Gheorghe Ifrim conferă emoție și consistență personajului său, Laurențiu. După ce s-a dat de-a berbeleacul cu mașina, scăpând cu viață printr-un miracol, omul începe să-și sune rubedeniile: nevasta, mama, sora, cel mai bun prieten. Nu-i răspunde nimeni. Stând pe o bancă murdară și uitându-se după ciori, Laurențiu are o revelație devastatoare: ”Sunt un om singur, înconjurat de oameni pe care îi doare în cur de mine.” Aprofundând tema, înțelegi de ce. Laurențiu muncește ca un robot isteric pentru a câștiga tot mai mulți bani. Are nevoie de mulți bani pentru că asta îi hrănește orgoliul de a fi un mic Dumnezeu pentru familia sa. Care, pe nesimțite, din prea multă ghiftuială cu orice, devine o șleahtă de profitori. Luându-și prea în serios rolul de pater familias, de stâlp al casei, Laurențiu nu-i permite soției să se ostenească la vreun loc de muncă. Andreea (Oana Tudor) se bucură de cadourile scumpe primite de la soțul afacerist de succes, dar, ca orice nevastă cu prea mult timp liber, își caută o oază de altceva, cu altcineva. Lungul șirag de perle primit de la soț nu mai reprezintă un lanț zăvorât întru fidelitate veșnică. Fapt care îi va aduce o etichetă nemiloasă: ”Ești o curvă care miorlăie după un prost.”

Andi Vasluianu este Tobi, prietenul lui Laurențiu, acel gen de prieten în care vede fratele pe care nu l-a avut niciodată. Personajul este construit în crescendo și descrescendo, ambele foarte bine articulate. Dacă toate celelalte personaje pot avea o scuză pentru ceea ce au făcut, Tobi e cel care nu merită strop de empatie. El este taurul comunal. Armăsarul. Obsedatul care își încearcă norocul la toate purtătoarele de vagin. Expresie concludentă a sintagmei ”bărbații sunt porci”. Dar, ceea ce e mai grav, pe lângă toate conotațiile zoo, Tobi are o trăsătură de caracter definitorie: lașitatea. Andi Vasluianu conferă personajului său toate caracteristicile care îl fac perfect viabil: cinism, blazare, șiretenie, manipulare, minciună, trădare. Odată demascat, are loc aria cea mare: Tobi se tăvălește ca o babă nebună, apoi dă bir cu fugiții.

 Sora lui Laurențiu, Polixenia, primește o întruchipare nimerită în interpretarea Paulei Niculiță. Poli urăște sincer pe toată lumea. Inclusiv pe mama proprie. (”Te-ai umplut de muci degeaba, Hecuba!”), își tratează bărbatul ca pe un cățel supus, iar pentru fratele generos n-are decât invidie și ranchiună. Nici cu această piesă, Mimi Brănescu nu se dezice de umorul său specific, infailibil. Poli este ”ciufută din naștere, singurul copil din maternitate care se uita urât la maică-sa.” Soțul Polixeniei, Anton, îi oferă lui Cornel Scripcaru o partitură luxuriantă, pe care, însă, o aproximează elansat.  Intrarea în scenă e apoteotică: Anton are un tic, o mișcare necontrolată a bărbiei. Trăsătură de reală expresivitate, pe care, însă, actorul o pierde pe drum, devenind un simplu spectator care șade, tace și roade ceva dintr-un bol. Pictor neînțeles (sau ratat?) are și el replici purtând marca inconfundabilă a lui Brănescu. Iată cum își descrie opera: ”Nu este un copac care am vrut să fie câine. E un copac care aspiră să fie câine. Acel tablou reprezintă aspirația unui copac. Și ce numești tu tufiș, nu este nici tufiș, nici lăcustă. Este reflexia unui curcubeu în ochii unei albine.”

O creație de zile mari performează Manuela Ciucur în rolul mamei. E  femeia care ”se ține bine”, care mai vrea să trăiască, deși doarme toată ziua pentru a nu simți durerea, care mai vrea să iubească și să fie iubită. Copiii au crescut, ar fi momentul să se bucure și ea de viață și chiar o face, în compania lui Marian, alintat Mery. Solară, frumoasă, grațioasă, jucăușă, Mama asistă neputincioasă la nefericirea copiilor săi. Pentru că, de la un punct, rolul Mamei se încheie. Nu mai are cum să vindece traume, când vindecarea depinde numai și numai de voința celor răniți. Sau autorăniți. În rolul lui Marian, noul iubit al mamei, Lucian Ifrim aduce surpriza finală a spectacolului. A asistat la dezbaterea toxică, a tăcut, nici nu s-a mișcat de pe scaunul lui, pentru ca, la sfârșit, după ce toți ceilalți au devenit una cu pământul, să spună el câteva cuvinte edificatoare. Edificatoare pentru personajele poveștii, dar și pentru spectatorii care au un deja vu la ”FAMILY.EXE”. Noua creație a lui Mimi Brănescu face parte din acea categorie de încărcături  pe care le iei cu tine, acasă, pentru a le cerceta și a le desluși tot mai adânc.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

La conferința de presă de după vizionare, i s-a reproșat lui Gabriel Achim că are o atitudine neortodoxă față de clopotul din ”Rubliov”. De ce să nu recunosc, răspunsul lui Achim mi-a plăcut: ”Purtăm povara genialității înaintașilor, măcar atât putem face, în nemernicia noastră, să ne batem joc cu un anume respect.” Tot filmul stă sub semnul acestei afirmații. Din cele 105 minute, cât durează acțiunea, 60 de minute sunt înecate în beznă.

Avem două mașini, noaptea, prin nămeți. În prima e primarul (Doru Ana) și prietenul lui, Adrian (Mimi Brănescu). În a doua mașină e polițistul Viorel (Adrian Văncică) și Lucică, liderul Tineretului Creștin (Adrian Ciglenean). În ambele mașini, unul vorbește (primarul și, respectiv, polițistul) iar celălalt tace (Adrian și liderul-momâie). De ce ai avea răbdare să-i asculți pe unii monologând în întuneric, timp de o oră? Din curiozitate. Pentru că vrei să știi cum și-a rupt gâtul Adrian. De ce a vrut Adrian să se călugărească? De ce s-a răzgândit? De ce ține morțiș primarul să-l întoarcă de la mânăstire? De ce tot pingăne telefonul lui Adrian? Cine îi trimite mesaje și de ce? Cum se explică tensiunea aproape materială dintre primar și Adrian?

Sigur că, în ora aia, n-o să primești niciun răspuns. Iar în cele 45 de minute, când acțiunea iese la lumină (în casa primarului, unde se pune de-un grătar pantagruelic și de-o chercheleală strașnică), vei găsi răspunsurile singur, atât cât te ajută intuiția. Grație scenariului cu schepsis, scris de Gabriel Achim și Cosmin Manolache. Acasă la primar, ai ocazia să lansezi o nouă rafală de întrebări: De ce are draci nevasta gravidă a primarului (Rodica Lazăr)? Ce reprezintă scena mută dintre Adrian și nevasta primarului? De ce face bășcălie primarul de Adrian, pe motiv că acesta vrea iubire ca-n filme? (”Numai că actorii, după ce termină filmul, pleacă acasă. Tu rămâi în film.”) Cum a ajuns polițistul Viorel sclavul robot al primarului? Ce malversațiuni ascund amândoi? Cum spuneam, n-ai să afli nimic clar, până în ultimele secunde ale filmului.

Între timp, nu-ți rămâne decât să evaluezi rolul care îi vine mănușă lui Doru Ana: primarul se crede Dumnezeu, dar felul în care râde îi trădează structura mefistofelică, face pe atoateștiutorul, dar nu e decât un fanfaron grobian și întru totul malefic. Adrian Văncică e perfect în rolul trepădușului aliat în rele, slugarnic și vulgar (magistrală secvența în care mănâncă o chitanță). Adrian Ciglenean își construiește personajul exact așa cum cere scenariul: un tip șters, servil, care nu are opinii și care trece prin peisaj ca o fantoșă. Aplaudabil este și Constantin Cojocaru, în rolul bătrânelului necăjit, pe care primarul îl culege din drum. Imaginea semnată de George Chiper servește, și ea, cu precizie, cauza acestui lungmetraj premiat anul trecut la TIFF. Și, pentru că am un prieten care mă întreabă mereu dacă în filme se mănâncă ciorbă, voi oferi și acest amănunt: în ”Ultima zi” nu se mănâncă ciorbă, ci salam și pilaf. Pilaf o să ieși și tu de la filmul ăsta, drag cinefil, în caz că nu-ți place umorul negru. Mie îmi place, drept pentru care am și râs.

Gabriela Hurezean

N-am nici cea mai mică îndoială că ”Poveste de dragoste” va avea un succes nebun la publicul… sensibil. Scenariul scris de regizoarea filmului, Cristina Iacob, cu un mic ajutor prietenesc venit de la Dan Chiriac și Mimi Brănescu, pare împrumutat dintr-o revistă cum ar fi ”Povestea mea” sau ”Povești adevărate”, genul acela care oferă delicii clientelor de la coafor. Toată ”Povestea de dragoste”, cap – coadă, este o înșiruire de șabloane menite să gâdile coarda sensibilă a cinefilului. Culmea e că  fiecare actor, luat separat, își face datoria cât poate el de bine, dar ceea ce se coagulează până la urmă este lamentabil din cauza scenariului și a viziunii regizorale mult prea năclăită în sirop. De tuse.

Bile negre

Cum spuneam, clișeul e la el acasă în acest film. Ne delectăm cu înțelepciuni culese de pe Facebook (îndrăgostiții nu trebuie să se privească în ochi, ci să privească amândoi în aceeași direcție, dacă nu faci un anumit lucru, te vei întreba toată viața cum ar fi fost dacă îl făceai etc.) dar și cu un lung și neverosimil șir de coincidențe împrumutate din soap-operas americane. Desigur, sentimentul celor doi îndrăgostiți este pus la grea încercare. Sunt doi artiști frumoși, talentați, săraci și fără noroc în carieră. Cum era de așteptat, farmecul lor atrage ispite greu de învins.

Nu putea să lipsească nici malentendu-ul în care se prăbușesc amândoi, la un moment dat. În timp ce el o încasează rău de tot de la interlopi, ea se veselește făcând parada modei pentru șeful din Mall. Absolut întâmplător, după ce scapă din ghearele bătăușilor (salvat de lăutarul care apare, ați ghicit, absolut întâmplător) el mai are chef să se uite prin vitrine și o vede pe ea fâțâindu-se surâzătoare în fața celuilalt. Dar și ea l-a văzut, absolut întâmplător, îmbrățișându-se cu proprietăreasa. Evident, urmează ruptura. Ea pleacă, el rămâne acasă, cu fața plină de răni și arcada spartă. Curios este că, la câteva ore distanță, el are fața perfect curată, rămânând doar cu buba de la arcadă. Din fericire, a rămas și vioara nevătămată, deci va putea susține încă o scenă producătoare de diabet, pastișă străvezie după finalul ”Gării pentru doi”. Doar că el nu căuta pușcăria, ci platoul de filmare unde preaiubita era tunsă la zero.

Bile albe

Actorii. Sunt foarte buni. Dragoș Bucur, în rolul violonistului Sebastian, are surâsul și alura lui Travolta (în ”Michael”), exprimă corect ce are de exprimat și pare să emane o anume ironie subtilă față de tărășenia în care a fost nevoit să se implice. Căci filmul, chiar de la început, e brodat în culori artificiale.

Sebastian îl vede pe bătrânul lăutar cântând pe stradă și nu se poate abține să scoată vioara pentru a demonstra că el e mult mai bun. Ce violonist serios face așa ceva? Dar era nevoie de asta pentru că, altfel, n-ar fi avut loc acel coup de foudre cu fata care trecea pe acolo – daaaa, absolut întâmplător! – și pe care o va reîntâlni în scurt timp exact într-o librărie. Romantic. După care o ia acasă, așa, din prima, și rămân împreună pentru totdeauna.

Raluca Aprodu este Aprilia, tânăra actriță care face ravagii în rândurile sexului opus. Adevărul e că actrița e frumoasă de-ți taie respirația și joacă bine, exceptând secvențele în care regizoarea Cristina Iacob i-a cerut să îngroașe siropul lacrimogen. E absolut remarcabil și Alexandru Darie, care îl întruchipează pe ignobilul Paul, de meserie regizor, ex-iubitul Apriliei, incapabil să accepte ideea că a fost părăsit, dar capabil de orice machiavelâc pentru a o recuceri. Am impresia că, el însuși fiind un regizor de elită, Alexandru Darie nu prea s-a supus indicațiilor tinerei regizoare, pentru că personajul lui strălucește tocmai prin interiorizare, prin măsura farmaceutică a intensității cu care exprimă trăiri.

Paul este genul acela de om care, sub aparența de cumsecădenie, generozitate, blândețe,  ascunde o fiară lașă, ce atacă numai pe la spate. Celălalt pretendent la nurii Apriliei, Robert, se bucură, și el, de o interpretare bună: Vlad Zamfirescu, nuanțând cu finețe un îndrăgostit care insistă, dar nu intră cu bocancii în sufletul ”andrisantei”. Din păcate, rolul destul de schematic nu-i oferă o plajă prea largă de desfășurare. Cu haz reținut și expresivitate bine articulată, Gabriela Popescu întruchipează o proprietăreasă răscoaptă, dar iubăreață, lipsită de scrupule, dar simpatică.

O femeie cu bani, care nu și-a pierdut farmecul și își imaginează că poate să cumpere tot ce-și dorește. Mirela Oprișor și Mimi Brănescu interpretează cu naturalețe și aplomb un cuplu ușor burlesc, vecinii de peste drum ai îndrăgostiților. Ionuț Bora și Patricia Poslușnic sunt cei doi copii drăgălași care, alături de câinele Mozart, au o singură menire: să aducă o pată de culoare în film. Altfel, personajele lor nu fac decât să sporească numărul coincidențelor cu aromă de telenovea. Faptul că s-a filmat la Brașov, unde e atât de frumos, mai aduce o bilă albă ”Poveștii de dragoste”. Păcat că povestea e atât de subțire, miza atât de mică. Văzând distribuția, mi-am pus mari speranțe în noua creație a Cristinei Iacob. Dar am plecat mofluză. Și n-am fost singura. Dar prevăd, totuși, un mare succes la public.

Gabriela Hurezean