Noua creație a lui Radu Afrim e genul ăla de ”comedie” la care râzi și te veselești copios și, la sfârșit, ”îți iei un pumn în dinți”, ca să abuzez de expresia unui maestru al genului, Florin Piersic ăl Mic. Totul este înșelător în piesa scrisă de Dorota Maslowska, iar Radu Afrim duce și mai departe halucinația, într-un spațiu post-apocaliptic, în care firescul are conotații suprarealist-absurd-kitsch-structuraliste. Un cocktail stilistic aiuritor și, totuși, paradoxal, destul de ușor de înțeles.

Pe Dorota Maslowska n-o interesează războiul. Cel puțin, la nivel declarativ. Este un fel de uomo universale care cântă, scrie, pictează și prezintă o accentuată aplecare spre anarhism. Citez din manifestul Maslowskăi: ”Pacea care zboară prin lume în costumul porumbelului alb, care ni s-a arătat pe geam la grădiniță, este una firească și garantată contractual. Dar uneori ne așezăm și suspinăm: Doamne, să vină odată vreun război, să explodeze odată totul. Să avem un motiv pentru a trăi.” Da, cu cât detașarea este – aparent! – mai mare, cu atât șocul final e mai nimicitor. Aș putea să pariez că Maslowska a citit cu fervoare romanul lui Chuck Palahniuk, ”Fight Club”.

În peisajul devastat, haotic, promiscuu (splendid decorul Irinei Moscu!) mișună o populație ciudată, oscilând între grotesc și sublim, situată cumva în afara logicii. Dar există o convenție (o aflăm abia la sfârșit) care ne permite să acceptăm că, în imaginația copilului, logica are voie să fie una specială. Mai ales când copilul e inexistent… Dorina Chiriac este copilul, fetița metalistă, naratorul. Prin ochii ei sunt privite celelalte personaje, înțelesurile ei ni se oferă ca înțeles suprem asupra războiului. Ochii copilului văd lumea ca pe un spectacol de circ (vezi ”uvertura” cu clowni),  de aceea liniile care definesc personajele sunt caricaturale și intens colorate. Cu talentul ei exploziv, irizând la infinit, Dorina Chiriac e doar firească și niciodată vulgară atunci când, de pildă, cântă ”fuck you” sau când dezvăluie rețeta tocanei de legume specific poloneză, ”ceva cu ardei, muci și spermă de extraterestru”. Această neobosită minune a teatrului (și filmului, păcat că atât de rar…) e la fel de convingătoare când cântă, plânge, tace, se sperie, se înfurie etc.

Mama fetiței, un copil mai mare, machiată grosolan și îmbrăcată ca pentru o sesiune de dat pe tobogan, este interpretată impecabil de Liliana Ghiță, actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila. Am mai văzut-o în ”Hoți”, spectacol de neuitat, montat tot de Radu Afrim, la Naționalul bucureștean. Binecuvântată clipa când regizorul a descoperit-o! Mama are și un nume, Halina. Agramată, patriotardă, flămândă,  sărmană (citește reviste vechi, recuperate de la pubelă) , provoacă mari hohote de râs, deși ”alocuțiunile” ei sunt cât se poate de triste. O admirabilă compoziție face Natalia Călin, în rolul obezei Bozena care, fiind ”grasă ca un porc”,  umple cu gâfâit casa Halinei.

Personajul cheie, bunica, nu reprezintă cine știe ce încercare pentru inepuizabilul Marius Manole, doar l-am văzut cu toții în travesti, dansând pe tocuri foarte înalte, în ”A patra soră”. Ar fi, cred, o singură, infimă, problemă: să țină în gură, până la capăt, proteza pusă peste dinții proprii. Bunica este singura care a prins războiul. Singura care, întorcându-se de la plimbarea pe malul Vistulei, a văzut cum îi zboară casa, bucăți, cu toți cei din ea, la fel, descompuși în particule. Marius Manole ne atacă direct la coarda sensibilă și cu acest rol, pe cât de caraghios, pe atât de atașant.

Cel care acompaniază muzical întâmplările, Unchiul Maurycy, este Cezar Antal, un artist total, în stare să dea viață oricărui gen de personaj, să cânte la nu știu câte instrumente și chiar să compună muzică.

Aceeași excepțională polivalență îl definește pe Istvan Teglas, un virtuoz al echilibrului dintre comic și tragic. Dansator, cântăreț și, nu în ultimul rând, actor de prim eșalon. Aici îl vedem ca Istvang, interpretând celebre piese din repertoriul Marlenei Dietrich și al lui Klaus Nomi, ca măscărici sau ca preafrumoasa Monika,  din filmul ”Calul care mergea călare”. Acest titlu de film, blocat pe ecranul unui  cinematograf distrus de bombe, arată calea spre dezlegarea parabolei crude, pe care ne-o servește Maslowska în complicitate cu Afrim.

Secțiunea legată de film, în aparență fără nicio legătură cu povestea, îi cuprinde pe Dorina Chiriac (regizorul), Marius Manole (actorul Iașek), Istvan Teglas (actrița Monika) și Florentina Țilea (creionând perfect un portret satiric de reporteriță expertă în lansarea frenetică a întrebărilor cretine). ”Din cauza voastră nu pot eu să-mi fac filmul!” – se răstește regizorul la familia fetiței metaliste. Dar filmul, al cărui scenariu nici n-a fost încă scris, ia deja premii pe la festivaluri! Ce metaforă mai bună se poate găsi pentru timpul întors pe dos?

Toate acestea (și încă multe alte argumente pe care le veți descoperi singuri) atestă că, pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale din București, s-a născut un spectacol excepțional: ”Între noi e totul bine”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Afrim, Andrei Gîndac, Florin Ghioca

În urmă cu opt ani, Felix Alexa regiza la Teatrul Metropolis un memorabil spectacol, ”În rolul victimei”, de Oleg și Vladimir Presniakov. Față de acea partitură – și ea mustind de umor negru – cea pe care a montat-o acum același Felix Alexa, de data asta, la Teatrul Național din București, este chiar mai devastatoare.

A vorbi despre terorism azi, când fundamentaliștii distrug statuile din muzee, decimează turiștii și organizează carnagii cu caricaturiști, este precum răsucirea cuțitului în răni niciodată închise. Dar frații Presniakov ridică oroarea la un nou nivel, și mai atroce: în fiecare dintre noi zace un terorist mai mult sau mai puțin ațipit, iar declanșarea catastrofei se petrece din aproape în aproape, după principiul unui domino scelerat. O amenințare cu bombă determină amânarea decolării avioanelor. Acesta este punctul de pornire. În sala de așteptare, pasageri nemulțumiți, nervoși, resemnați, amuzați. Nu știm nimic despre ei și nici nu contează. Sunt personaje generice, oricare dintre ele poate fi oricare dintre noi. Teza fraților Presniakov – demonstrată cu logică inatacabilă – este că terorismul politic este mai mic și mai nevinovat decât terorismul social, generat de impulsul care te face să-ți torturezi aproapele și, uneori, pe tine însuți. Joc sinistru, în care victima și călăul își schimbă câteodată rolurile. ”Piesa fraților Presniakov este de o subtilitate extraordinară. – spune regizorul Felix Alexa – Demonstrează că nu e neapărată nevoie de cadavre pentru ca, undeva, în adâncul nostru, să murim încet sub teroarea propriei vieți cotidiene. Având, totuși, iluzia fericirii…” Urmărind spectacolul, am avut senzația din ce în ce mai acută că Oleg și Vladimir Presniakov sunt – cel puțin din punct de vedere literar – rude apropiate cu Chuck Palahniuk, autorul celebrului ”Fight Club” (scriitor american de origine ruso-ucraineano-franceză, oare, întâmplător?)…

Totul are legătură cu totul. Frica animalică generează violență. Micile agresiuni, puse cap la cap, duc la marea catastrofă.

În timp ce soțul ei așteaptă decolarea avionului, Femeia își primește amantul în patul conjugal. Numai că acesta nu e tocmai monumentul de tandrețe pe care îl visa… Se pare că Mihai Călin și-a făcut un obicei din a surprinde spectatorul și iată-l, din nou, oferind o surpriză de proporții în rolul amorezului care își cântărește cu sadism rece senzațiile și reacțiile. Bine ancorată în dezamăgirile și spaimele personajului – Irina Movilă. Scena următoare oferă o mostră a terorii corporatiste. Șeful isteric (Claudiu Bleonț) își umilește subalternii minunat interpretați de Tania Popa, Florentina Țilea, Rodica Ionescu, Natalia Călin și Mihai Calotă (cu un aplauz în plus pentru acesta din urmă).

Dramele personale pe care le parcurg sunt subtil sugerate până la apoteoza furnizată de colega care se spânzură pentru că o înșeală bărbatul. În parcul din apropiere, stau pe bancă două bătrânici (fermecătoare Ileana Stana Ionescu și Adela Mărculescu). Nici n-ai bănui că una dintre ele este autoarea unei crime perfecte și că cealaltă s-ar putea să-i copieze rețeta, într-un viitor apropiat. Cât despre nepoțelul care se joacă frumos prin apropiere, nu ți-ar veni să crezi că e fix cuiul scos al grenadei.

Apoi ajungem la dușurile din cazarmă, soldații (Răzvan Oprea, Victor Țăpeanu, Claudiu Bleonț) îl torturează pe cel mai slab dintre ei (Mihai Calotă, atât de atașant încât îți vine să-l iei acasă), până la apariția colonelului (Marius Bodochi). Au revenit de la o acțiune de salvare, în urma exploziei care a distrus etajul unei clădiri. Din locatara apartamentului, s-au mai găsit doar mâinile și picioarele care fuseseră legate de pat. Știre de tabloid. În aparență. În esență, un act terorist aproape clasic, produs în urma unui lanț de agresiuni legate între ele, conform mecanicii cuantice. Un om oarecare (Andrei Finți, impresionant) n-a mai vrut să aștepte în aeroport și s-a întors acasă…

Felicitări Felix Alexa, felicitări echipei de actori care a ”sunat” ca o orchestră impecabil dirijată, felicitări Neil Coltofeanu pentru conceptul video care completează sugestiva scenografie a Andradei Chiriac.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Cred că la această oră, după ce și-a văzut de mai multe ori cea mai recentă creație, Lia Bugnar se dă cu capul. De ce? De ”Peretele” pe care ea l-a scris, ea l-a regizat, ea l-a ratat. Mergeam spre Teatrul Metropolis și mă gândeam la un alt spectacol,  văzut pe aceeași scenă, ”Jocul de-a adevărul”, scris tot de Lia Bugnar și regizat de autoare împreună cu Dorina Chiriac. Un spectacol bun. Cu adevărat bun! La fel ca majoritatea spectacolelor bugnariene, găzduite de underground-ul cu parfum de cafea, bere și fum de țigară. ”Peretele” are afiș ispititor, cu o distribuție redutabilă, ce-a declarat Bugnar înainte de premieră e incitant, mai e și muzica lui Vlaicu Golcea… Prin urmare, mă așteptam la o seară memorabilă. Păăăăăăi, și de ținut minte – a fost! Dar nu în sensul bun. Prietenul adevărat este cel care îți spune adevărul. O să-l spun, chiar dacă George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis, are apartament special în inima mea și chiar dacă patru dintre actori îmi sunt foarte, foarte dragi.

E bine să stai în primul rând, dar presupune niște riscuri. La Metropolis se obișnuiește – gest frumos! -  invitarea studenților de la UNATC, dar fără locuri. Așa că se așează pe jos. În fața scenei. Data trecută, când mi-a stat unul pe picior, a fost mult mai bine decât acum, când s-a priponit în fața mea un băiat care n-a mai văzut apă de la ultima ploaie. Mirosea atât de tare a transpirație încât, pur și simplu, te lua cu amețeli. OK, sunt obișnuită cu viața grea, deci am încercat să fac abstracție de faptul că voi sta două ore fără aer. Dar m-a bușit râsul când  Marius Manole (Vasea) a rostit replica atât de asortată cu situația: ”Ce-i duhoarea asta? Miroase a pește stricat!” Cum a fost spectacolul? Dezamăgitor. Nu am recunoscut-o pe acea Lia Bugnar care îmi plăcea pentru observația corozivă, scriitura vie, curajul simplității necontrafăcute, ineditul tramelor propuse. Piesa ”Peretele” părea scrisă sub imperiul unei comenzi aberante: ”Vezi că ăsta e un cartier cu mulți pensionari, dă-le o poveste pe gustul lor, cu poante ușoare și multă lălăială, ce dacă Metropolis e un teatru al tineretului…” Așa a și ieșit. Un fel de vodevil bătrânicios, cu o poveste care amintește de bancul răsuflat cu prostu-n pijama și gunoiul amantei, cu o muzică încropită la minimă rezistență, cu împrumuturi/aluzii/caterinci ce descind fără glorie din opera lui Ibsen, Cehov, Shakespeare, Dumas fiul, Caragiale etc. Clișeu peste clișeu – peste clișeu – peste clișeu, într-un eșafodaj greu digerabil și care supraviețuiește strict grație efortului actorilor.

Sena (Marcela Motoc) e fix dama cu camelii, Marguerite Gautier, care se iubește și cu patronul fabricii de chibrituri, și cu fiul acestuia. Doar că n-are ftizie, ci apendicită cu ochi. Marcela Motoc este o actriță cu vaste posibilități în materie de exprimare actoricească. Din păcate, rolul prostituatei Sena îi oferă doar posibilitatea de a cânta (foarte bine) pe o partitură plictisitoare și de a sta în pat, interpretând durerile facerii și asistând mai mult sau mai puțin uimită la ceea ce se întâmplă în jurul ei. În jurul ei, Gabriela Popescu, Maria Buză și Natalia Călin – în rolurile celor trei colege prostituate care o ajută să nască – fac și ele ce pot pentru a ridica nivelul spectacolului: cântă, dansează, se dau de ceasul morții să trezească publicul ”încremenit în proiect”, vorba filosofului. În cealaltă cameră, unde agonizează bătrânul bogătaș (Mihai Nițu), Letiția Vlădescu (amanta titulară a bătrânului), Adriana Trandafir (ex-soția acestuia, ”hoașca bătrână”) și Florentina Țilea (fiica muribundului) își persecută corzile vocale și talentul în același scop nobil, dar fără prea mari șanse de izbândă. Ca să nu adorm, mă minunez în sinea mea de asemănarea izbitoare dintre Florentina Țilea și Lauren Bacall.

Ce-ar mai fi de spus? Că Mihai Nițu este prea tânăr ca să fie credibil în rolul moșului aflat pe patul de moarte… Că Marius Manole urăște să cânte, fiind conștient că nu-l ajută vocea, detestă rolul pe care îl are de jucat și asta se vede… Că István Téglás e distribuit într-un rol grotesc – preotul dezbrăcat de prostituate – și nu se simte nici el prea bine în atare ipostază (deși nu are rețineri să apară nud, dar cu condiția s-o facă într-un spectacol bun…).

”Profesoara mea, doamna Sanda Manu – zice Lia Bugnar – spunea că un actor începe să cânte pe scenă în momentul în care tumultul din el e așa de mare, încât vorbitul nu-i mai e suficient. (…) Se cântă în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viața te pune uneori în asemenea situații încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înțeles, e nevoie de note muzicale.” Având în vedere că, din acest pretins musical, nici măcar unul dintre song-uri nu ți se lipește de timpan, se pare că tumultul e destul de mic. Iar înțelesul – minor.

Gabriela Hurezean

Nu obișnuiesc să trag cu urechea la discuțiile celor din jur dar, când ies de la teatru în șir compact, aud fără să vreau comentariile celorlalți spectatori. După premiera Teatrului Național din București cu ”Hoții” Deei Loher, în regia lui Radu Afrim, am auzit potop de epitete și considerații. De pildă: ”Mi-a plăcut mult spectacolul, dar n-am înțeles nimic…” – susura un tânăr la urechea partenerei sale, aflată, întâmplător, foarte aproape de urechea mea. Într-adevăr, puzzle-ul ”descompus” de Loher e destul de greu de recompus dacă nu deții cheia jocului: Homo homini lupus (est). În traducere – foarte – liberă: oamenii sunt mai răi decât lupii.

Mlaștina și așteptarea

Ceea ce te cucerește de la început este forța cu care decorul (operă a Andreei  Săndulescu) transmite atmosfera și, dacă respecți convenția, te include în lumea creată de Loher&Afrim. Ne aflăm în jurul unei mlaștini cotropite de cețuri, cu oameni și lupi, cu speranță și moarte. În mare parte, fostul lac a secat, dar mai are suficientă apă cât să ucidă. Toate acestea de o frumusețe acaparatoare, grație și extraordinarelor valențe ale sălii Studio. Asta ar putea aparține părții cu plăcutul din aserțiunea tânărului spectator. Partea cu neînțelesul poate să decurgă din eșafodajul complex, ridicat de Deea Loher: ”Eu nu scriu textul pentru scenă; eu scriu împotriva scenei. Dificultatea pentru regizor, dar și pentru actori, trebuie să devină din ce în ce mai mare pe măsură ce se familiarizează cu opera, altfel procesul poate deveni prea simplu.” Dar oricât s-ar opinti nemțoaica, împotriva lui Afrim nu poate să scrie, din simplul motiv că între gândirea, arta și, poate, trăirile celor doi există o afinitate evidentă. Regizorul înțelege pe de o parte, poetica Deei Loher și, pe de altă parte, așteptările publicului din România și reușește, astfel, să însceneze un produs artistic absolut fascinant. Coerent și mustind de umor. Negru. Sigur că pentru acea categorie de spectatori care înțelege prin teatru exclusiv divertisment și ”să ne râdem”, ”Hoți” e o nucă de spart dinții. Unii au clacat pe la mijlocul spectacolului și au părăsit sala, fix prin ușa pe care intrau actorii. (Ce senzație trebuie să trăiești când intri în scenă pe lângă spectatori care se precipită să iasă?)

Pentru mine, acest spectacol care durează două spre trei ore, fără pauză, a trecut (prea) repede. M-au captivat poveștile, actorii, virtuozitatea montării. ”Eu n-aș mai ieși afară și n-aș mai trăi” – spune Deea Loher prin gura lui Finn (magnific interpretat de Marius Manole care știe să vorbească atât de bine cu trupul…). Finn  și sora lui, Linda (Aida Avieriței, sensibilitate fremătătoare, talent de mare viitor), chiar dacă sunt integrați social, au niște locuri de muncă, trăiesc cumva în afara societății, într-o lume care, însă, nu le poate oferi o porție prea mare de supraviețuire. E ”specială” și mama lor cu minte de copil, internată într-un azil. Actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila, Liliana Ghiță face din senila Elke un personaj antologic, de un burlesc dureros, aplaudat la scenă deschisă. De altfel, Ghiță este una dintre cele două mari revelații pe care le oferă acest spectacol.

A doua revelație este Natalia Călin. Personajul ei, Gabi, este o ardeleancă stabilită în Germania, care nu s-a lepădat nici de accentul specific, nici de filosofia de viață aferentă. Atât personajul cât și relația sa cu ”lupul” Rainer (Conrad Mericoffer) au o mega-încărcătură de umor, astfel încât patetismul înecăcios să fie înlăturat dintr-o situație realmente tragică, cum este și cea a bătrânei Elke.

Nefericire cu surâsul pe buze

Prin definiție, toate personajele din piesele Deei Loher sunt nefericite, chiar dacă suprafața surâzătoare, senină, pare să ateste altceva. Monika (Medeea Marinescu, grațioasă și subtilă) și Thomas (Mihai Călin, gradând cu mare rafinament intensitatea interpretării) sunt, în aparență, un cuplu fericit, dăruit cu un copil frumos și cuminte (Aris Bănuțoiu, dezinvolt de parcă s-ar fi născut pe scenă). El e polițist, iar ea așteaptă să fie avansată într-un post mai bine plătit. De altfel, așteptarea este cea care definește existența tuturor personajelor din piesă.

Soții Schmidt (splendid contrastul dintre făptura masivă a lui Cornel Scripcaru și gracilitatea de copil a Anei Ciontea) așteaptă apariția animalului care îi pândește din umbră, Mira (Diana Roman, pe cât de frumoasă, pe atât de expresivă) așteaptă să afle cine este tatăl ei, groparul Joseph (Claudiu Bleonț, foarte bun, ca de obicei) așteaptă cu fervoare să devină tată. La fel, Rainer așteaptă să se îmbogățească și el cumva, iubita lui, Gabi, așteaptă să descopere dacă va fi ucisă sau nu, iar lupoaica Ira (Diana Dumbravă) așteaptă să-i revină soțul care a plecat în urmă cu 29 de ani. Pentru ei, așteptarea e speranță, dar o speranță care nu-i poate vindeca de sentimentul crud că s-au furișat în propria viață hoțește, iar propria viață a devenit o capcană pe care n-o pot înțelege și din care nu pot evada, pentru că ”afară” e un loc și mai  înspăimântător.

Îl urmăresc pe Radu Afrim încă de la ”De ce fierbe copilul în mămăligă” (Teatrul Odeon, 2003) și remarc o admirabilă consecvență în ceea ce numim ”amprenta personală”. Tonalitatea bine temperată/filtrată în reproducerea textului, luciditatea viziunii, distribuirea inspirată și, adesea, surprinzătoare, a actorilor, sonoritățile – aici, muzica lui Vlaicu Golcea – dar și aliații redutabili, care vin din cultura și preferințele lui Afrim (personaje felliniene, pictura lui Arcimboldo, dansul contemporan ș.a.) fac din acest regizor o voce singulară, bine definită a teatrului nostru contemporan.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dani Ioniță, Adi Bulboacă, Augustin Bucur