Piesa lui Alexander Zeldin, ”Beyond Caring”, titlu tradus prin ”Dincolo de tandrețe”, are legătură cu tandrețea doar accidental/colateral. De altfel, caring nici nu se traduce prin tandrețe, ci prin păsare, prin a simți/trăi grijă pentru cineva. Scuzați frustețea exprimării, dar limba neaoșă română are sintagma cea mai  potrivită pentru caring: te f**e grija de cineva. Asta implică tot: absența erotismului fizic, înlocuirea lui cu sentimentul de a-ți păsa, al grijii concrete, care se practică numai cu sufletul. E iubirea aia de semeni vecină cu sfințenia. Deci. Nu știu cine a tradus, nu există fluturaș sau caiet program, problema e că, dacă a tradus titlul atât de… aproximativ, pot să am unele rețineri și față de traducerea întregii piese. Oricum, regizoarea Sânziana Stoican face tot posibilul să transpună pe scenă tot ce vrea să zică Zeldin. Un mesaj intens, care nu are nevoie de povestioare lacrimogen telenovelistice și gesturi mărețe. Totul e să ai răbdarea necesară pentru a urmări demonstrația până la capăt. Trebuie să recunosc că am început să dau semne de nerăbdare când am avut revelația că au trecut 50 de minute din spectacol și încă nu știu mare lucru despre personaje. Doar frânturi, subtilități, răsfrângeri… Letargie în decorul bine structurat de Valentin Vârlan.

Apoi, Zeldin dezvăluie tot ce e important, despre fiecare. Scurt, tăios, usturător. Despre oamenii gri șobolan, care se confundă cu umbrele. Pe care îi privim fără să-i vedem. Ei sunt disperații care supraviețuiesc îngrozitor de greu, acceptând condiția de sclav la muncile cele mai de jos. Nu, munca nu e rușinoasă, chiar dacă ești angajat ca spălător de toalete, dar e cumplit să te simți călcat în picioare de unii care nu sunt cu nimic mai presus decât tine. Tudor Cucu-Dumitrescu împlinește perfect un asemenea exemplar. Ian este șef peste trei femei și un bărbat, angajați la curățenie nocturnă, într-o fabrică de cârnați. Mai nou, și-a descoperit o aplecare spre spiritualitate. Ce înțelege el prin spiritualitate? ”Eu sunt propriul meu Dumnezeu.” Un dumnezeiaș mărunt, funcționând pe bază de ”energie sexuală”, în realitate un impotent care își consumă ”virilitatea” singur, în baie, contemplând pe telefon cele pornoșaguri. Dar se simte puternic prin neîndurarea de satrap cu care îi conduce pe cei patru necăjiți, dar și prin bunăvoința ipocrită pe care o scoate la iveală, când și când.

Dan Bordeianu, în rolul lui Phil, exprimă fără greș resemnarea definitivă. Phil spală de multă vreme pereții măcelăriei și, în scurtele pauze, citește romane polițiste de Dick Francis. Cărțuliile pe care le poartă în buzunarul pantalonilor sunt lumea în care se simte fericit. A ajuns la acel nivel al lipsei speranței când nu-și mai dorește nimic. Doar să fie lăsat în pace, să citească. Dan Bordeianu exprimă cu emoție contagioasă acel moment efemer în care Phil se bucură ca un copil, dar se bucură zadarnic.

Becky, în interpretarea impecabilă a Dianei Roman, e genul care își pierde speranța mai greu. Pentru ea, răul e un accident, o situație pasageră, oricât de mult ar dura. Vrea să trăiască, vrea să iubească și să fie iubită, vrea să-și vadă copilul. Chiar dacă îi e foame, chiar dacă o doare, chiar dacă îi vine să se dea cu capul de pereți, Becky șarjează: ea e femeia în care vitalitatea n-a murit, care, poate, într-o zi, va merge mai departe. Cu speranțe se hrănește și Grace (expresivă, adorabilă Cristina Juncu și în acest rol). La doar 27 de ani, suferă de o boală incurabilă, incompatibilă cu efortul fizic. Totuși, Grace își apără demnitatea, încercând să trăiască prin forțe proprii. Aproape supraomenești. Susan, întruchipată de Laura Vasiliu, cu sensibilitate și rafinament în exprimarea stărilor, este o adevărată efigie a disperării, a înfricoșării, a înfrângerii fără șanse de scăpare. Susan doar supraviețuiește de azi pe mâine, ființă rătăcită într-o lume care nu are nimic să-i ofere.

Și peste toate acestea, ca un memento, sunetul ăla lugubru, amintind de mugetul pe care îl scot tripozii din ”Războiul lumilor”, în timp ce presară pe pământ oamenii tocați mărunt și transformați în îngrășământ. Un spectacol bun și util în această eră a disperării generalizate. La sfârșit, pleci scufundându-te în noapte, fericit că ai un acasă unde să te întorci, găsești hrană în frigider, ai destui bani cât să poți face daruri celor dragi și, dacă ai nevoie de ajutor, ai de unde să-l primești. Iar dacă tu, la rândul tău, întâlnești un om storcoșit de soartă, ai mijloace să-l ajuți.

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului Nottara

Nici că se putea cineva mai potrivit decât Șerban Gomoi în rolul lui Ian, terapeutul cu mari grețuri metafizice. Ian nu se înțelege pe sine, habar n-are ce vrea de la viață, are mari dubii chiar asupra propriei identități. A fost o vreme preot, acum a ales să practice altfel de spovedanii, ca psihoterapeut. Și-a deschis un cabinet părăginit, care i-a devenit refugiu dintr-un univers pe care nu-l înțelege și îl refuză. Nu știe dacă o mai  iubește pe femeia lui sau, pur și simplu, n-o mai suportă, se sufocă în casa fratelui său, care îl găzduiește (tolerează), nu știe dacă își dorește sau nu copilul care pare să fi venit neinvitat în viața lui. Ar vrea să se blazeze sau ar vrea să-și găsească un sens în viață? Ar vrea, dar nu știe dacă poate. Această paletă foarte grea de emoții și intenții este exprimată fără cusur de Șerban Gomoi. Își ascultă cu aparentă atenție clientul, dar e total absent. Pe măsură ce reușește să se concentreze asupra logoreei celuilalt, gândurile sale nerostite devin detectabile, prin nenumăratele nuanțe în care actorul își împachetează seria de îhâm-uri și ok-uri pe care le adresează interlocutorului. Vorbește puțin Ian, dar și când vorbește…!

Este atât de convingător Gomoi, încât n-avem încotro, îl urmăm în călătoria sa spre renaștere și regăsire. De la torpoare la fervoare. Va experimenta o terapie inversată, el fiind cel care va fi vindecat de clienții săi. Primul, John (în interpretarea ușor excesivă a lui Florin Cociș), și-a pierdut nevasta într-un accident. Acum îi bântuie casa, apărând de după ușă, îmbrăcată în paltonul roșu pe care i l-a cumpărat pe bază de conștiință prea încărcată. Din cauza aventurii cu una, Vivian: ”Aveam impresia că îi pasă cuiva de mine. Un căcat sinistru. Jucam un rol în ceva ce nici nu părea real. Peste tot era decor.” Decor cu amanta, decor cu nevasta care nu putea să-i facă un copil, care îl plictisea de ajunsese să se întrebe ”Cine p*** mea e asta? De ce stăm în aceeași casă?” Dar sentimentul de culpabilitate îl mistuie în așa hal, încât ajunge să recurgă la serviciile lui Ian. Scena în care îi arată cum apare fantoma de după ușă e delicioasă. În principiu, Sorin Cociș construiește un personaj simpatic, doar că în multe momente, febrilitatea sa explozivă contrastează nu tocmai avantajos cu jocul interiorizat al lui Șerban Gomoi.

Din fantomă în fantomă, Ian începe să priceapă lucruri. Nici vizita pe care i-o face iubita sa, ajunsă la capătul răbdării, nu rămâne fără urmări, deși, aparent, continuă s-o respingă. Sorina Ștefănescu emană din toți porii disperarea femeii care a fost lăsată singură la greu, umilită, neiubită, rănită. Că i-a și zis tatăl ei bețiv, ”Neasa, trebuie să fii nebună să vrei un popă”!

Dar personajul cheie în tribulațiile lui Ian e Laurence. Încercând să-și elucideze ultimul dubiu, legat de orientarea sa sexuală, terapeutul agață un fel de boschetar care făcea trotuarul într-un loc cunoscut celor interesați. Gomoi demonstrează fără echivoc că Ian își regretă gestul, e clară stânjeneala în gestul șovăielnic cu care se chinuie să deschidă o sticlă cu vin. Numai că, în ciuda momentului penibil, acum se rostesc adevăruri hotărâtoare: ”Clienții mei nu sunt nebuni. Sunt oameni blocați într-o fundătură din care nu pot merge mai departe.” Exact așa cum e el, Ian. Sau John. Sau chiar Laurence, care se prostituează pentru că și-a paradit mâna dreaptă cu o petardă, nu-și găsește de lucru și are copil de hrănit.

Impresionant modul în care Rareș Andrici își asumă personajul Laurence. Voce schimbată, intonație ușor agresivă, specifică vitregiților sorții, capul tras între umeri pentru a se feri de frig și de lovituri, zgribuleală, mers șovăielnic, de parcă la fiecare pas l-ar aștepta o capcană. Cei doi actori (amândoi din elita elitelor!) parcurg fără ezitări traiectoria de la tensiunea unui început neliniștitor, înfricoșat, până la înțelesul final, deplin, edificator. În sfârșit, Ian înțelege ce sălășluiește în propriul sine. Ce trebuie să aleagă. Unde duce drumul lui, cel bun, nu cel înecat în cețuri. Care e sensul lui în viața sa și a celorlalți.

Bine structurată scenografia Carmencitei Brojboiu, exprimând cu subtilitate scăderea progresivă a distanței în relațiile interumane. Minunată secțiunea video (Radu Daniel) care proiectează în cele două ferestre ale cabinetului acoperișuri, turnuri, cer, nori, ciori, soare, ploaie, tunete și fulgere. Binevenite accente sonore aduce Cristina Juncu prin muzica sa. Iar celui care a adunat atât de armonic, laolaltă, toate cele înșirate mai sus, i se cuvin aplauze generoase. Felicitări, domnule Cristi Juncu, ne-ați oferit o seară de neuitat.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Dintre cei care au concurat la succesul spectacolului ”Mizantropul” de Molière, montat de Alexandru Mâzgăreanu la ”Nottara”, primul care trebuie elogiat este traducătorul. Doru Mareș  a știut să găsească sinonimele necesare pentru a aduce textul la zi (de exemplu ”fraier” în loc de ”prost”)  fără, însă, a falsifica în vreun fel conținutul și mesajul textului. Mai mult decât atât, a impus un ritm care nu obstrucționează rostirea firească a replicilor scrise în versuri. O bună materie primă pentru  regizorul care declară din capul locului: ”Orice text clasic mă interesează în măsura în care există în el ceva actual. Cred că e important felul în care tratezi temele respective, e important să le privești cu prospețimea zilei de azi.”

Într-adevăr, Alexandru Mâzgăreanu privește ”Mizantropul” cu prospețimea zilei de azi, dar și cu ironia ei, inevitabilă. Tinerii aristocrați din vremea lui Molière  sunt, acum, copiii de bani gata care își fac veacul prin cluburile de fițe, superficiali, snobi, agresivi. Și cei de atunci, ca și cei de acum își merită cu prisosință titlul de ”atârnători” (am împrumutat din argoul speciei). Mâzgăreanu ne introduce sugestiv în atmosferă, pe muzica trance, duduitoare, mixată de DJ Du Bois (Alexandru Suciu). Suntem într-un club pentru așa zisele VIP-uri, muzica e asurzitoare, beizadelele dănțuiesc. După gustul meu, introducerea dansantă a fost ceva mai lungă decât era nevoie, dar mi-a oferit suficient timp să observ în detaliu că Alexandru Călin dansează ca un profesionist. La fel își joacă și rolul. Philinte este prietenul și, oarecum,  alter ego-ul rațional al lui Alceste, caracter complex, inteligent, ironic, fin observator, care face notă discordantă în ”gașca” de petrecăreți.

Dan Rădulescu a fost ales pentru a da viață mizantropului Alceste și o face exemplar, aducând în scenă un personaj care se abate frapant de la viziunile consacrate. El nu mai este maturul/întunecatul/încruntatul/pateticul de până acum, ci un fel de copilandru îmbufnat că n-a obținut jucăria pe care și-o dorea, sau a obținut-o, dar s-a stricat. Momentan, jucăria este văduvioara Célimène  – Anca Dumitra, evoluând într-un crescendo bine măsurat, cu apoteoză în scena demascării. Antologică expresia împietrită pe fața ei! În viziunea lui Mâzgăreanu, Célimène e foarte aproape de fetișcanele de Dorobanți, care au o unică preocupare: să parvină prin intermediul bărbaților influenți (a se citi ”fraieri” cu bani) pe care îi cunosc și îi joacă pe degete, ca pe niște marionete. Și duduile, și marionetele  – de același calibru în materie de pauperitate  a intelectului, diferența fiind dată de faptul că bărbații au mulți bani iar ele – mulți… nuri. Personajul e bine definit prin vestimentație: totul scurt, sclipicios, mulat, cu decupaje grăitoare. I se cuvine încă o bilă albă regizorului, pentru că el s-a ocupat de costume și decor.

În ordinea logică a lucrurilor, Célimène flirtează cu Oronte (Sorin Dobrin), Acaste (Vlad Udrescu) și Clitandre (Șerban Gomoi), astfel încât Alceste are toate motivele să fie gelos și să urască întreaga omenire, răzbunându-se pe cine apucă. Magistrală scena în care poetul amator Oronte (că, de, dacă ai mulți bani, poți să te consideri și artist…) își citește sonetul pe fundalul naiului lui Gheorghe Zamfir, care îngână ”Păstorul singuratic” direct din telefonul mobil. Toți cei trei domni sunt bine instalați în roluri, cu o mențiue specială pentru Sorin Dobrin, remarcabil în scena demolării poetice pe care i-o administrează Alceste, după citirea sonetului.

Reușite și interpretările celorlalte două personaje feminine din piesa lui Molière. Éliante, verișoara Célimènei, prilejuiește debutul unei tinere actrițe pe care o remarci încă de la intrarea în sală, pentru că stă la ușă, ca hostess-ele din cluburi. Clara Popadiuc creionează cu mână sigură portretul fetei care, încă nepervertită de falsa strălucire a high life-ului, se mulțumește să întârzie în umbra Célimènei. Am remarcat la Clara Popadiuc un amănunt care poate trece neobservat: deși încălțată cu pantofi cu tocuri, a alergat pe scenă fără să se audă, spre deosebire de majoritatea colegelor sale, care bocănesc pe tocuri mai ceva ca o cavalcadă furioasă. Din astfel de mici amănunte, puse laolaltă, se alcătuiesc marile talente.Interesantă este și Arsinoé, atât din punct de vedere al viziunii regizorale cât și din cel al interpretării actoricești. În textul lui Molière, Arsinoé este o femeie în vârstă, pasionată de bârfă. Alexandru Mâzgăreanu întoarce foaia și ne oferă o demoazelă de club, expertă în colportarea ”știrilor” otrăvitoare și neîntrecută în inventarea lor. Sorina Ștefănescu o întruchipează cu aplomb și acuratețe.

Sunt pe deplin actuale aserțiuni ca ”Viciul îi ține p-ăștia-n post,/Lingăii care le ridică osanale” (…) ”aplaudacii unor jalnici căcănari” precum în actualitate sunt ancorate și ilustrația muzicală realizată de Alexandru Suciu și coregrafia lui Arcadie Rusu.

Spectacolul despre care vă povestesc, prezentat de Asociația Opera Prima în parteneriat cu Fundația Dignitas, a fost ultimul jucat la Teatrul ”Nottara”. Încă nu se știe dacă se va găsi vreo scenă care să găzduiască în continuare acest valoros experiment. Să sperăm că se va găsi, mai sunt destui spectatori care s-ar putea bucura de el.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Tuță