De Ziua Mondială a Teatrului, simt nevoia să scriu despre spectacolul care mi-a plăcut cel mai mult în această stagiune: ”Proorocul Ilie” de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui Botond Nagy. Cu atât mai mult cu cât, niște farisei din secta mesianicului cu epoleți, care nu au văzut spectacolul, găsesc de cuviință să vocifereze strident despre erezie și atentat la puritatea religiei ortodoxe. Dacă ar fi văzut spectacolul, având, desigur, și capacitatea de a înțelege ceva din el, ar fi dat sonorul mic, jenați de propria… ignoranță (ca să mă exprim eufemistic). De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar le înțeleg ofuscarea. Despre ei e vorba în spectacolul ăsta. Montat cu umor, luciditate, foarte multă creativitate și interpretat de niște actori care joacă din drag aceste personaje pe care le înțeleg în profunzime.

Cine este proorocul Ilie? Un individ gen Petrache Lupu sau, mai recent, Călin Georgescu, care, în Polonia anilor 30 – 40, profită de naivitatea  consătenilor și se declară un fel de nou Mesia. Richard Bovnoczki strălucește în acest personaj aparent hieratic, încununat de falsă sfințenie și radiind empatie, dar care, în realitate, e un om obișnuit: nevricos, ipocrit, profitor, viclean. Sună cunoscut, nu-i așa? Teza genială pe care o propune dramaturgul polonez este că, atunci când profiți de prostia semenilor, nu poți să știi niciodată cum vor reacționa aceștia până la urma urmelor. Și, evident, aceștia nu vor întârzia să reacționeze. Când proorocul pe care îl urmează cu fanatism îi anunță că vine sfârșitul lumii, ”fanii” săi își caută cu disperare mântuirea. Iar mântuirea vine de la Mântuitor, nu? Deci mesianicul Ilie trebuie crucificat, la fel ca Mântuitorul pe care îl maimuțărește.

Dar, pentru o crucificare cât mai eficientă, e nevoie de repetiție. Într-o scenă care atinge comicul genial al teatrului în teatru, jucat de meșteșugarii din ”Visul” lui Shakespeare, țăranii răstignesc o sperietoare de ciori, care e deja gata crucificată pe bățul ei. Cum ar veni, ”credincioșii” efectuează o crucificare peste altă crucificare. Ce părere are despre asta însuși proorocul? O spune cu adorabil accent ardelenesc: ”Cică vin nyiștye tâmpiți să mă răstignyească.” Deși prostia cu caracter de masă e un subiect grav, am râs mult la acest spectacol care satirizează cu senină detașare toate racilele extremismului: dictatură, prostie, șovinism, antisemitism, fariseism, segregaționism, izolaționism și chiar imoralitate. Vezi scena în care posedata Olga (minunată Aylin Cadîr!) sare pe Ilie, ca un veritabil incubus din filmele horror.

”Exorcizarea”, în viziunea autointitulatului prooroc, înseamnă cantonarea fetei în patul ”sfântului”. O mare surpriză livrează Florentina Țilea în rolul Wierei, ex-sfântă, devenită păcătoasă. Actrița cântă extraordinar, vocea ei angelică se mulează perfect pe incantațiile cu tentă religioasă. Negustorul evreu Rotschild (Emilian Mârnea, pendulând cu grație între ironie și gravitate) vinde icoane și cruciulițe cu leduri colorate și, atunci când încearcă să-i convingă pe fanatici că Ilie e un om obișnuit, aceștia trag concluzia că ”totul e din cauza evreilor”. Fix ca Hitler. Procesiunea dinaintea răstignirii este o paradă a promiscuității care definește lumea modernă. Palaszka Ofeliei Popii este ”credincioasa” tipică de la marginea societății. Mereu uimită, mereu incapabilă să înțeleagă, un pic nimfomană, dar fericită să se vadă, pentru o clipă (sau mai multe) în centrul atenției. Călare pe cruce, sau oferind sex nelimitat, în pădure. Și nu, nu e nicio blasfemie aici. E doar o oglindire fidelă a modului în care mulți fanatici înțeleg credința, relația cu Divinitatea, smerenia care nu e niciodată circ de doi bani.

În povestea lui Slobodzianek, privirea lucidă aparține lui Iuda, interpretat tulburător de Lari Giorgescu. El este cel care încearcă să sfâșie vălul iluziei, el știe că de vină sunt corupția din sânul bisericii, voracitatea bogaților și supa de șoareci cu care se hrănesc săracii. E cutremurătoare aleargarea lui în cerc, până la epuizare, până la prăbușire, ilustrând disperarea celui care vrea să aducă lumina în minți opace, dar este refuzat fără drept de apel. Și asta sună cunoscut, nu-i așa? În timp ce scriam această cronică, pe site-ul Teatrului Național din București era publicat un comunicat/răspuns adresat celor care acuză spectacolul de blasfemie. Am citit comentariile, cele mai multe de la oameni care nu au văzut spectacolul și acționează în continuare ca boți fideli ”proorocului” lor. Pe care nu l-au răstignit (încă) dar nici nu mai are mult de așteptat. Și mișcarea asta a boților atestă valoarea spectacolului (parcă mai era nevoie!).

Cum spuneam de la început, ”Proorocul Ilie” este un spectacol excepțional, montat cu bucurie și relaxare, cu actori care știu exact ce au de spus și cu un regizor care știe cum se ține ritmul și viteza într-un spectacol care nu te plictisește nicio clipă. Ar mai fi multe de spus despre prestația impecabilă a celorlalți actori din echipă: Silviu Mircescu (Bețivul), Răzvan Oprea (Bondar, apoi Sperietoarea), Florin Călbăjos (Marczuk), Leonard Chionac (Pilat), Oana Laura Gabriela și Teo Dincă (Sfânta Veronica), Vitalie Bichir (Orbul), Mihai Calotă (Irod). Scenografia Irinei Moscu, sugestivă, funcțională, reușește să mobileze cu deplin succes spațiul dificil al unei scene mari, cum e cea a Sălii Studio. Splendide muzica (Claudiu Urse) și lighting&video designul (Cristian Niculescu). Impresionante viziunea, siguranța și umorul regizorului Botond Nagy. Cum spuneam, din tot ce am văzut în această stagiune, ”Proorocul Ilie” mi-a mers cel mai țintit la inimă. Prin adevărul oglindirii, prin afinități ale expresiei artistice, prin stilul actoricesc. Vă rog mult, nu mai citiți prostiile boților, mergeți să vedeți acest spectacol despre raportarea – uneori eronată – a omului la Dumnezeu, despre impostură și fanatism. Și despre prostie, care nu-i de râs, dar e imposibil să te abții.

Gabriela Hurezean

Fotografii cerșite de la regizor

Jon Fosse – Premiul Nobel pentru literatură, 2023. A scris romane, a fost consultant la traducerea Bibliei în norvegiană, dar a scris și piese de teatru. Unii îl consideră al doilea Ibsen, dar Fosse e Fosse și atât. E el și nu seamănă cu nimeni. E primul dramaturg care îndrăznește să renunțe la adjuvante, la cârje/artificii, la buruienișul care (doar în aparență) poate îmbogăți un text și, apoi, un spectacol. Personajele lui Fosse vorbesc puțin sau nu vorbesc deloc. Iar puținul pe care îl rostesc este fix despre lipsa acțiunii. Despre lașitate. Despre teama de a alege o cale și de a o urma. Teatrul lui Fosse e foarte puțin happening și foarte multă meditație. Despre viață, despre incapacitatea omului de a trăi până la capăt un sentiment, despre fragilitatea inocenței, despre frici și nesiguranțe. Un spectacol bun, pe text scris de Fosse, presupune creativitatea unui regizor de elită. Cum e Mihai Măniuțiu care, aliat cu scenograful Adrian Damian și coregrafa Andrea Gavriliu, a propus o ”Iarnă” tulburătoare, la Nottara. Sau cum e Vlad Cristache, al cărui amalgam alchimic de sensibilitate și duritate a conferit noua expresivitate unui text foarte greu, ”Numele” (la Teatrul Foarte Mic).

Chris Simion-Mercurian a ales să-și încerce calitățile regizorale montând la ARCUB piesa lui Jon Fosse, ”Cineva are să vină”. O parafrază subtilă la ”dragoste nu am, nimic nu sunt” (din epistolele pauline) cu extindere asupra încrederii, fără de care iubirea e nimic. Un cuplu evadează din lumea mult prea populată pentru a se elibera de ispite, de suspiciune, de neîncredere. Ajunși în coșmelia din pustietatea unui țărm îndepărtat, cei doi repetă obsesiv/spasmodic: ”Vrem să fim singuri împreună. Unul cu celălalt. Departe de toți.” Dar în câte feluri se poate rosti și câte semnificații poate avea acest ”singuri împreună”!…

O creație tulburătoare împlinește Ofelia Popii în rolul femeii care încearcă să reînnoade comunicarea blocată în frici și nesiguranță. Și, poate, într-un istoric imposibil de uitat al trădării. Deși s-a resemnat întrucâtva cu gândul că ”nici foarte tânără nu mai sunt”, trupul o contrazice printr-un dans al voluptății erotice (coregrafia: Ioana Macarie) care izbucnește dincolo de frustrări și dorințe neexprimate. Ofelia Popii este femeia cu toate stările ei. Tristă, copilăroasă, dramatică, senzuală, uimită, ispititoare, veselă, ironică, deznădăjduită, naivă, înțeleaptă. E sălbăticiunea cu instinctul încordat la maximum: ”Simt că mai e cineva aici. Noi n-o să fim niciodată singuri. Cineva nu ne lasă. Cineva o să vină. Noi n-o să fim niciodată împreună.”

Distribuirea lui Ciprian Scurtea în dublu rol este o idee regizorală întru totul remarcabilă. El este partenerul oficial – gelos, nesigur pe sine, cutreierat de angoase, posesiv – dar și proprietarul casei în care s-au mutat cei doi, un mascul cinic, genul de golănaș/băiat rău care atrage irezistibil sexul opus. Scurtea se achită glorios de ambele variante ale masculinității, conducând subtil la concluzia că, indiferent de vestimentație, discurs și atitudine, bărbatul e mereu același, iar relațiile se rotesc la infinit în aceeași spirală cu cercuri din ce în ce mai largi, mai străine, mai reci.

Așa cum ne-a obișnuit cu fiecare spectacol al său, Chris Simion-Mercurian găsește și de data asta acel amănunt care să scoată spectacolul din contingent, să uimească, să captiveze. Nu vreau să dezvălui prea multe despre decorul creat de Bianca și Sabina Veșteman, pentru că aș strica surpriza. Pot să spun doar atât: decorul e viu. E magie. O metaforă splendidă, reflectând obsesiile și halucinațiile care se nasc în minți cotropite de teamă și bănuieli și iubire bolnavă. Oricât te-ai strădui, de neîncredere nu scapi odată ce ți-a fost semănată în minte. Unul va trăda. Cineva are să vină, cineva are să plece. Nici nu mai contează dacă pleacă singur sau însoțit.

Spectacolul se joacă în sala de teatru de la ARCUB. E foarte bun, nu ratați!

Gabriela Hurezean

Fotografii oferite de Chris Simion-Mercurian

Când ai prea multe de spus, nu știi cu ce să începi. Am multe de spus, dar nimic din culise. Cei care așteaptă picanterii de tabloid pot părăsi pagina. Că n-am. Mai bine definim locul întâmplării: Vox Maris Grand Resort Costinești. Un fel de Wonderland curat, civilizat, liniștit, înflorit, înverzit, cu arteziene care se colorează noaptea și difuzoare susurând muzici de relaxare. Împărăția lui Nicușor Năstase. Un Mecena adevărat, care a construit o sală de spectacole special pentru tinerii actori ce își măsoară, aici, talentul și speranța și puterea de a-și depăși limitele.

Arta doare, dar nu ne lăsăm

Uvertura festivalului: Școala de teatru de la București și cea de la Cluj joacă o rivalitate precum aceea a familiilor Montague și Capulet.

Romeo – Alexandru Voicu (UNATC București) e în cârje, cu piciorul stâng în ghips. L-a lovit o mașină, dar asta nu l-a împiedicat să participe la concurs. E în cârje și Julieta – Oana Serena Secară (Universitatea ”Babeș Bolyai” Cluj). N-are nimic la picioare, dar e solidară cu iubitul Romeo. Cele două clanuri se ciorovăiesc o vreme – cu haz și grație – sfârșind prin a se îmbrățișa. Moment artistic cu happy ending. Actoria se hrănește din iubire. Actorii sunt împreună.

Despre sistem și alte lucruri nu prea greu de înțeles

Gala s-a deschis în prezența ministrului Culturii, Corina Șuteu. Care a amintit că e de meserie critic de teatru și a fost, pentru un scurt răstimp, președinte al UNITER. A uitat să spună că a fost și director al Theatrum Mundi (actualul Metropolis), exact cât a fost nevoie pentru transformarea unei case de cultură a ”iepocii dă aur”, într-un spațiu dedicat spectacolului neconvențional.

Și, pentru că tot era de față doamna ministru, Ion Caramitru (patronul spiritual al Galei, în calitate de președinte al UNITER) a reluat o temă pe care o tot repetă: Anual, facultățile de teatru produc în jur de 300 de absolvenți. La ora aceasta, în jur de 4000 de actori tineri nu sunt angajați. Deci nu au un venit stabil. S-a stârnit mare tărăboi pe ideea că Ion Caramitru i-a făcut ”șomeri” pe actorii implicați în proiecte independente. Actorii cu statut de freelancer s-au simțit insultați dar, cu un mic de efort de gândire, ar putea să le treacă. E vorba despre un sistem care trebuie schimbat din rădăcină. Care să permită teatrelor finanțate de stat să angajeze noile generații de actori. Care să ofere un statut mai generos teatrelor independente. Unde, nu de azi, de ieri, trăiesc cele mai bune spectacole. ”Trebuie să schimbăm legislația, – spune Caramitru – să facem o reformă prin care tinerii artiști să fie mai ușor găsiți pentru instituțiile noastre. Gala HOP demonstrează că talent există. El trebuie întreținut.”

După cei trei ani buni, cât a durat mandatul lui Radu Afrim la conducerea Galei, directoratul artistic a fost preluat de Miklós Bács, actor și profesor de actorie la Cluj.

Despre eficiența metodei sale pedagogice vorbește interminabilul șir de premii colecționate de studenții săi, la toate concursurile posibile. ”Sunt minoritar. – spune Miklós Bács – Am învățat că și noi, ca breaslă, suntem minoritari. Pentru a exista, nu ajunge să fii bun. Trebuie să fii cel mai bun. Din momentul în care ești cel mai bun, existența ta nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării. Societatea va fi obligată să te accepte.” Școala lui Miklós Bács înseamnă, mai presus de toate, un regim draconic. Militărie. A fi cel mai bun înseamnă efort și sacrificii. La Costinești, concurenții și-au început programul la 7, în fiecare dimineață, pe plajă, la workshop-ul Kineto coordonat de Andrei Flaviu Fălcușan. Apoi, la sfat cu juriul. Apoi alt workshop, cu Andrea Gavriliu, Petre Ancuța, Tudor Lucanu și Horia Suru.

Apoi, repetiții pentru proba individuală și cea de grup. Apoi, concursul cu toată avalanșa lui de emoții. Apoi, spectacolul invitat. Apoi, pe la miezul nopții, iar encounter la meeting point, cu sfaturi, cu ou și cu oțet. De plajă, bălăceală, distracție la discotecă – nici vorbă! Spre deosebire de alte ediții, când n-am prea înțeles opțiunile juriului (eh, de gustibus…), anul acesta a fost un juriu pe care l-am înțeles în proporție de 95 %. Jurați din generații diferite, din ”sistem” și din teatrul independent: Victor Rebengiuc, Ofelia Popii, Dorina Chiriac, Andrei și Andreea Grosu.

S-au întâlnit cu tinerii actori câteva nume sonore ale teatrului contemporan: Mariana Mihuț, Marian Râlea, Mihai Constantin, Felix Alexa, Alexander Hausvater, Mihai Constantin, Lia Bugnar, Mircea Cornișteanu, Erwin Simsensohn, Bobi Pricop. Din păcate, singurul director de teatru care s-a deranjat să vină la Gala HOP a fost Ion Caramitru. Păcat. Ar fi avut câte ceva de văzut. Și, eventual, de angajat. Măcar cu contract de colaborare.

Despre concurs, concurenți și premianți – în episodul viitor.

(Va urma)

Gabriela Hurezean

Fotografii de Maria Ștefănescu și Adi Bulboacă