Vă rog să mă scuzați, dar despre filmul ăsta nu pot să scriu serios. Mă gândesc la el și mă pufnește râsul. Și n-are nicio legătură cu faptul că nu-mi place actorul Bogdan Stanoevici. Nici cu faptul că regizorul și scenaristul peliculei ”Cel ales”, Cristian Comeagă, nu figurează în memoria mea cu vreo ispravă cinematografică. Că a fost producătorul unor filme ale lui Nae Caranfil nu are nicio semnificație în acest context. Din păcate, talentul nu e varicelă, să se ia prin contaminare. Cât despre învățat meserie, domnul Comeagă preferă să învețe din filmele americane. Mă refer la cele… minore.

Securiștii lui Ceașcă erau ticăloși, nu și oligofreni. Prin urmare, afirmația lui Cristian Comeagă conform căreia, la baza scenariului pe care l-a scris, stă mărturisirea unui ”profesionist” al poliției politice, îmi pare grav lovită de caraghioslâc. Dacă ești (ex)securist și povestești oricui, așa, la crâșmă, ce metode murdare ai la îndemână pentru ”atragerea” în branșă a diverșilor cetățeni, ți se taie capul. Cel puțin! Scriind o poveste banală și plictisitoare, transpunând-o cinematografic banal și plictisitor, cale de două ore greu suportabile, Cristian Comeagă are impresia că a făcut un film de artă. Care, culmea, se pare că a și luat ceva premii pe la oarece festivaluri obscure.

Povestea pe scurt: un elev care i-a pictat mustață lui Ceașcă este șantajat de un securist în scopul ademenirii lui pe cele domenii necurate. Ca recompensă, o primește cadou pe fata la care visa fără speranță (Olimpia Melinte), dar și șansa de a fugi din țară. Pentru a accepta să facă orice în slujba securității, i se înscenează un accident de mașină. Peste mulți ani, rămas fără părinți și fără nevastă&fiică, omul părăsește Parisul pentru a îndeplini o nouă misiune/crimă la București. Numai că, ajuns în pădure (Băneasa?), o aude pe una țipând. Viteaz – că doar e killer profesionist, nu? – se repede s-o salveze pe duduie din ghearele celor două huidume care intenționau s-o violeze un pic. Explicația motivului pentru care bălăioara urma să fie violată e la fel de ridicolă și forțată ca tot filmul. Mă rog. Pe scurt, aproape-violata și killerul bântuie de colo-colo cu mașina. Evident, sfârșesc într-un pat. Finalul filmului? Să mor eu dacă mi-l amintesc. Era ceva care transmitea ideea că nu s-a schimbat nimic, soarta noastră e tot în mâinile lor.

Din tot filmul ăsta, singurul personaj care ți se întipărește, cât de cât, în memorie, prin scârboșenia lui dusă dincolo de orice limită, este securistul Escu, interpretat de Nicodim Ungureanu. Alunecos, cinic, arogant, unsuros/libidinos, amenințător, Escu este un personaj hiperbolizat până la refuz de regizorul-scenarist Comeagă. Un fel de supraom construit din gunoaie. Sigur, și personajul lui Ungureanu  este destul de comic, mai ales în secvențele în care amintește de Marele Blond.

Contrastând cu această materializare a răului, eroul lui Bogdan Stanoevici, intitulat sugestiv X, pare cel mai prost băiat din cartier (deși se insinuează că ar avea un IQ astronomic, din moment ce securitatea și-l dorea atât de fierbinte…) L-am mai văzut în filme. În toate rolurile a fost de o inexpresivitate fascinantă.

Acum, însă, și-a depășit performanța. Adolescentul X pare un personaj de comedie – freza îi stă ca o perucă (sau o fi chiar perucă?), privirea îi este opacă (minus secvențele când este oripilat, chestie transpusă în expresie facială prin rotunjirea exagerată a ochilor). Toate vârstele prin care trece X, de la adolescență până în pragul senectuții, sunt contrafăcute în spirit amatoricesc. Dacă tot avea neapărată nevoie de un ministru în distribuție, Cristian Comeagă putea să se adreseze unuia mai talentat… Priviți doar imaginea asta. N-ați băga mâna în foc că e secvență dintr-o comedie?

Un coleg critic se întreabă ce caută Laura Cosoi în toată povestea asta. Ei, domnule, dacă nu era numita Nora, se ducea de râpă dialogul. Cu cine mai conversa X în mașină, dacă nu era Nora? Vorbea singur? Killer profesionist care vorbește singur? Cine mai împodobea peisajul cu înjurături, dacă nu Nora? Dragi cititori-care-n-ați-văzut-filmul-și-bine-ați-făcut, Nora este pseudo-violata de la început. Pe parcurs, aflăm că e măritată cu un antrenor de fotbal (de aici și limbajul specific microbiștilor, să zicem, din Giulești) dar deține și un amant rotofei care pare mare amator de glume idioate. Interesant este că Nora evoluează în DOUĂ ZILE de la un personaj specific parcărilor de TIR-uri și vestiarelor cu fotbaliști, la un alt personaj, sensibil, mistuit de grețuri metafizice și îndrăgostit pe bune.

În orice caz, conformându-se indicațiilor regizorale, Laura Cosoi ajunge să arate într-un fel care mă azvârle fără milă în miezul dilemei: de fapt, în filmul ăsta, cine e ”pocnitoarea cu efect întârziat” despre care vorbește Escu? Domnul X sau noua lui iubită? Poate că s-o găsi un cinefil mai deștept decât mine – printre cei cărora le-a plăcut ”Cel ales” – și-o să-mi dezlege misterul.

Oricum, cu acest film, Cristian Comeagă își vede visul împlinit: este, într-adevăr, un fel de Sergiu Nicolaescu!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cos Aelenei

Lui Manuel Martín Cuenca îi place să facă filme pe care el însuși le înțelege greu. Cu atât mai greu este să vorbești despre ele. În cazul nostru, despre deja faimosul ”Canibal”. Ceea ce spune regizorul Cuenca despre sine i se va întâmpla garantat și cinefilului.

”De câte ori încep un nou proiect, – mărturisește Cuenca – îmi pun întrebarea de ce îmi doresc să lucrez la el. Dacă răspunsul pe care mi-l dau este prea raţional şi prea comod, dacă vine împreună cu închipuirea succesului, atunci ştiu că, de fapt, nu vreau să fac acel film. Dar atunci când nu găsesc cuvintele potrivite, atunci când sunt copleşit de dorinţa de a vorbi despre ceva ce nu ştiu prea bine, atunci sunt sigur că am descoperit valoarea unei poveşti. Pentru că în acel film există ceva iraţional, care mă impulsionează.”

Într-adevăr, e foarte greu să găsești cuvintele necesare pentru a vorbi despre ”Canibal”. Ideea filmului a izvorât din ”Caribal”, o povestire a scriitorului cubanez Humberto Arenal. Acolo e vorba despre un cântăreț excentric de operă, pentru care – printre altele – e o mare fiță să guste niște carne de om, indiferent că e de bărbat sau de femeie. Croitorașul canibal din scenariul scris de Manuel Martín Cuenca și Alejandro Hernández se hrănește numai cu mușchiuleț de femeie tânără și înmiresmată (asta îmi amintește puternic de ”Parfumul” lui Süskind…). Își vânează singur hrana, provocând accidente de mașină și târându-și prada, încă vie, pentru a o ”porționa” în cabana lui aflată în munții Sierra Nevada. Munți urâți, stâncoși, pleșuvi, lipsiți de viață. Cum pare să fie și sufletul lui Carlos.

Antonio de la Torre face o creație actoricească absolut fabuloasă în acest rol. Chipul croitorului Carlos Marquez este impenetrabil. O ușoară melancolie ironică este expresia ce pare pietrificată pe chipul lui. Aceeași când croiește o bucată de stofă, când vorbește cu clienții sau vecinii, când privește o procesiune religioasă, când își taie în bucăți ”vânatul”, când gătește friptura sau când o mănâncă. Dincolo de privirea lui de lup mereu la pândă, nimic nu răzbate din interior spre exterior. Omul pare zen total și contrastează frapant cu cele două gemene interpretate exemplar de Olimpia Melinte. Alexandra e o creatură frivolă, indiscretă, profitoare, enervantă. Maseuza româncă (se subînțelege că era prostituată) intră cu bocancii în viața lui Carlos, îi face propuneri deochiate, deschide ușa congelatorului în care bucățile de carne de femeie stau frumos aranjate. Așa cum era de așteptat, urmează inevitabilul.

Ceva mai târziu, la ușa lui Carlos bate cineva care pare fantoma Alexandrei. Dar niciun mușchi nu se clintește pe chipul lui. Cea care vine să-l întrebe dacă nu știe ceva despre vecina dispărută, este Nina. Deși soră geamănă a Alexandrei, este exact opusul acesteia. Nina este pură, sfioasă, delicată, discretă. La ea se află și o posibilă dezlegare a misterului demonilor care îl stăpânesc pe Carlos: deși croitorul criminal în serie iubește, acum, doar singurătatea, a iubit cândva și o femeie, dar aceea l-a rănit cu cruzime. Nina și Carlos reeditează cumva basmul cu Frumoasa și Fiara, numai că, de data aceasta, Fiara va cunoaște izbăvirea prin iubire doar pentru o fulgurantă secundă.

Totul în filmul lui Cuenca este oglindire și contrast. Fiind cel mai bun croitor din Granada, canibalul este ales să facă noile odăjdii bisericești, și, în timp ce acesta studiază arabescurile de pe modelul original, se aude preotul citând din Evanghelia după Matei cuvintele Mântuitorului: ”Luați, mâncați, acesta este trupul Meu.” Așa cum Răul din Carlos contrastează cu Binele din Nina, Euharistia este contrapusă canibalismului. Ca produs artistic, lungmetrajul lui Manuel Martín Cuenca se susține impecabil, fără puncte de sprijin cum ar fi, de pildă, muzica. Chiar și dialogurile sunt reduse la minimum, tăcerile fiind mult mai elocvente în acest film. Povestea horror este prezentată cu detașare, în mod realist, dar nu naturalist, astfel încât să nu-ți distragă atenția de la ceea ce e mai important: întrebările și răspunsurile. Vineri, ”Canibal” debutează în cinematografele noastre. Tare mi-ar plăcea să știu dacă v-a plăcut și vouă!

Gabriela Hurezean