Când s-a născut Opera Română, în urmă cu 100 de ani, sunetul cu care a salutat lumea s-a numit ”Lohengrin”. Dirijor: George Enescu. La exact  un secol distanță, în vremuri tulburi, marcate de boleșniță și mizerii politice, Opera Națională București înfruntă vitejește realitatea descurajantă (și, iată, din fericire, publicul îi este întru totul alături!),  reeditând premiera operei lui Richard Wagner. Dirijor: Tiberiu Soare. Nici nu e nevoie să-l vezi la pupitru, vei recunoaște oricum acea vibrație specială pe care o transmite orchestrei, nuanțele rafinate, emoția, accentele ce irizează sonoritatea ariilor.

Pe lângă amprenta… solară, acest spectacol, cu adevărat evadat din contingent, poartă și amprenta inconfundabilă a regizorului Silviu Purcărete, aflat la un evident apogeu al inspirației sale. Ideea de a dedubla personajele principale este absolut genială, pentru că propune o incursiune în interiorul lor, o revelare a spiritului pur sau a umbrei demonice. Sigur, s-au mai inventat personaje cu alter ego vizibil, (am văzut chiar o eroină jucată de opt actrițe, în șir indian), dar aici e cu totul și cu totul altceva, e metaforă, e plasticitate, e chiar soluția veșnicei probleme a marilor artiști lirici, care n-au nici vârsta, nici fizicul personajelor.

În varianta Purcărete, Lohengrin este dăruit cu vocea excepțională, de impresionantă forță, dar cu inflexiuni magice, catifelate, a tenorului Benjamin Bruns și cu trupul gracil, de o expresivitate îndelung antrenată, al lui István Téglás, tulburător în exprimarea dualității oximoronice a fragilității/vulnerabilității imposibil de ucis. Téglás întruchipează impresionant acea transparență a ființei imaculate, venită din altă lume și niciodată înțeleasă. În rolul Elsei, soprana Diana Gouglina etalează o voce cu limpezimi diamantine și o perfectă stăpânire a fluidității sunetelor. Elsa interioară, în interpretarea Andei Saltelechi, este sufletul imponderabil, sensibil, dramatic și, în același timp, jucăuș. Ființa ei emană lumină, și ar fi perechea ideală pentru Lohengrin, dacă ar putea să-și transceandă condiția de simplă muritoare.

Cuplul damnat, Ortrud și Telramund, este transpus muzical de Petra Lang – un glas prodigios, specific wagnerian, exprimând fără greș profilul întunecat al personajului pus pe malversațiuni – și Valentin Vasiliu, bine ancorat în partitură, dar cu două momente de paloare, când vocea i-a fost acoperită de orchestră. Actorii care animă personajele, Alina Petrică și Rareș Florin Stoica, sunt, la fel ca Téglás și Saltelechi, dovada vie a priceperii cu care Purcărete își alege actorii. Ortrud – Alina Petrică este o vrăjitoare sălbatică, prezentând agilități de fiară și lascivități de curtezană. Telramund – Rareș Florin Stoica o însoțește pe drumuri întunecate, alunecos, insinuant, aplicând fără crâcnire planurile necurate ale vrăjitoarei.

E de salutat debutul lui Filip Panait (în rolul regelui), voce curată, maleabilă, convingătoare, dublată de ținută ireproșabilă, calități ce pledează pentru deschiderea unei pârtii mai largi pentru tinerii artiști care cu greu își găsesc locul pe scenele lirice autohtone.

Dar își merită aplauzele toți cei care au strălucit în seara premierei, în roluri de mai mică întindere sau în corul care a sunat de-a dreptul paradisiac (maeștri de cor: Daniel Jinga & Adrian Ionescu). Strălucit-au și suflătorii plasați în lojă, deasupra scenei, generând o sonoritate surprinzătoare, paralelă cu sound-ul orchestrei.

Strălucit și decorul creat de Dragoș Buhagiar (secondat de Andrada Chiriac în domeniul costumelor). Deși sprijinit pe detalii minimaliste, dar și pe mari suprafețe cinetice + sugestive efecte ale light design-ului, universul creat de Buhagiar e casă bună pentru suprarealismul magic al poveștii lui Lohengrin. Remarcabilă apariția uriașilor veniți, parcă, de pe altă planetă.

Mai pe scurt, cred că foarte greu va reuși cineva să depășească sau măcar să egaleze ceea ce au creat, la Opera Națională București, Silviu Purcărete și aliații săi. O bijuterie rară, demnă de orice scenă importantă a lumii.

La mulți ani glorioși, Opera Națională București și, cu succese asemănătoare, înainte!

Gabriela Hurezean

Fotografii oferite de Opera Națională București

În august, anul trecut, Promenada Operei a fost o splendidă sfidare a pandemiei, publicul numeros a purtat măști, a respectat distanța, a oftat cu sinceră compasiune văzând instrumentiștii din orchestră cu măști pe față dar, mai presus de toate, s-a bucurat sub cerul liber de muzica minunată. Peste doar câteva zile, am aflat și vestea rea: minunea nu se va mai repeta, pentru că mai mulți artiști s-au îmbolnăvit de coronavirus. Deși s-au mai auzit doar păsările din jurul Operei, cei sănătoși n-au lâncezit. Așa s-a născut și ”Coppélia”, un spectacol creat cu trudă și iubire, sub spectrul bolii care putea să lovească oricând.

Îmi era dor de Operă, dar emoția a fost și mai mare când am primit invitația, pentru că povestea păpușii lui Coppélius a fost primul spectacol de balet pe care l-am văzut (la televizor), când aveam vreo 9 ani. Această nouă versiune, în regia și coregrafia Corinei Dumitrescu, nu se abate prea mult de la variantele clasice (Arthur Saint-Léon, Enrico Cecchetti, Marius Petipa). Parfumul de epocă este nealterat, dar Corina Dumitrescu aduce o notă de prospețime prin eliminarea lungimilor inutile și creșterea ritmului spectacolului. Muzica lui Léo Delibes, celebru hit al muzicii de balet, înaripează dansatorii, dar și imaginația publicului.

Grațioasă și stăpânind cu virtuozitate expresia corporală, Ada González și-a învins cu succes tracul avanpremierei și a oferit – în rolul Swanilda/Coppélia – o performanță artistică remarcabilă. Admirabile momente solistice a susținut și Robert Enache (Franz, iubitul Swanildei). Dar am apreciat și  calitățile sale de ”ridicător”, în condițiile în care puțini balerini reușesc să-și înalțe în zbor partenerele, păstrând, în același timp, o postură elegantă. Păpușarul magician Coppelius, în reușita interpretare a lui Virgil Ciocoiu, este o împletire sugestivă de burlesc și înfricoșător.

Aduc binevenite accente de culoare în structura spectacolului Andrada Pătrânjel & Sergiu Dan (soliști csárdás) și Julia Baro, Kana Yamaguchi, Marco Corcella, Egoitz Segura (soliști mazurka). Bine coagulat, ansamblul funcționează fără greș, micile desincronizări fiind, cu siguranță, efectul emoției unui nou început. De apreciat subtilitatea cu care Corina Dumitrescu, în calitate de coregraf și regizor, aduce o vibrație actuală spectacolului, ”infiltrând” elemente de dans contemporan în binecunoscuta coregrafie clasică.

Bogdana Pascal (costume) și Vladimir Turturică (decor) transpun pe scenă nuanțele luxuriante ale Galiției în zi de sărbătoare. Pe scurt: strălucire, bucurie, evadare într-o lume senină, în care orice necaz se încheie cu bine. Exact de ceea ce avem noi nevoie acum. Mergeți la Opera Națională din București să vedeți ”Coppélia”, luați și copiii, va fi o seară de neuitat!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florian Bodea