Cehov a fost medic. Deci știa că un glonț tras în cap nu e întotdeauna fatal. Poate așa se explică finalul deschis al ”Pescărușului”. Poate că ar fi scris un sequel dacă n-ar fi trăit doar 44 de ani. Și, totuși, iată că sequel-ul există, creat de un fin cunoscător al spiritului cehovian, Matei Vișniec. ”NINA sau Despre fragilitatea pescărușilor împăiați” duce mai departe povestea triunghiului inițial: Nina – Treplev – Trigorin.

Locul: vechiul conac al Arkadinei, încremenit într-o iarnă eternă. Timpul: se anulează când Nina oprește pendulul. Avem, așadar, o glaciațiune atemporală, din care cei trei vor putea evada. Sau nu. Niște ratați: Nina – o actriță fără glorie, Trigorin – un fost mare scriitor, părăsit de muze, Treplev – un dramaturg bun, dar neînțeles. Kostea Treplev nu mai are alura romantic-clorotică din tinerețe. Nina îi va aminti asta când va apărea din nou în viața lui, după 20 de ani. Ea însăși schimbată. Subtil și cu o anume ironie latentă, Matei Vișniec îl lasă pe spectator să hotărască dacă Nina s-a schimbat în bine sau în rău, dacă finalul este sau nu fericit.

Distribuția pe care mizează regizorul Alexandru Maftei conține câteva rafinamente care fac deliciile inițiaților. Gheorghe Visu a mai fost Trigorin, în spectacolul montat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, în 1993. Lucian Pavel nu cred că a jucat încă vreun personaj din galeria cehoviană, în schimb, asemănarea lui cu Matei Vișniec este destul de ușor de remarcat. De trei ani, Mihaela Teleoacă joacă în ”Pescărușul” montat de Antoaneta Cojocaru la Teatrul Bulandra (Laboratorul de noapte). În spectacolul de la Bulandra este Arkadina, cea care își pierde și fiul, și iubitul. În spectacolul de la Comedie este Zarecinaia, cea care pune stăpânire pe amândoi. În ”Pescărușul”, Arkadina – Teleoacă zace precum un fetus bolnav, în nisipul negru. Aceeași poziție de fetus o preia Zarecinaia – Teleoacă în ”Nina” lui Vișniec.

Acum, Nina are în jur de 40 de ani. Mihaela Teleoacă exprimă cu maximă virtuozitate stările ei, mai mult sau mai puțin disimulate. Nu mai acceptă rolul de pescăruș ucis și împăiat. Vulnerabilă doar în aparență, Nina știe foarte exact ce vrea: să obțină plata pentru cei 20 de ani care i-au fost furați. Umilă și iubitoare în raport cu Treplev, devine o Gorgonă cu privire sticloasă de îndată ce apare Trigorin. De fapt, în nebunia ei, nu i-ar păsa dacă i-ar vedea morți pe amândoi. Și chiar îi ispitește cu pieirea, invitându-i să se dueleze pentru ea. Însăși intenția de a răspunde la sutele de scrisori pe care i le-a trimis Treplev (și le-a lăsat nedeschise), are o anume notă de sadism. E magnifică Mihaela Teleoacă în dansul acesta pe muchie de cuțit, între bine și rău, iubire și ură, iertare și răzbunare.

Treplev, în interpretarea lui Lucian Pavel, are, precum luna, o față vizibilă și una nevăzută. E singur în pustietatea înghețată, își taie singur lemnele, se hrănește cu ce vânează și pare total detașat de restul lumii. Dar reface în fiecare an micul teatru din grădină, semn că dramaturgul din el nu s-a resemnat cu tristețea de a nu fi înțeles. În raport cu Nina, care l-a părăsit, împingându-l la sinucidere, și Treplev este un pescăruș. O victimă. Foarte bine instalat în rol, Lucian Pavel propune în modul cel mai convingător un Treplev matur, ”cu burtă”, în care s-a stins pasiunea năvalnică din tinerețe, dar o reprimește pe Nina în numele fostei iubiri, sau, poate, din compasiune, sau, poate, pentru a-și alina singurătatea, sau cine știe de ce.

Spre deosebire de primul Trigorin, pe care l-a jucat la Teatrul Mic, un bărbat în floarea vârstei și în culmea gloriei, Gheorghe Visu dă viață magistral unui Trigorin îmblânzit (dresat?), cu aer de bunic grijuliu. A înfruntat gerul și nămeții venind după Nina, să se convingă că e bine și să-i aducă papuceii și hălățelul pe care trebuie să le aibă la îndemână când se trezește. Deși copleșit de senectute, Trigorin nu și-a pierdut umorul și gustul pentru persiflare.

Impecabil orchestrați de regizorul Alexandru Maftei, și având bune puncte de sprijin în decorul lui Vali Ighigheanu, costumele Brândușei Ioan și muzica lui Dragoș Alexandru, cei trei actori funcționează în armonie deplină, depănând povestea spre finalul care, departe de a se concretiza într-un răspuns, lansează câteva întrebări. Despre viață, despre revoluția în teatru. Încântat de cele văzute la premieră, Matei Vișniec a mărturisit că are momente când simte că el însuși e ”Treplev, cu piesele lui neînțelese”. Din fericire, sunt destui aceia care îi înțeleg și iubesc piesele, altfel n-ar fi cel mai jucat dramaturg român pe tot mapamondul.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alexandru Maftei

Nu mai țin minte exact citatul pentru că, într-o vreme, îmi împrumutam cărțile cu forța, apoi nu le mai puteam recupera nici cu forța. Îmi amintesc că, în ”Jurnalul de la Păltiniș”, Gabriel Liiceanu reproducea un gând prețios al lui Constantin Noica. Îl voi aproxima astfel: Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit, pentru a le muta într-un alt făgaș. Exact asta face Antoaneta Cojocaru în laboratorul ei de noapte de la ”Bulandra”. Mai întâi, cu ”Arlechino moare?” de Evreinov (despre care am scris la timpul potrivit) și apoi cu această hipnotică recitire a ”Pescărușului” cehovian.

Partea nevăzută, de prelucrare alchimică, a experimentului coordonat de Antoaneta Cojocaru a durat un an. Partea văzută, iată, ni se oferă de aproape doi ani. Să scrii despre un spectacol la doi ani după premieră e pasionant. Poți să vezi cum au descifrat alții creația, ți se revelează noi înțelesuri, dar și neînțelesuri groase, împănate cu greșeli de ortografie și cacofonii. În fond, ce-a urmărit Antoaneta Cojocaru cu această montare? În niciun caz să transpună piesa lui Cehov, bătrânicios, literă cu literă, virgulă cu punct și, dacă se poate, cât mai patetic. Ceea ce se întâmplă în mica lume răsărită din zgura neagră este o traducere a poveștii în alt limbaj, al expresiei corporale/ dansului, al muzicii, al tensiunii din nemișcare și neprivire, al respirației și sincopei. Un spectacol pe care îl înțelegi în profunzime și care sfârșește prin a te absorbi în substanța sa, ori nu-l înțelegi și pleci la pauză, cu ochelarii de cal bine fixați peste privire. Conacul Arkadinei este cumva dincoace de lume, ținându-i pe locatari blocați în vise, dorințe, disperări, resemnări. Dincolo de ape se află viața, muzica, ținta, împlinirea. Acolo și-a trăit Arkadina euforia succesului pe scenă, acolo încearcă Treplev să intre în istoria literaturii, acolo își duce Trigorin lupta cu iminenta ratare, acolo caută Zarecinaia gloria și iubirea. Dar indiferent ce se întâmplă ”dincolo”, se vor întoarce în lumea lor mică, și din ce în ce mai mică și din ce în ce mai ermetic închisă.

Excepțională ideea Antoanetei Cojocaru de a întrupa spiritul pescărușului într-un personaj ce pare a descinde din tablourile lui Sorin Ilfoveanu sau ale lui Ștefan Cîlția. Fin muzician și interpret, Adrian-George Popescu este (dotat și cu talent actoricesc de mare viitor!) un fel de pescăruș înger ce se învârtește în jurul celorlalți, cântând minunat muzica psaltică pe care tot el a compus-o. Pescărușul înger lasă urme în zgura neagră, săpând un cerc tot mai mic și tot mai adânc în jurul grupului de ratați ce nu mai au nicio scăpare.

Celălalt ”pescăruș”, Nina Zarecinaia, este întruchipat de mereu uimitoarea Antoaneta Cojocaru. Cu grație și inocență jucăușă. Cu volatilă feminitate. Apoi cu tragism reținut, niciodată șarjat și cu atât mai emoționant. Adrian Ciobanu îi conferă lui Trigorin cinismul și melancolia scriitorului aflat la apus de carieră, care își mai oferă, ca ultim omagiu adus bărbăției sale, o iubire pe cât de pură, pe atât de nemeritată.

Arkadina Mihaelei Teleoacă impresionează prin forța cu care transmite stări, fără urmă de îngroșare, cu mijloacele cele mai firești. Arkadina este o fostă divă a scenei, care știe că tot ce a fost important pentru ea e pe cale să se sfârșească. Și cariera, și relația cu Trigorin, și viața fiului ei iubit. Arkadina este o femeie înfricoșată, care își ascunde tulburarea sub masca unei indiferențe voioase. Dar chiar și atunci când zace în zgură, ghemuită ca un fetus, transmite vibrații ce nu te pot lăsa indiferent. Ela Ionescu, în rolul exaltatei Mașa, contrastează fascinant cu tăcuta resemnare a Polinei, interpretată cu subtilitate de Isabela Neamțu. Impecabile sunt și prestațiile lui Richard Bovnoczki (Sorin), Gabriel Răuță (Dorn), Lari Giorgescu (Medvedenko), Vlad Oancea (Samraev). Mai are de lucrat Ștefan Lupu, care nu-și poate înfrâna unele excese în creionarea nefericitului Treplev.

Scenografia lui Mihai Păcurar și light designul lui Alexandru Darie consolidează atmosfera cu totul și cu totul ieșită din comun care definește acest impresionant experiment teatral. Vă puteți convinge dacă am sau nu dreptate joi, 1 octombrie, de la ora 19.00, la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu.

Gabriela Hurezean