Ce povestesc eu, aici, ar trebui citit numai de cei care au văzut deja spectacolul. Pentru că e cu spoilăreală și n-aș vrea să stric surpriza unei performanțe atât de percutante în atingerea neprevăzutului. Să tot fie vreo 20 de ani de când am descoperit poezia din ADN-ul lui Radu Afrim. Am avut senzația că spectacolul său de la Odeon, ”De ce fierbe copilul în mămăligă”, este opera unui regizor aflat la apogeul carierei. La scurt timp după premieră, Ada Milea mi-a făcut cunoștință, în curtea  Green Hours, cu un fel de băiețel blond, timid, dar proprietar al unor ochi sinilii, care te citesc până în măduva oaselor. E acea ascuțime a privirii pe care o dobândești răsfoind toată viața albume de artă. Și, desigur, scrutându-ți neobosit și vise, și visuri.

MIZA: VIAȚA SAU VISUL?

Despre ”La câțiva oameni distanță de tine”, cea mai recentă premieră a Naționalului bucureștean, s-au scris deja cisterne de elogii. În ceea ce mă privește, mi-am luat un răgaz pentru a contabiliza/metaboliza cele văzute, simțite, trăite. Am constatat că textul lui Dan Coman și montarea lui Radu Afrim exclud distanța. Se îmbrățișează. La fel cum spectacolul în sine se îmbrățișează cu publicul. Îmi spunea cineva că partea a doua e ceva mai jos decât prima parte. Nicidecum. Ambele părți sunt egale în excelență. Doar că, în prima parte, se râde foarte mult. Mult, mult de tot și cu hohote torențiale. Cu poftă și încântare. În partea de după pauză se râde doar când Frau Klara, o babă nimfomană, de 98 de ani, abuzează bărbații din public.

NUMAI CĂ: după părerea mea, adevăratul, sângerosul tragism stă pitulat fix sub hohotul homeric din prima parte, nicidecum în melancolia actului II. Avem două Mame. Două femei profund nefericite. Singure. Care încearcă să evadeze din lumea care nu le lasă să respire. Prima Mamă e a Nataliei Călin (știu că e lovită de geniu, încă de când am văzut-o în ”Hoți”, tot Afrim, tot TNB, tot grai transilvănean). Mama asta are un băiat dependent de păcănele, visând să se îmbogățească din jocurile norocului, și o fată care trăiește un ”vis american” niciodată materializabil. Soțul i-a murit. E singură, tânjește nu atât după iubire, cât după a putea să ofere cuiva preaplinul de dragoste adunat în ființa ei. Isidor, polițistul pensionat la 47 de ani, pare să fie întruparea idealului său masculin. E fercheș, are părul lipit cu migală de țeastă, are și mustața aia virilă, cântă frumos, la nunți, dar și la biserică, ce contează că-l dor șalele, că se teme de curent și sforăie ca o drujbă. Că doar și ea s-a stricat la burtă după ce a mâncat nesănătos la nuntă. E un vis mititel, pe măsura imaginației de care dispune o femeie simplă, care n-a citit prea multe cărți la viața ei. O construcție înduioșător de ridicolă, burlescă pe alocuri, la care râzi, râzi cu cârcei, pentru ca, la urmă, să-ți stea râsu-n gât, ca bucata de măr în gâtlejul Albei ca Zăpada.

A doua Mamă, a Mirelei Oprișor (minunate interiorizarea, echilibrul, sinceritatea cu care își împlinește personajul) este mult mai legată de realitate. A fugit de soțul bețiv și s-a angajat în Austria ca îngrijitoare a unei bătrâne… exotice. Știe că nu se va mai întoarce în țara natală, la soțul pe care nu-l iubește, la fiul cu tendințe suicidale. La fel ca Mama din prima poveste, își dorește și ea o brumă de tandrețe. Și se bucură de ea așa cum e: doar în weekend, cu un bărbat însurat, nedisponibil, dar care există în viața reală, nu doar în imaginație. Una din întrebările pe care le pune spectacolul lui Radu Afrim – poate cea mai importantă – este aceasta: Ce alegem? Iubirea ideală, exact așa cum ne-o dorim, în cele mai mici amănunte, dar care e doar un rod al imaginației noastre și nu poate exista în viața reală? Sau iubirea mediocră, de compromis, alcătuită din resturi și firimituri, dar care există în viața reală și care îți poate aduce măcar bucurie de-o clipă? Așadar, ce alegem, la câțiva oameni (ne)distanță de noi? Să iubim în lumi paralele sau să acceptăm mici fracțiuni de măsură? Încercați să digerați asta.

OAMENII. ACTORII. ADEVĂRUL.

Dacă vrei să obții un rol într-o montare marca Afrim, trebuie să fii în stare să te urci pe pereți, să faci roata țiganului, să dansezi, să levitezi, dar și să stai împietrit pentru o perioadă nedeterminată. Să fii om, să fii neom, să fii câine, să fii poezie, să fii orice. Să știi să-ți rostești rolul, nu să-l turui ca o râșniță ruginită. Și, mai ales, să fii ceva ce n-ai mai fost niciodată. Asta e provocarea la care Marius Bodochi răspunde cu brio. Dacă tatăl trist și dezalcoolizat din actul II e în nota lui obișnuită, cea a dramatismului bine temperat, polițistul Isidor din actul I îi prilejuiește o compoziție inedită, în care pune la bătaie și calități vocale (prea puțin exploatate până acum), dar și un subtil simț al umorului care, în acest spectacol, scapără ca un foc de artificii. Nu știu alții cum sunt, dar eu am început să râd de cum l-am văzut cu freză linsă și mustață.

Celălalt Marius, Manole, pendulează (așa cum îi e obiceiul) între tragic și comic. E Victor, fiul risipitor, care nu-și dorește decât să dispară, care nu se poate desprinde din adicție, și fură banii din sărărița mamei, chiar dacă îl mustră conștiința. Dar tot el o întruchipează și pe baba vioaie, de la nuntă, și pe Frau Klara, nonagenara cu pofte carnale încă vii. Ambele roluri îi ies senzațional, doar și-a făcut antrenamentul în materie de babe tot cu Afrim, la ”Între noi e totul bine”. La o privire atentă, Marius Manole e factorul care echilibrează stările. În primul act, unde se râde mult, el e entitatea melancolică. El e fiul tatălui care nu mai e decât ”un căcat de steluță”.  În actul II, unde se cam plânge în public, el e entitatea care sparge zăgazurile râsului. Și, dacă mai are nevoie Manole de vreun punct de sprijin, în acest spectacol e Flavia Giurgiu, în rolul surorii, la diferite vârste și diferite etape ale expresiei corporale. Incredibilă sincronicitatea din mișcările celor doi. Splendidă întreaga coregrafie creată de Flavia Giurgiu.

Aflat la început de drum în actorie, Ștefan Iancu își confirmă vocația în ambele roluri. Transmite emoție pură ca adolescent care, părăsit de mamă, își oferă ca dar de ziua lui, la majorat, recuperarea tatălui ce ascunde sub pat poze rușinoase. Antologic monologul în care Jimmy povestește cum și-a găsit tatăl pe jos, mort de beat. O asemenea intensitate a trăirii n-o pot transmite decât actorii pur sânge. Și uite că Ștefan Iancu poate.

Decorul creat de Sabina și Bianca Veșteman adăpostește poveștile cu duioșie și familiaritate. Toți cei care am copilărit în Hyperboreea știm cum arată o bucătărie caldă și curată, dintr-un bloc mic, aflat într-un oraș mic. Toți știm cum e să te izolezi într-o cutie de sticlă, ca-ntr-o comă din care te trezești. Sau nu. Toți cunoaștem gustul amar al înstrăinării, chiar dacă n-am părăsit granițele patriei mumă. Uneori, a pădurii. No, așe. În concluzie, îi felicit cu graiul meu de Bihor, pă tăți cei care mi-or luminat sara și sufletul cu graiul lor de Bistrița. Plecăciune!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Nicu Cherciu

Dacă nu se schimbă nimic, din 5 februarie vom putea vedea în cinematografe (respectând masca și distanțarea) premiera unui film care se anunță foarte captivant. Scenariul scris de Romain Compingt, Daniel Presley și Régis Roinsard (acesta din urmă fiind și regizorul filmului) are ca punct de pornire o întâmplare reală: timp de două luni, traducătorii bestsellerului ”Inferno” al lui Dan Brown au fost izolați într-un spațiu secret, fără internet, fără legături cu lumea din exterior, și păziți de personal înarmat chiar și atunci când mergeau la toaletă. Despre thrillerul franțuzesc ”Les traducteurs” (cu Olga Kurylenco, Lambert Wilson, Eduardo Noriega ș.a.), adus în România de Independența Film, citim amănunte în sinopsisul primit la redacție:

”Izolați într-un buncăr de lux, fără contact cu exteriorul, nouă traducători sunt angajați pentru a lucra simultan la ultima parte a unei trilogii de mare succes internațional. (…) Atunci când primele zece pagini din trilogia fictivă, intitulată „Daedalus”, un succes global de tipul „Millennium”, ajung pe internet, traducătorii se transformă în agenți secreți, încercând să descopere care dintre ei este de vină, în timp ce editorul cărții, un miliardar rus fără scrupule, este gata să apeleze la orice mijloace, chiar și criminale, pentru a descoperi făptașul. Mare admirator al Agathei Christie, dar și al lui Hitchcock, Régis Roinsard, regizorul și co-scenaristul filmului, a creat o poveste care te ține cu sufletul la gură.”

Să sperăm că autoritățile nu se sucesc iar. Mi-e dor de un film la ”Elvira Popesco”, sală cu multe locuri, în care toate regulile pot funcționa impecabil.

Gabriela Hurezean

Noul spectacol intrat în repertoriul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este, fără nicio îndoială, o producție de vârf. Din toate punctele de vedere.

Bestseller-ul lui Mark Haddon (17 premii literare, 6.000.000 exemplare vândute) a fost dramatizat de un as în materie, Simon Stephens, și montat pe scena Sălii Pictura a TNB de tânărul regizor, Bobi Pricop. A cărui acribie în atingerea perfecțiunii sugerează, mai degrabă, un bătrân artist chinez, care sculptează grup  statuar într-un bob de orez. Ca orice director de scenă foarte bun, Bobi Pricop știe să-și aleagă (și mai ales, să-și impună!) aliații. L-a distribuit pe Ciprian Nicula – actor al Teatrului ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea – în rolul deosebit de greu al lui Christopher Boone, adolescentului autist, în vârstă de 15 ani.

Nu cred că Bobi Pricop l-a ales (doar) datorită faptului că a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru rolul din ”Ești un animal, Viskovitz!”, jucat la Teatrul ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea. Am convingerea că primul motiv al alegerii a fost uimitoarea  expresivitate care îi permite lui Nicula să nuanțeze un personaj cu totul și cu totul special. Christopher nu râde niciodată, consideră că metafora este o minciună (cum să arunci, la propriu, un ochi, sau cum să tragi, la propriu, cu urechea?), emite raționamente ca un calculator, în limitele unei logici stricte, matematice, nu suportă să fie atins și vede oamenii ca pe niște umbre gri ce se disting doar prin rezonanța vocii. Un copil cu sindrom Asperger nu gesticulează prea mult, dar Ciprian Nicula știe să exprime cu ochii și idei, și sentimente, și senzații. Când e încremenit și mut, spune totul cu ochii, și ceea ce spune cu ochii e mult mai important decât ceea ce rostește cu gura.

Nici Emilian Oprea n-a fost ales (neapărat) pentru că a devenit celebru interpretând rolul principal din filmul lui Tudor Giurgiu, ”De ce eu?”. Nu vedeta ancorată la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila l-a interesat pe Bobi Pricop, ci inepuizabila sa versatilitate. Căci, limitat de carcasa gri a viziunii băiatului, are de interpretat o galerie întreagă de personaje: tatăl iubitor, înăbușind în sine frustrări și furii și vinovăție, prietenul acestuia, un meseriaș dezabuzat, amantul Roger, flușturatico-isteric, polițiști etc. Pe toate le investește cu viață și sinceritate, vădind, dincolo de forța talentului, un remarcabil simț al măsurii.

Carmen Ungureanu interpretează cu sensibilitate rolul mamei care a capitulat și a trădat, dar care continuă să-și iubească fiul cu toată disperarea pe care ți-o dă obsesia culpabilității. Ana Ciontea parcurge, la rândul ei, un larg evantai de caractere, de la vecina înnebunită că i-a fost ucis câinele, femeia bârfitoare, profesoara lui Christopher, la nepăsătoarea londoneză. Și o face în mod exemplar. Cu discreție și corectitudine se achită Rodica Ionescu de un rol ceva mai modest, ca partitură. Spre deosebire de alte spectacole, care pot fi jucate foarte bine și în absența decorului, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” își împlinește adevărata dimensiune doar prin decorul lui Adrian Damian și proiecțiile video create de Dan Adrian Ionescu și Mizdan.

Felul în care lumea se reflectă în mintea copilului este exprimat prin cortine transparente, pânze de apă vălurită, neliniștită, oglinzi ce revelează, ascund, mint și absorb, sunt metropola și vacarmul și tot universul cu toate găurile negre și toate galaxiile. Contribuie din plin la definirea atmosferei și a personajelor costumele create de Liliana Cenean, muzica lui Alexei Țurcan și lighting designul lui Andrei Florea.

”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o poveste la fel de captivantă ca un film polițist, despre un copil care face muncă de detectiv pentru a afla cine l-a ucis pe Wellington, câinele vecinei Shears. Va afla și cine a ucis câinele, dar i se vor dezvălui o mulțime de adevăruri care îl vor face să-și depășească limitele, administrându-ne o splendidă lecție de speranță devenită certitudine. Spectacol foarte bun, care te ține cu sufletul la gură și îți dă senzația că o oră și jumătate se comprimă în 10 minute.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă și Florin Ghioca

De când dramaturgia noastră contemporană e în colaps (Vișniec e floarea cu care se mai face, cât de cât, primăvară…), actorii și regizorii se văd nevoiți să-și scrie singuri partiturile. Lia Bugnar este exemplul cel mai concludent, urmată îndeaproape de Radu Iacoban. Carele Iacoban tocmai a fost glorificat cu un premiu la Concursul Național de Comedie Românească, pentru textul intitulat  ”Emancipare”. La Teatrul Foarte Mic se joacă, de puțin timp, una dintre piesele lui, ”Casa cu pisici”. Piesă bună, care te lasă pe tine, spectatorul, să descoperi / înțelegi substraturile subtile. Și care te incită să duci povestea mai departe. Radu Iacoban își supraveghează construcția da capo al fine, fiind și autorul montării. Cu niște aliați unul și unul!

Primul aliat al lui Iacoban, reputata scenografă Mihaela Ularu, ne furnizează un trompe l’oeil absolut uluitor. Fundalul alcătuit din oglinzi întunecate  îți dă senzația că personajele vin din neant și pleacă în neant, pradă unui joc surprinzător și terifiant în egală măsură. Mai este, apoi, livingul fostei balerine, în care colivii misterioase revelează la momentul potrivit  pisicile cu nume de muschetari și demoni, martori tăcuți ai nebuniei care stăpânește, aici, ființe și obiecte. Atmosfera astfel creată va cuprinde într-o ordine oarecum suprarealistă poveștile celor trei personaje care se văd și a celui de-al patrulea, invizibil și muribund. Elena este doamna casei, o fostă balerină, peste care vremea a vremuit fără să-i fure gracilitatea și dorința de a fi la curent cu noutățile epocii. Are tabletă, are Facebook, are haz altoit pe sarcasm, e cabotină, jucăușă, excentrică și simpatică, dar ascunde inepuizabile rezerve de egoism și sadism. Emilia Dobrin își înzestrează personajul cu trăiri autentice, filtrând durerea, tristețea, disperarea prin vălurile disimulării, transparente și sclipicioase precum tutu-ul pe care îl îmbracă pentru a-și impresiona fiica. Nonșalanța superioară a Elenei contrastează cu umilința obidită a Marei, menajera și îngerul ei păzitor. Andreea Grămoșteanu se transpune fără vreun efort vizibil în amărăciunea femeii lovite de soartă, care și-a găsit refugiul în casa balerinei țăcănite.

Relația dintre ele nu mai este aceea dintre stăpână și servitoare. Familiaritatea care s-a născut în ciudatul duo este foarte sugestiv ilustrată de faptul că mănâncă salată dintr-un bol, în acel mod lipsit de eleganță pe care ți-l permiți doar cu o soră sau o mamă. Elena și Mara sunt cârje una pentru alta, singurătatea uneia se sprijină de singurătatea celeilalte, ambele chinuite de bătrâna nebună, care agonizează prelung și nu se mai hotărăște o dată să moară. Rutina tragicomică a celor două este deranjată de apariția Alexei, fiica Elenei. Și aici avem o nouă soluție regizorală de real impact vizual. Ilinca Manolache, în rolul fiicei rătăcitoare, apare la ușa prin care intră spectatorii, într-un contur de lumină. Îmbrăcată în alb, pare total străină de locul în care pare să fi picat întâmplător.

Dar dincolo de apariția angelică, Alexa e o rebelă cu limbaj asortat. E a treia generație ”în casa asta de căcat, în care totul e împăiat”, unde miroase a urină de pisică, deși nu mai există nicio pisică vie la fața locului și din care ”Dumnezeu a fost concediat”.  Între mamă și fiică se simte o tensiune mocnită, nu se știe exact cine pe cine a părăsit și de ce. Căci cuvintele rostite nu au întotdeauna acoperire în adevăr. Elena spune că a fost o mare dansatoare, dar poate nu e decât mitomană. Alexa spune că a plecat de acasă, lăsându-și mama singură cu bunica schizofrenică, pentru că a vrut să fie singură, la rândul ei. Ilinca Manolache  dă o extraordinară probă de măiestrie actoricească interpretând acest personaj ambivalent, pe cât de agresiv și obraznic, pe atât de sensibil și vulnerabil. Așa cum mama ei n-a fost o mare balerină, nici ea nu este o mare violoncelistă, cum și-ar fi dorit. Și poate glumește – sau poate nu? – atunci când anunță că e însărcinată.

Oare, casa în care până și aerul e împăiat, va adăposti nașterea celei de-a patra generații condamnate la nefericire? Aceasta este întrebarea pe care am luat-o cu mine când am șters-o englezește din teatru, deși fusesem invitată – în scris! – la cocktailul de după premieră. Îmi ofer luxul de a nu vă dezvălui concluzia la care am ajuns. Mergeți să vedeți spectacolul și alegeți-vă concluzia personală.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Runcanu

Pe cât de glacial a început, pe atât de fulminant s-a încheiat. De, tracul premierei nu moare niciodată… A fost de vină, sigur, și publicul destul de flasc, la început, poate și din cauza ploii adormitoare. Apoi, totul s-a încălzit. Cei trei actori s-au cuibărit temeinic în roluri, publicul s-a dezmorțit, a râs, a oftat, s-a mirat, a lăcrimat.

Piesa ”Trei” (după ”Autorități portuare” de Conor McPherson) este o istorie a ratării în iubire. Din comoditate, din neîncredere sau din lașitate. ”Poți regreta ceva ce n-ai trăit niciodată. – scrie cronicarul ziarului New York Daily News – Conor McPherson explorează această idee în triplă ipostază. (…) Kevin, Dermot și Joe ar putea fi oricare dintre noi.”

Kevin este un puștan aflat la primele experiențe erotice, derutat, nehotărât, rătăcit într-o gașcă de exponenți ai curentului punk. Are o relație cu Tish, dar iubește o altă fată, aflată, și ea, într-o relație neconcludentă. Demult nu l-am mai văzut jucând pe Rareș Florin Stoica (ultima dată, în ”Băiatul din ultima bancă”, la TNB), de aceea a fost – pentru mine, cel puțin – revelația acestui spectacol. Chipul lui de băiețel crescut prea înalt, cu privirea aia pură și uimită, contrastează cu vocea baritonală, dicția impecabilă și intonația învăluitoare, cu care îți acaparează atenția chiar de la prima propoziție rostită. Rareș Florin Stoica parcurge cu impresionantă dezinvoltură multitudinea de stări prin care trece personajul său.

Gavril Pătru semnează regia – eminentă! – a spectacolului și interpretează rolul loser-ului Dermot, care a fost dat afară o dată de la serviciu ”pentru hărțuirea unui… bărbat”, iar acum și-o caută din nou cu lumânarea. Cu fiecare nouă apariție a sa pe scenă, Gavril Pătru îmi consolidează convingerea că e un actor de prim eșalon. Numai că, de data asta, îl văd strălucind și în ipostază de regizor. Revenind la Dermot, acesta este credibil în deplinătatea lui de omuleț complexat, dornic să se îmbrace și el în haine mai bune, să aibă mai mulți bani și – de ce nu? – să simtă gustul dulce-picant al unei aventuri cu soția boss-ului care l-a angajat într-un moment de derută.  Dar îi lipsește curajul.

Actor de calibru greu, care nu mai are nevoie de confirmări, Constantin Drăgănescu este Joe. După ce i-a murit soția, bătrânul s-a retras la azil. Departe de a fi o ruină umană, Joe are mintea vioaie și umorul asortat. Filosofând mucalit, își povestește scurta experiență amoroasă, cea împlinită, cu soția sa, și cea neîmplinită, cu vecina Marion, care i-a adus o farfurie cu mâncare când nevasta era în spital. Partitura generoasă în nuanțe îi oferă lui Constantin Drăgănescu prilejul unui recital actoricesc de mare virtuozitate.

Cei trei bărbați din poveste nu se cunosc, nu se vor întâlni, iar amănuntul care îi leagă, dincolo de realitatea imediată, este unul surprinzător, care se revelează la sfârșit. Dar nu amănuntul contează în intenția autorului, ci exprimarea ratării, a pierderii șansei de a iubi cu adevărat, a compromisului și a însingurării. Teză bine pusă în pagină – regizoral – de Gavril Pătru.  Dacă n-ați mai văzut demult trei actori excepționali, adunați la un loc, mergeți să vedeți spectacolul ”Trei” de la Teatrul Act.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Costache

La televizor, ”turnirul” electoral al prezidențiabililor se contabilizează în găleți de zoaie aruncate peste adversar. Decât să te uiți la țigănia ieftină a ”polemicii politice”, mai bine faci un drum până la Teatrul Național ”I.L. Caragiale” din București și meditezi asupra unei parabole/metafore/parodii pe aceeași temă, dar infinit mai inteligent și mai rafinat expusă: ”DISTOPIE.shakespeare.REMIX”, un spectacol-concept de Catinca Drăgănescu.

Catinca Drăgănescu este acel gen de regizor care ori te enervează și îl detești (mai ales când te regăsești în oglinda pe care ți-o pune în față…), ori te pune pe gânduri și-l iubești. Pe mine m-a atras în a doua categorie, încă de la primul spectacol pe care i l-am văzut, undeva, într-un fel de debara a unui club aflat întâmplător chiar pe strada mea. După un stagiu destul de îndelungat prin underground-urile teatrelor independente, iată că este invitată, în sfârșit, și pe scena Teatrului Național, sub ”basca” programului 9G la TNB, dedicat celor mai interesanți reprezentanți ai tinerei generații de regizori și actori. Deloc intimidată de prestanța locului, Catinca Drăgănescu pune mânuța-i fină pe scalpel, decupează din piesele lui Shakespeare replicile cele mai actuale, personajele cele mai scelerate, însetate de putere și parvenire, apoi le rearanjează sub forma unui puzzle mișunător după regulile jocurilor video.

Personajele de bază sunt cele din ”Lear”, pentru că acolo se vede cel mai bine cum reprezentantul cinstei, al sincerității și iubirii dezinteresate va pierde întotdeauna în ” meciul” cu ipocrizia, minciuna manipulatoare,  promisiunile deșarte, lingușeala, trădarea, ticăloșia. Fiecare nivel al jocului revelează prin intermediul replicilor scrise de marele Will noi și noi metode de a câștiga în lupta politică: traseismul, alianțele contra firii, delațiunea, șantajul, corupția, imoralitatea, lașitatea, crima. Fie că înseamnă (anatomic) un organ situat aiurea în corpul uman, fie că are semnificația unei nații supuse dictaturii, cuvântul distopie reprezintă anormalul, deviația imposibil de integrat într-o lume normală. În cazul nostru, personajele nu au niciun scrupul când e vorba să acceadă la un nou nivel al ”jocului”. Regan (Simona Cuciurianu), Goneril (Oana Popescu), Cornwall (Vladimir Purdel) și Albany (Vlad Udrescu) vor parcurge toate nivelele nemerniciei pentru a-și adjudeca puterea și hălcile de țară dăruite de naivul Lear. Așa cum era de așteptat, în condițiile date, singurul personaj pozitiv, preacinstita Cordelia (Cristina Drăghici) va deveni Bufonul, caraghiosul de care vor râde toți.

Rolul de MC (sau arbitru de joc) a revenit Crinei Ene. Rareori am văzut o distribuție atât de omogenă, vibrând la unison, fără stridențe sau note false, cum am văzut în acest spectacol. Pe lângă virtuozitatea… dirijorală a Catincăi Drăgănescu și cea de ”orchestră” îndelung exersată a actorilor, spectacolul care se joacă în Sala Mică a Teatrului Național din București are și alți stâlpi de rezistență: mișcarea scenică imaginată de Andreea Belu, scenografia Ioanei Drăgănescu și a Soranei Țopa, minunatele costume create de Ludmila Corlățeanu&Atelier ATU, light și sound designul lui Alexandru Raptis și Media – Darie Armin Alexandru. Dincolo de jocul video pe care se structurează scenariul spectacolului, poate și spectatorul să-și ofere un joc: acela de a descoperi din ce alte piese shakespeareene a decupat Catinca replici, gesturi, idei. Dacă o aserțiune devenită slogan, ca ”Lumea-ntreagă e o scenă/ Și toți oamenii-s actori”, e ușor de întors ”acasă”, în piesa ”Cum vă place”, sunt mai greu de recunoscut – mai ales pentru cei care nu vizitează prea des opera lui Shakespeare – citatele din ”Othello”, ”Titus Andronicus” , ”Neguțătorul din Veneția” ș.a. Mi s-a părut foarte inteligentă ironia cu care celebra replică a muribundului Hamlet, ”Restul e tăcere”, e înnodată cu un hit mai puțin cunoscut la noi, ”Silence is sexy”, pe care îl găsiți mai jos.

În încheiere, trebuie să recunosc spășită că, deși subiectul campanie electorală nu e deloc de râs ci, mai degrabă, de jelit cu foc, în timpul spectacolului mi-a fugit gura spre urechi destul de des. Asta, pentru că stau departe de jocurile pe calculator (n-am depășit stadiul Jewel Quest) dar și de groapa cu politicieni.

Gabriela Hurezean

Am văzut spectacolul ”Cum am învățat să conduc” (de Paula Vogel, premiată cu Pulitzer fix pentru această piesă) în urmă cu vreo două luni. Dar am avut nevoie de ceva timp pentru a-mi elimina din memorie un element generator de elanuri subiective, în legătură cu protagonistul Șerban Pavlu.

Adică:

Într-un interval destul de scurt (anul trecut) l-am văzut pe Șerban Pavlu în cinci filme, dintre care doar două erau cu adevărat bune: ”Toată lumea din familia noastră” și ”Câinele japonez”. Dar nu supraîncărcătura de filme mi-a produs reacții alergice, ci reclama cu ”Văru‘ ”, știți, cel care pronunță ”poney” într-un mod, așa, mai ciudat. Având un sistem nervos încă rezistent, nici reclama care îmi întrerupea filmele preferate nu m-a sufocat (de tot). Muștarul a țâșnit spre nori abia când, deschizând mailbox-ul cu totul și cu totul personal, l-am găsit tot pe Văru‘. Deși jur că nu l-am invitat. Așa că, atunci când a apărut pe scenă, în spectacolul ”Cum am învățat să conduc”, am avut senzația că am deschis un sertar și s-a ițit, iar, inevitabilul. Admițând că actorul român trebuie să-și câștige cu orice preț (inclusiv grețoșii pui bendeacieni) banii de pâine și ștergând toate acestea din memorie, îmi mai rămâne o singură nelămurire: de ce Pavlu poartă, în spectacol, o barbă gen războiul de secesiune, când acțiunea piesei se petrece din anii ‘60 încoace? I-a rămas, evident, de la Văru‘.

Gyemant și postmodernismul cinematografic

Spectacolul se joacă în Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Pe strada Sfânta Vineri, lângă Templul Coral. Mergând într-acolo pe jos, de la Biserica Sf. Gheorghe, ai timp să ronțăi un sfert de covrig. În seara premierei (14 noiembrie), pe trotuarul din fața Sălii Noi se afla reperul pe care n-aveai cum să-l treci cu vederea: un Chevrolet Impala verzuliu, fabricat în 1966. Bine integrat în puzzle-ul postmodern alcătuit de tânărul regizor Eugen Gyemant, în deplină concordanță cu textul scris de Paula Vogel în 1992, moment în care structuralismul cunoștea un reviriment surprinzător. Eșafodajul de flashback-uri – destul de vulnerabil în raport cu spectatorul care nu se concentrează suficient și vrea totul mură în gură – este consolidat cu proiecții video ce ancorează cu claritate acțiunea în timp.

Unchiul Peck (Șerban Pavlu) s-a întors din război. Probabil, războiul din Vietnam. Nu se știe dacă pedofilia e o tară cu care s-a născut sau dacă atrocitățile de pe câmpul de luptă au fost factorul alienant. Cert este că unchiul Peck, deși are o nevastă drăguță, fidelă și mult prea înțelegătoare (Delia Nartea), dezvoltă o pasiune nebună față de nepoata sa, alintată Mititica (Ioana Anastasia Anton). Respectând litera textului, viziunea regizorală poate fi definită printr-o distanțare obiectivă față de subiect. Doar spectatorul își poate permite verdicte privind culpe și inocențe. În rolul Mititicăi, Ioana Anastasia Anton este la fel de credibilă atunci când interpretează fetița de 11 ani, violată de unchi, apoi copila cu lascivități de Lolită (vezi scena ședinței foto) și, în final, femeia pietrificată, care nu-și mai găsește sentimentele și rostul. Lecțiile de educație rutieră se suprapun istoricului explorării sexualității unei fetițe cu sâni prea mari, care vrea să știe ce înseamnă cuvântul orgasm. ”Profesorul” de șofat îi oferă lui Șerban Pavlu o partitură complexă, nuanțată. Deși în mod clar e un pervers, unchiul Peck trezește compasiunea, ca orice om cu mintea rătăcită. Știe că nu e bine ce face, îl mustră conștiința, sufletul i se contorsionează, dar nu se poate elibera de obsesia bolnavă pentru Mititica. Delia Nartea este minunată în scena în care Mary, soția lui Peck, dezvăluie printre lacrimi că, dincolo de imaginea de nevestică americană tipică, fâșneață, iubitoare, harnică și fericită, se ascunde o femeie îngrozitor de tristă, care e la curent cu nebunia soțului său, dar speră să-i treacă. De altfel, Nartea merită aplauze și pentru nonșalanța cu care trece dintr-un personaj în altul: mătușa Mary, bunica, majoreta Judy. Bine plasați în roluri, completează armonios atmosfera  Smaranda Caragea (Mama/ Sally) și Alexandru Conovaru (Bunicul/ Jerome). ”Explorarea propriei memorii devine o coborâre în infern, în căutarea traumei inițiale și a unui eveniment care să dea sens întregului.” Așa își definește regizorul Eugen Gyemant spectacolul, iar coborârea în infern despre care vorbește ni se derulează în fața ochilor cinematografic, susținută și de scenografia lui Tudor Prodan. O aventură întru totul memorabilă!

Gabriela Hurezean