Ce povestesc eu, aici, ar trebui citit numai de cei care au văzut deja spectacolul. Pentru că e cu spoilăreală și n-aș vrea să stric surpriza unei performanțe atât de percutante în atingerea neprevăzutului. Să tot fie vreo 20 de ani de când am descoperit poezia din ADN-ul lui Radu Afrim. Am avut senzația că spectacolul său de la Odeon, ”De ce fierbe copilul în mămăligă”, este opera unui regizor aflat la apogeul carierei. La scurt timp după premieră, Ada Milea mi-a făcut cunoștință, în curtea  Green Hours, cu un fel de băiețel blond, timid, dar proprietar al unor ochi sinilii, care te citesc până în măduva oaselor. E acea ascuțime a privirii pe care o dobândești răsfoind toată viața albume de artă. Și, desigur, scrutându-ți neobosit și vise, și visuri.

MIZA: VIAȚA SAU VISUL?

Despre ”La câțiva oameni distanță de tine”, cea mai recentă premieră a Naționalului bucureștean, s-au scris deja cisterne de elogii. În ceea ce mă privește, mi-am luat un răgaz pentru a contabiliza/metaboliza cele văzute, simțite, trăite. Am constatat că textul lui Dan Coman și montarea lui Radu Afrim exclud distanța. Se îmbrățișează. La fel cum spectacolul în sine se îmbrățișează cu publicul. Îmi spunea cineva că partea a doua e ceva mai jos decât prima parte. Nicidecum. Ambele părți sunt egale în excelență. Doar că, în prima parte, se râde foarte mult. Mult, mult de tot și cu hohote torențiale. Cu poftă și încântare. În partea de după pauză se râde doar când Frau Klara, o babă nimfomană, de 98 de ani, abuzează bărbații din public.

NUMAI CĂ: după părerea mea, adevăratul, sângerosul tragism stă pitulat fix sub hohotul homeric din prima parte, nicidecum în melancolia actului II. Avem două Mame. Două femei profund nefericite. Singure. Care încearcă să evadeze din lumea care nu le lasă să respire. Prima Mamă e a Nataliei Călin (știu că e lovită de geniu, încă de când am văzut-o în ”Hoți”, tot Afrim, tot TNB, tot grai transilvănean). Mama asta are un băiat dependent de păcănele, visând să se îmbogățească din jocurile norocului, și o fată care trăiește un ”vis american” niciodată materializabil. Soțul i-a murit. E singură, tânjește nu atât după iubire, cât după a putea să ofere cuiva preaplinul de dragoste adunat în ființa ei. Isidor, polițistul pensionat la 47 de ani, pare să fie întruparea idealului său masculin. E fercheș, are părul lipit cu migală de țeastă, are și mustața aia virilă, cântă frumos, la nunți, dar și la biserică, ce contează că-l dor șalele, că se teme de curent și sforăie ca o drujbă. Că doar și ea s-a stricat la burtă după ce a mâncat nesănătos la nuntă. E un vis mititel, pe măsura imaginației de care dispune o femeie simplă, care n-a citit prea multe cărți la viața ei. O construcție înduioșător de ridicolă, burlescă pe alocuri, la care râzi, râzi cu cârcei, pentru ca, la urmă, să-ți stea râsu-n gât, ca bucata de măr în gâtlejul Albei ca Zăpada.

A doua Mamă, a Mirelei Oprișor (minunate interiorizarea, echilibrul, sinceritatea cu care își împlinește personajul) este mult mai legată de realitate. A fugit de soțul bețiv și s-a angajat în Austria ca îngrijitoare a unei bătrâne… exotice. Știe că nu se va mai întoarce în țara natală, la soțul pe care nu-l iubește, la fiul cu tendințe suicidale. La fel ca Mama din prima poveste, își dorește și ea o brumă de tandrețe. Și se bucură de ea așa cum e: doar în weekend, cu un bărbat însurat, nedisponibil, dar care există în viața reală, nu doar în imaginație. Una din întrebările pe care le pune spectacolul lui Radu Afrim – poate cea mai importantă – este aceasta: Ce alegem? Iubirea ideală, exact așa cum ne-o dorim, în cele mai mici amănunte, dar care e doar un rod al imaginației noastre și nu poate exista în viața reală? Sau iubirea mediocră, de compromis, alcătuită din resturi și firimituri, dar care există în viața reală și care îți poate aduce măcar bucurie de-o clipă? Așadar, ce alegem, la câțiva oameni (ne)distanță de noi? Să iubim în lumi paralele sau să acceptăm mici fracțiuni de măsură? Încercați să digerați asta.

OAMENII. ACTORII. ADEVĂRUL.

Dacă vrei să obții un rol într-o montare marca Afrim, trebuie să fii în stare să te urci pe pereți, să faci roata țiganului, să dansezi, să levitezi, dar și să stai împietrit pentru o perioadă nedeterminată. Să fii om, să fii neom, să fii câine, să fii poezie, să fii orice. Să știi să-ți rostești rolul, nu să-l turui ca o râșniță ruginită. Și, mai ales, să fii ceva ce n-ai mai fost niciodată. Asta e provocarea la care Marius Bodochi răspunde cu brio. Dacă tatăl trist și dezalcoolizat din actul II e în nota lui obișnuită, cea a dramatismului bine temperat, polițistul Isidor din actul I îi prilejuiește o compoziție inedită, în care pune la bătaie și calități vocale (prea puțin exploatate până acum), dar și un subtil simț al umorului care, în acest spectacol, scapără ca un foc de artificii. Nu știu alții cum sunt, dar eu am început să râd de cum l-am văzut cu freză linsă și mustață.

Celălalt Marius, Manole, pendulează (așa cum îi e obiceiul) între tragic și comic. E Victor, fiul risipitor, care nu-și dorește decât să dispară, care nu se poate desprinde din adicție, și fură banii din sărărița mamei, chiar dacă îl mustră conștiința. Dar tot el o întruchipează și pe baba vioaie, de la nuntă, și pe Frau Klara, nonagenara cu pofte carnale încă vii. Ambele roluri îi ies senzațional, doar și-a făcut antrenamentul în materie de babe tot cu Afrim, la ”Între noi e totul bine”. La o privire atentă, Marius Manole e factorul care echilibrează stările. În primul act, unde se râde mult, el e entitatea melancolică. El e fiul tatălui care nu mai e decât ”un căcat de steluță”.  În actul II, unde se cam plânge în public, el e entitatea care sparge zăgazurile râsului. Și, dacă mai are nevoie Manole de vreun punct de sprijin, în acest spectacol e Flavia Giurgiu, în rolul surorii, la diferite vârste și diferite etape ale expresiei corporale. Incredibilă sincronicitatea din mișcările celor doi. Splendidă întreaga coregrafie creată de Flavia Giurgiu.

Aflat la început de drum în actorie, Ștefan Iancu își confirmă vocația în ambele roluri. Transmite emoție pură ca adolescent care, părăsit de mamă, își oferă ca dar de ziua lui, la majorat, recuperarea tatălui ce ascunde sub pat poze rușinoase. Antologic monologul în care Jimmy povestește cum și-a găsit tatăl pe jos, mort de beat. O asemenea intensitate a trăirii n-o pot transmite decât actorii pur sânge. Și uite că Ștefan Iancu poate.

Decorul creat de Sabina și Bianca Veșteman adăpostește poveștile cu duioșie și familiaritate. Toți cei care am copilărit în Hyperboreea știm cum arată o bucătărie caldă și curată, dintr-un bloc mic, aflat într-un oraș mic. Toți știm cum e să te izolezi într-o cutie de sticlă, ca-ntr-o comă din care te trezești. Sau nu. Toți cunoaștem gustul amar al înstrăinării, chiar dacă n-am părăsit granițele patriei mumă. Uneori, a pădurii. No, așe. În concluzie, îi felicit cu graiul meu de Bihor, pă tăți cei care mi-or luminat sara și sufletul cu graiul lor de Bistrița. Plecăciune!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Nicu Cherciu

Am avut nevoie de ceva timp să vindec sfârtecările cu care m-am ales la spectacolul ”câine cu om. câine fără om”, montat de Radu Afrim la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. Oarecum, e și bine, pentru că trecerea timpului filtrează impresiile, lăsând să supraviețuiască doar esențialul. Deci, voi scrie din cicatrice în cicatrice. Trebuie să mărturisesc din capul locului că nu prea-mi plac spectacolele coupé/melanj, pe texte aparținând unor autori diverși. Cele mai multe au rămas la nivelul de montaj literar-artistic. Mai mult sau mai puțin amatoricesc. Teoria nu se aplică deloc spectacolului creat de Radu Afrim cu o trupă de actori aparținând celei mai înalte elite. Marius Manole spunea că, după părerea lui, la Craiova e concentrată cea mai bună echipă de actori din țară. Așa cred și eu. Trupa craioveană reeditează, în această perioadă, (cu totul și cu totul nefastă) epoca de glorie a Danaidelor lui Silviu Purcărete și a Festivalului Shakespeare, inventat de Emil Boroghină.

Textele scrise de Lia Bugnar, Dan Coman, Oana Pellea, Simona Goșu, Maria Manolescu, Radu Tudoran și Radu Afrim, adunate sub titlul ”câine cu om. câine fără om”, ar putea să poarte și titlul ”câine cu om. câine cu neom”. Iar înscenarea rezultată din coagularea înșiruirii de povești seamănă cu vitraliul unei catedrale. În stare să lumineze și să întunece deopotrivă. E nevoie de o sclipire de geniu pentru a aduce la numitorul comun al excelenței actori și povești. Și vorbim despre sublima complicitate între toți cei care au creat acest spectacol. Pe care nu ezit să-l consider capodoperă. Pentru acribia cu care Afrim și echipa șlefuiesc fiecare moment, fiecare imagine, fiecare sunet, fiecare gest. Pentru fluiditatea discursului artistic. Pentru intensitatea răscolitoare a mesajului. Pentru vocile sclipitoare care se desprind contrapunctic din oratoriu.

Pe George Albert Costea l-am mai văzut în câteva roluri, la Craiova și la București. A fost foarte bun de fiecare dată, dar n-aș fi bănuit că poate să metabolizeze o asemenea multitudine de caractere într-un singur spectacol, să împletească atât de natural râsul cu plânsul. El este vecina Avieriței, baba scrântită care debitează premoniții cu acșient moldoviniesc, caraghioasă și angoasantă în egală măsură. El este și crainica tv, de un comic irezistibil, care bruiază dialogul celorlalți,  vorbind despre Patrocle din ”Dumbrava Minunată”, teatru radiofonic la televizor. El este Ochiuc, singura bucurie a bătrânei mame cu mintea rătăcită. Și e chiar câine, deși e om. Cu duioșie, cu expresivitate, cu devotament, absorbind suferința celor din jur. Tot el e mireasa grațios burlescă în grupul vocal care interpretează vechiul șlagăr ”Vânătorul”, dar și vampirul întristat la gândul că își va pierde câinele, singurul lui prieten, din păcate, muritor. Indiferent că joacă un rol de mai mare întindere sau face parte dintr-o haită de câini speriați, în noaptea de Anul Nou, George Albert Costea e acolo, în miezul personajului, cu sensibilitate și forță.

Textul lui Dan Coman, ”Ochiuc”, revelează alte două prestații actoricești de indiscutabilă valoare: Tamara Popescu, în rolul mamei cataleptice, a cărei singură conexiune cu viața e câinele –  impecabil cantonată în personaj, fără urmă de ezitare (la fel de convingătoare ca în fetița stranie, splendidă compoziție în ”Fragil” de Simona Goșu). Interpretând rolul fiului, în același ”Ochiuc”, Vlad Udrescu oferă un recital actoricesc de mare rafinament, punctul forte al interpretării sale fiind accentul de Târgu Mureș, pe care și l-a adus de acasă, conferind un binevenit surplus de culoare în paleta cromatică a tânărului care ar face orice sacrificiu pentru a aduce mamei sale micul licăr de bucurie.

Alt fragment de vitraliu care îmi persistă viu în memorie este ”Hingherul” de Radu Tudoran. Dacă empatizezi profund cu animalele, această poveste îți va lăsa urme greu vindecabile în suflet. Alex Calangiu își înzestrează hingherul cu toată cruzimea caracteristică gâdelui feroce, cu o întunecime a inimii care se propagă terifiant până la inima spectatorului. Chiar dacă ucide fără vreo mustrare de cuget (aici prefer să nu intru în amănunte, că ustură al naibii), hingherul are, totuși, un câine cu care se împrietenește. Admirabil Claudiu Mihail în această probă de maximă virtuozitate, în care împletește cu migală spaima, devotamentul, groaza, disperarea, revolta, evadarea. Iar scena finală, cu câinii din magazia hingherului, de o forță ucigătoare, îți va rămâne în memorie la infinit. Și va ieși la suprafață de fiecare dată când vei ezita să aperi un animal chinuit.

Mult mi-a plăcut și momentul ”Manga” (de Maria Manolescu). Adrian Tudor este Andu, un adolescent depresiv, cu tendințe suicidale. Prin tot ce povestește el, numele său, Andu, se transformă în Undo (trad: anulare, desființare). Se urăște pe sine, urăște oamenii, urăște lumea și chiar și câinele pe care încearcă să-l arunce pe fereastră, de la etajul X. Atunci se produce miracolul. Câinele îl va salva pe băiatul care voia să folosească fereastra, nu liftul, pentru a coborî în stradă. Trecerea de la depresie la dorința de a trăi este împlinită emoționant de Adrian Tudor, acest tânăr actor care va avea multe de spus pe scenă, sunt sigură!

Cu ”Minunatu” suntem prieteni vechi, cam de când ne-am împrietenit și cu Oana Pellea, pe facebook. Povestea scrisă de îndrăgita actriță (și militantă pentru drepturile animalelor) este adusă pe scenă de Iulia Lazăr, care evită cu uimitoare precizie o capcană în care ar putea cădea orice actriță mai puțin experimentată. Care ar încerca să supraliciteze asemănarea cu modelul din viața reală, îngroșând trăsăturile până la caricatural. Oricum, între cele două există o oarecare asemănare, chiar și în ceea ce privește modul în care articulează cuvintele. Am aplaudat cu fervoare sensibilitatea, emoția irizantă, smerenia cu care Iulia Lazăr abordează acest rol.

Ar mai fi multe de spus despre structura vitraliului afrimian, dar publicul n-are răbdare pentru romane fluviu. Voi enumera doar o listă a excelențelor care joacă oameni și câini: Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Costinela Ungureanu, Alina Mangra, Cătălin Miculeasa, Raluca Păun, Geni Macsim, Mihai Vîță, Petronela Zurba. O echipă monolit, perfect coagulată în matricea spectacolului, sunând precum orga în oratoriu. Mulțumită și scenografiei semnate de Irina Moscu, pe cât de inspirată, pe atât de funcțională, dar și coregrafiei de mare expresivitate, creată de Flavia Giurgiu. Remarcabile efectele lui Cristian Niculescu – video&animație. În concluzie, adâncă reverență Radu Afrim și toată echipa, dacă eram UNITER vă premiam pe toți pentru rol principal. Dacă îmi amintesc bine, spectacolul se va juca iar pe 1 aprilie. Dragi prieteni, merită să faceți un drum până la Craiova pentru a vă ”păcăli” cu niște trăiri de neuitat!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Afrim și Cristi Floriganța

Noua creație a lui Radu Afrim e genul ăla de ”comedie” la care râzi și te veselești copios și, la sfârșit, ”îți iei un pumn în dinți”, ca să abuzez de expresia unui maestru al genului, Florin Piersic ăl Mic. Totul este înșelător în piesa scrisă de Dorota Maslowska, iar Radu Afrim duce și mai departe halucinația, într-un spațiu post-apocaliptic, în care firescul are conotații suprarealist-absurd-kitsch-structuraliste. Un cocktail stilistic aiuritor și, totuși, paradoxal, destul de ușor de înțeles.

Pe Dorota Maslowska n-o interesează războiul. Cel puțin, la nivel declarativ. Este un fel de uomo universale care cântă, scrie, pictează și prezintă o accentuată aplecare spre anarhism. Citez din manifestul Maslowskăi: ”Pacea care zboară prin lume în costumul porumbelului alb, care ni s-a arătat pe geam la grădiniță, este una firească și garantată contractual. Dar uneori ne așezăm și suspinăm: Doamne, să vină odată vreun război, să explodeze odată totul. Să avem un motiv pentru a trăi.” Da, cu cât detașarea este – aparent! – mai mare, cu atât șocul final e mai nimicitor. Aș putea să pariez că Maslowska a citit cu fervoare romanul lui Chuck Palahniuk, ”Fight Club”.

În peisajul devastat, haotic, promiscuu (splendid decorul Irinei Moscu!) mișună o populație ciudată, oscilând între grotesc și sublim, situată cumva în afara logicii. Dar există o convenție (o aflăm abia la sfârșit) care ne permite să acceptăm că, în imaginația copilului, logica are voie să fie una specială. Mai ales când copilul e inexistent… Dorina Chiriac este copilul, fetița metalistă, naratorul. Prin ochii ei sunt privite celelalte personaje, înțelesurile ei ni se oferă ca înțeles suprem asupra războiului. Ochii copilului văd lumea ca pe un spectacol de circ (vezi ”uvertura” cu clowni),  de aceea liniile care definesc personajele sunt caricaturale și intens colorate. Cu talentul ei exploziv, irizând la infinit, Dorina Chiriac e doar firească și niciodată vulgară atunci când, de pildă, cântă ”fuck you” sau când dezvăluie rețeta tocanei de legume specific poloneză, ”ceva cu ardei, muci și spermă de extraterestru”. Această neobosită minune a teatrului (și filmului, păcat că atât de rar…) e la fel de convingătoare când cântă, plânge, tace, se sperie, se înfurie etc.

Mama fetiței, un copil mai mare, machiată grosolan și îmbrăcată ca pentru o sesiune de dat pe tobogan, este interpretată impecabil de Liliana Ghiță, actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila. Am mai văzut-o în ”Hoți”, spectacol de neuitat, montat tot de Radu Afrim, la Naționalul bucureștean. Binecuvântată clipa când regizorul a descoperit-o! Mama are și un nume, Halina. Agramată, patriotardă, flămândă,  sărmană (citește reviste vechi, recuperate de la pubelă) , provoacă mari hohote de râs, deși ”alocuțiunile” ei sunt cât se poate de triste. O admirabilă compoziție face Natalia Călin, în rolul obezei Bozena care, fiind ”grasă ca un porc”,  umple cu gâfâit casa Halinei.

Personajul cheie, bunica, nu reprezintă cine știe ce încercare pentru inepuizabilul Marius Manole, doar l-am văzut cu toții în travesti, dansând pe tocuri foarte înalte, în ”A patra soră”. Ar fi, cred, o singură, infimă, problemă: să țină în gură, până la capăt, proteza pusă peste dinții proprii. Bunica este singura care a prins războiul. Singura care, întorcându-se de la plimbarea pe malul Vistulei, a văzut cum îi zboară casa, bucăți, cu toți cei din ea, la fel, descompuși în particule. Marius Manole ne atacă direct la coarda sensibilă și cu acest rol, pe cât de caraghios, pe atât de atașant.

Cel care acompaniază muzical întâmplările, Unchiul Maurycy, este Cezar Antal, un artist total, în stare să dea viață oricărui gen de personaj, să cânte la nu știu câte instrumente și chiar să compună muzică.

Aceeași excepțională polivalență îl definește pe Istvan Teglas, un virtuoz al echilibrului dintre comic și tragic. Dansator, cântăreț și, nu în ultimul rând, actor de prim eșalon. Aici îl vedem ca Istvang, interpretând celebre piese din repertoriul Marlenei Dietrich și al lui Klaus Nomi, ca măscărici sau ca preafrumoasa Monika,  din filmul ”Calul care mergea călare”. Acest titlu de film, blocat pe ecranul unui  cinematograf distrus de bombe, arată calea spre dezlegarea parabolei crude, pe care ne-o servește Maslowska în complicitate cu Afrim.

Secțiunea legată de film, în aparență fără nicio legătură cu povestea, îi cuprinde pe Dorina Chiriac (regizorul), Marius Manole (actorul Iașek), Istvan Teglas (actrița Monika) și Florentina Țilea (creionând perfect un portret satiric de reporteriță expertă în lansarea frenetică a întrebărilor cretine). ”Din cauza voastră nu pot eu să-mi fac filmul!” – se răstește regizorul la familia fetiței metaliste. Dar filmul, al cărui scenariu nici n-a fost încă scris, ia deja premii pe la festivaluri! Ce metaforă mai bună se poate găsi pentru timpul întors pe dos?

Toate acestea (și încă multe alte argumente pe care le veți descoperi singuri) atestă că, pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale din București, s-a născut un spectacol excepțional: ”Între noi e totul bine”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Afrim, Andrei Gîndac, Florin Ghioca

LAUREAŢII GALEI TÂNĂRULUI ACTOR HOP 2015

Ediţia a XVIII-a a Galei Tânărului Actor HOP, desfăşurată la Vox Maris Grand Resort din Costineşti, s-a încheiat în seara zilei de 11 septembrie.

Juriul final a fost format din TUDOR CHIRILĂ – actor, muzician şi compozitor, RADU JUDE – regizor şi scenarist, MAIA MORGENSTERN – actriţă şi director al Teatrului Evreiesc de Stat, IULIANA VÎLSAN – scenografă şi LUIZA ZAN – cântăreaţă şi profesoară de jazz.

PREMIILE GALEI TÂNĂRULUI ACTOR HOP

 Premiul „ŞTEFAN IORDACHE” – Marele Premiu al Galei Tânărului Actor HOP a fost acordat actriţei DANA MARINECI pentru rolul din „Sonata sunetelor primordiale” de Kurt Schwitters, precum şi pentru „Amor estival” –  Stela Popescu.

Premiul se acordă în memoria marelui artist Ştefan Iordache, cel care a fost membru al juriului la mai multe ediţii ale Galei HOP, un mare apropiat al acestui eveniment şi al susţinerii tinerilor la început de carieră. Dacă iniţial, începând cu ediţia 2009, acesta a fost acordat pentru cel mai bun actor la secţiunea individual, începând din anul 2013, organizatorii Galei au decis ca Premiul „Ştefan Iordache” să devină MARELE PREMIU AL GALEI. Premiul a fost înmânat de ION CARAMITRU, preşedintele UNITER şi directorul general al Teatrului Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti.

Premiul pentru cea mai bună actriţă, secţiunea individual

a fost acordat actriţei MARIA TEODORA FILIP pentru „Un dada clown”, precum şi pentru : „Eşti… unde?” – colaj după Romeo Fantastik – „Carolina”, Sweet Kiss – „Tu Alin, Alin, Alin” și Vama – „Scrisoare către Făt-Frumos”.

Premiul a fost înmânat de directorul Teatrului de Comedie, actorul GEORGE MIHĂIŢĂ.

Premiul pentru cel mai bun actor, secţiunea individual

a fost acordat actorului NICHOLAS CAŢIANIS pentru „Trifoiul cu patru foi” după „Râs Nervos” de Christopher Durang şi „Trifoiul cu patru foi” de Eugène Ionesco, precum şi pentru „Îmi place să mă plimb pe stradă” – Manuela Fedorca.

Premiul a fost înmânat de actriţa ANA ULARU.

Premiul „CORNEL TODEA”  – Premiul pentru cea mai bună trupă de actori

 Nu s-a acordat.

*Premiul este susţinut începând cu ediţia a XVI-a de familia Todea.

Premiul „SICĂ ALEXANDRESCU” (începând cu a V-a ediţie), premiul special al juriului, a fost acordat actriţei CĂTĂLINA BĂLĂLĂU pentru rolul Ada în „With a little help from my friends” de Maria Manolescu, regia Irina Crăiţă-Mandră, precum şi pentru „Maneaua sfântă” – Vasile Oprea. Premiul a fost înmânat de LUIZA ZAN.

PREMIUL PUBLICULUI

Cea mai bună actriţă: CORINA BORŞ pentru „Evadarea” – colaj după două melodii ale formaţiei Vama Veche („Vara asta am să mă îndrăgostesc” şi „Vama Veche”), fragmente din „Jocul din Ialta” de Brian Friel şi monologul Corinei din „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, precum şi pentru „Tăte şogoriţele” – Angela Rusu.

Cel mai bun actor: ADRIAN LOGHIN pentru „Un Om”, inspirat şi adaptat din poeziile lui Tristan Tzara, precum şi pentru „Part Of Your World” din musicalul The Little Mermaid.

Cea mai bună trupă de actori: AMELIA TOAXEN, RAUL HOTCAŞ, CORINA VIŞINESCU şi RADU TUDOSIE cu spectacolul „DA DA VACANŢA!”.

 PREMII GĂZDUITE ÎN CADRUL GALEI TÂNĂRULUI ACTOR

PREMIUL pentru prestanţă şi rostire scenică oferit de actriţa Dorina Lazăr, a fost acordat actorului COSMIN DOMINTE pentru „Vacanţa la mare” de Theo Herghelegiu, precum şi pentru „Super femei” – Body & Soul.

PREMIUL VOX MARIS*: DANA MARINECI pentru rolul din „Sonata sunetelor primordiale” de Kurt Schwitters, precum şi pentru „Amor estival” –  Stela Popescu.

Premiul (constând într-un sejur de o săptămână pentru două persoane în cadrul resortului) a fost înmânat de reprezentantul VOX MARIS Costineşti, domnul FLORIAN TACHE, în numele patronului NICUŞOR NĂSTASE.

*Premiul Vox Maris, acordat în anul 2013 celui mai tânăr concurent, se acordă, începând cu ediţia 2014, câştigătorului Marelui Premiu.

ŞANSĂ!

Începând cu ediţia 2014, regizorul şi producătorul de film TUDOR GIURGIU acordă unuia dintre concurenţii Galei HOP şansa de a face parte din programul „10 pentru FILM la TIFF”, iniţiat în 2012 de Festivalul Internaţional de Film Transilvania.

Anul acesta această şansă este oferită actorului NICHOLAS CAŢIANIS.

Programul aduce în atenţia publicului, a presei şi a cineaştilor 10 actori talentaţi de teatru. „10 pentru FILM” îşi propune să promoveze figuri noi în filmul românesc şi vizează actorii care s-au remarcat în teatru, dar care nu au avut până acum şansa afirmării în cinema, indiferent de vârstă, aflaţi la debut sau cu roluri minore avute deja în producţii autohtone.

*A prezentat actorul ALEXANDRU BOGDAN.

Directorul artistic al Galei HOP: regizorul RADU AFRIM.

Ieri s-au încheiat ”ostilitățile” preselecției pentru ediția de anul acesta a Galei  Tânărului Actor Hop. Cei cinci membri ai juriului – Radu Afrim,  Dorina Chiriac, Radu Iacoban, Gabriela Lupu și Iris Spiridon – n-au avut deloc o soartă de invidiat, pentru că majoritatea concurenților au fost foarte buni și a fost destul de greu să scurteze lista celor care își vor disputa premiile în septembrie, la Costinești. Răsfoind cuprinzătorul album cu poze de la preselecție, am putut constata ceea ce speram încă de anul trecut.

Odată cu întinerirea celor care guvernează festivalul,  se constată o descătușare a energiilor și imaginației. Acum nu mai există teama de a călca în pudibonderia vreunui venerabil jurat, se joacă în libertate deplină, firesc și cu multă imaginație. Iată, mai jos, rezultatele preselecției:

SECȚIUNEA GRUP

1. Copacul de Anca Ştefan cu: Graţiela Bădescu, absolventă a Universității Naţionale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti și Aron Alexandru Lucian, absolvent al Facultăţii de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoc

2. Da Da Vacanţa! cu: Raul Hotcaş, absolvent al Facultăţii de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Amelia Toaxen, absolventă a Universităţii de Arte, Târgu-Mureș, Radu Tudosie, absolvent al Universităţii de Arte, Târgu-Mureș și Corina Vişinescu, absolventă a Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu

3. Dialog cu policandrul de Grigore Cugler, cu Cosmin Dominte și George Lepădatu, absolvenți ai Universității Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşt

4. With a little help of my friends de Maria Manolescu, cu: Daniel Achim, Rareș Andrici, Cătălina Bălălău și Alexandru Voicu, absolvenți ai Universității Naţionale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

SECȚIUNEA INDIVIDUAL

1.     Răzvan Alexe, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

2.      Alexandru Constantin Apostol, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

3.    Anca Emilia Badea, Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere, Departamentul de Arte, Craiova

4.     Corina Borș, Universitatea de Arte „George Enescu” Iași

5.     Nicholas Caţianis, Universitatea Hyperion, București

6 .     Sonia Divile, Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca

7.  Cosmin Dominte, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

  8.  Maria Teodora Filip, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

   9.  Cristina Juncu, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

10.    Adrian Loghin, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

11. Simona Maican, Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoc

12. Nicoleta Marica, Universitatea de Arte, Târgu-Mureș

13. Dana-Maria Marineci, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

14.  Alina Petrică, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

15. Ana Maria Pop, Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca

16. Lia Sinchevici, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti

17. Alexandru Voicu, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşt

Cea de-a XVIII-a ediție a Galei Tânărului Actor se va desfășura între 8 și 11 septembrie, la Costinești, sub direcția artistică a lui Radu Afrim. Până atunci, le urăm foarte multă baftă tuturor concurenților!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gindac

Nu obișnuiesc să trag cu urechea la discuțiile celor din jur dar, când ies de la teatru în șir compact, aud fără să vreau comentariile celorlalți spectatori. După premiera Teatrului Național din București cu ”Hoții” Deei Loher, în regia lui Radu Afrim, am auzit potop de epitete și considerații. De pildă: ”Mi-a plăcut mult spectacolul, dar n-am înțeles nimic…” – susura un tânăr la urechea partenerei sale, aflată, întâmplător, foarte aproape de urechea mea. Într-adevăr, puzzle-ul ”descompus” de Loher e destul de greu de recompus dacă nu deții cheia jocului: Homo homini lupus (est). În traducere – foarte – liberă: oamenii sunt mai răi decât lupii.

Mlaștina și așteptarea

Ceea ce te cucerește de la început este forța cu care decorul (operă a Andreei  Săndulescu) transmite atmosfera și, dacă respecți convenția, te include în lumea creată de Loher&Afrim. Ne aflăm în jurul unei mlaștini cotropite de cețuri, cu oameni și lupi, cu speranță și moarte. În mare parte, fostul lac a secat, dar mai are suficientă apă cât să ucidă. Toate acestea de o frumusețe acaparatoare, grație și extraordinarelor valențe ale sălii Studio. Asta ar putea aparține părții cu plăcutul din aserțiunea tânărului spectator. Partea cu neînțelesul poate să decurgă din eșafodajul complex, ridicat de Deea Loher: ”Eu nu scriu textul pentru scenă; eu scriu împotriva scenei. Dificultatea pentru regizor, dar și pentru actori, trebuie să devină din ce în ce mai mare pe măsură ce se familiarizează cu opera, altfel procesul poate deveni prea simplu.” Dar oricât s-ar opinti nemțoaica, împotriva lui Afrim nu poate să scrie, din simplul motiv că între gândirea, arta și, poate, trăirile celor doi există o afinitate evidentă. Regizorul înțelege pe de o parte, poetica Deei Loher și, pe de altă parte, așteptările publicului din România și reușește, astfel, să însceneze un produs artistic absolut fascinant. Coerent și mustind de umor. Negru. Sigur că pentru acea categorie de spectatori care înțelege prin teatru exclusiv divertisment și ”să ne râdem”, ”Hoți” e o nucă de spart dinții. Unii au clacat pe la mijlocul spectacolului și au părăsit sala, fix prin ușa pe care intrau actorii. (Ce senzație trebuie să trăiești când intri în scenă pe lângă spectatori care se precipită să iasă?)

Pentru mine, acest spectacol care durează două spre trei ore, fără pauză, a trecut (prea) repede. M-au captivat poveștile, actorii, virtuozitatea montării. ”Eu n-aș mai ieși afară și n-aș mai trăi” – spune Deea Loher prin gura lui Finn (magnific interpretat de Marius Manole care știe să vorbească atât de bine cu trupul…). Finn  și sora lui, Linda (Aida Avieriței, sensibilitate fremătătoare, talent de mare viitor), chiar dacă sunt integrați social, au niște locuri de muncă, trăiesc cumva în afara societății, într-o lume care, însă, nu le poate oferi o porție prea mare de supraviețuire. E ”specială” și mama lor cu minte de copil, internată într-un azil. Actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila, Liliana Ghiță face din senila Elke un personaj antologic, de un burlesc dureros, aplaudat la scenă deschisă. De altfel, Ghiță este una dintre cele două mari revelații pe care le oferă acest spectacol.

A doua revelație este Natalia Călin. Personajul ei, Gabi, este o ardeleancă stabilită în Germania, care nu s-a lepădat nici de accentul specific, nici de filosofia de viață aferentă. Atât personajul cât și relația sa cu ”lupul” Rainer (Conrad Mericoffer) au o mega-încărcătură de umor, astfel încât patetismul înecăcios să fie înlăturat dintr-o situație realmente tragică, cum este și cea a bătrânei Elke.

Nefericire cu surâsul pe buze

Prin definiție, toate personajele din piesele Deei Loher sunt nefericite, chiar dacă suprafața surâzătoare, senină, pare să ateste altceva. Monika (Medeea Marinescu, grațioasă și subtilă) și Thomas (Mihai Călin, gradând cu mare rafinament intensitatea interpretării) sunt, în aparență, un cuplu fericit, dăruit cu un copil frumos și cuminte (Aris Bănuțoiu, dezinvolt de parcă s-ar fi născut pe scenă). El e polițist, iar ea așteaptă să fie avansată într-un post mai bine plătit. De altfel, așteptarea este cea care definește existența tuturor personajelor din piesă.

Soții Schmidt (splendid contrastul dintre făptura masivă a lui Cornel Scripcaru și gracilitatea de copil a Anei Ciontea) așteaptă apariția animalului care îi pândește din umbră, Mira (Diana Roman, pe cât de frumoasă, pe atât de expresivă) așteaptă să afle cine este tatăl ei, groparul Joseph (Claudiu Bleonț, foarte bun, ca de obicei) așteaptă cu fervoare să devină tată. La fel, Rainer așteaptă să se îmbogățească și el cumva, iubita lui, Gabi, așteaptă să descopere dacă va fi ucisă sau nu, iar lupoaica Ira (Diana Dumbravă) așteaptă să-i revină soțul care a plecat în urmă cu 29 de ani. Pentru ei, așteptarea e speranță, dar o speranță care nu-i poate vindeca de sentimentul crud că s-au furișat în propria viață hoțește, iar propria viață a devenit o capcană pe care n-o pot înțelege și din care nu pot evada, pentru că ”afară” e un loc și mai  înspăimântător.

Îl urmăresc pe Radu Afrim încă de la ”De ce fierbe copilul în mămăligă” (Teatrul Odeon, 2003) și remarc o admirabilă consecvență în ceea ce numim ”amprenta personală”. Tonalitatea bine temperată/filtrată în reproducerea textului, luciditatea viziunii, distribuirea inspirată și, adesea, surprinzătoare, a actorilor, sonoritățile – aici, muzica lui Vlaicu Golcea – dar și aliații redutabili, care vin din cultura și preferințele lui Afrim (personaje felliniene, pictura lui Arcimboldo, dansul contemporan ș.a.) fac din acest regizor o voce singulară, bine definită a teatrului nostru contemporan.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dani Ioniță, Adi Bulboacă, Augustin Bucur