Nu am niciun evreu în arborele genealogic. Dar am prieteni evrei. Unul dintre ei, regretatul și minunatul Rudi Rosenfeld, are un rol mic chiar în filmul despre care vorbim acum. Ultimul lui rol. Dar hai să divagăm puțin. Un domn care îmi era amic virtual, a comis o remarcă antisemită într-un comentariu pe pagina mea de Facebook. I-am răspuns că nu accept antisemitism, rasism și alte ”isme” pe pagina mea. Nu pot să redau cum m-a bălăcărit pentru că îmi explodează tastele calculatorului. Și părea un om perfect normal. Conform datelor oficiale, după Germania nazistă, România a ucis cei mai mulți evrei. Hannah Arendt scria că România e țara cea mai antisemită. Se pare că așa a și rămas, judecând după comentariile românilor verzi care au văzut cel mai recent film al lui Radu Jude, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Trec sub tăcere comentariile pe care le-am încasat chiar eu după cronica la ”Țara moartă”. Titlul filmului este un citat din Mihai Antonescu, personaj istoric pe care mulți îl adulează și în ziua de azi, regretând că n-a ucis toți țiganii și toți evreii. Cu ”Aferim!”, ”Țara moartă”, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, Radu Jude propune recitirea istoriei, dar lipind la loc paginile rupte de regimul comunist.

Triumfalismul, excepționalismul, negativismul (ah, alte ”isme” bolnave) manualelor de istorie, ce par scenarii scrise de Sergiu Nicolaescu, ar trebui înlocuite cu adevăruri asumate, oricât de neplăcute ar fi acestea. Am învățat la școală despre glorioasa armată română, care a învins naziștii lui Hitler, dar nimic despre anii în care glorioasa armată română a luptat alături de naziștii lui Hitler. Nimic despre românii care au ucis 380.000 de evrei. Comentacii pro Antonescu vin cu infantilisme de tipul ”de ce nu ziceți și de Ana Pauker, care a adus comunismul în România?”. Pentru că Ana Pauker n-ar fi putut aduce nimic în România fără concursul românilor. Iar torționarii de teapa unui Vișinescu, de pildă, n-au fost evrei. În schimb, un martir ca Nicolae Steinhardt a fost. Deci, să nu amestecăm lucrurile. Jude nu dă sentințe în filmele lui, doar etalează datele concrete și ne propune să reevaluăm minciunile cu care am fost intoxicați. Sau, cum spunea producătorul Ada Solomon, ”ne-am obișnuit cu filme care glorifică eroii și lăsăm sub preș adevăruri care se împut”.

Acum, despre ce mi-a plăcut și ce nu în noul film al lui Radu Jude. Primul lucru care nu mi-a plăcut este lungimea – 2 ore și 20 de minute!!! – nu întru totul justificată. Nu merg la film pentru a mi se citi din cărți (regizoarea Mariana citește minute în șir din Isaac Babel, apoi despre Hannah Arendt) prefer să citesc în liniște, acasă. (Dar apreciez autoironia lui Jude: în timpul unei sesiuni de lectură, iubitul Marianei adoarme.) Nu mi s-a părut relevantă nici secvența în care Mariana cântă fals ”Trecea fanfara militară” și nici nu ardeam de nerăbdare să văd penisul lui Pavlu. Și nici n-am râs la poante răsuflate cum e cea cu Zimnicea. Dar. Mi-a plăcut mult Ioana Iacob în rolul Marianei, tânăra regizoare care, deși are serioase probleme personale, se dedică total adevărului pe care vrea să-l rostească printr-un spectacol stradal. Cu mici bâjbâieli teatrale la început, Ioana Iacob se înscrie convingător pe traiectoria firească a personajului care, în mare măsură, chiar îi seamănă. Remarcabilă este interacțiunea Marianei cu politrucul Movilă, de la primărie, fabulos interpretat de regizorul Alexandru Dabija. Care, tiptil, tiptil, devine un actor fetiș al lui Jude. Movilă e onctuos/dulceag/libidinos ca purtător de drapel al cenzurii de ieri și de azi. Aflând că Mariana vrea să transpună în spectacol masacrul de la Odessa, încearcă s-o convingă să glorifice eroismul militarilor, să ofere ”ceva frumos, să bucure prostimea, să aplaude la sfârșit”! În concepția lui, ”educația e o iluzie comică” (ei, da, la poanta asta am chicotit) și, decât să facă un spectacol incomod, ar fi mai bine dacă regizoarea ar scrie ”o carte subțire sau o piesă de teatru” (aici am râs de-a binelea).

Dezinvolt și simpatic în rolul lui Traian, vedeta viitorului spectacol, Alex Bogdan aduce mirodeniile necesare poveștii greu digerabile, atingând apogeul cu monologul lui Antonescu. Deși distribuiți în roluri fără prea mult text, Șerban Pavlu, Ilinca Manolache, Bogdan Cotleț, Gabriel Spahiu sunt prezențe concludente în eșafodajul mozaicat al  filmului. Jude atinge excelența în ultima parte a acțiunii, când spectacolul stradal este prezentat publicului.

Cu o figurație genială, cu umor magistral (deși negru!), cu muzică, lumină și culoare, sunt prezentate armatele germană, rusă și română. Apare și preotul, al cărui discurs l-ar face pe Hitler să pălească, latră și Antonescu, publicul cască gura, reprezentanții primăriei înțepenesc și, între toate acestea, e strecurat momentul cheie al filmului: în timp ce evreii sunt împinși spre vagonul în care vor arde, unul încearcă să scape, căutând refugiu în public. Și ce fac oamenii de bine? Îl împiedică să treacă și îl împing spre soldații care îl vor duce la moarte. E momentul în care râsul îți îngheață pe față. Momentul în care ți se face frică. Momentul adevărului. Istorie contemporană.

Gabriela Hurezean

În anii dictaturii, ni s-a predat la școală o istorie contrafăcută. E contrafăcută și astăzi, când responsabilii cu educația consideră că adevărurile neplăcute nu trebuie să strice mândria de sine a unui popor. Am învățat că Herodot a scris măgulitor despre geto-daci (”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”) dar n-am învățat că tot el a scris despre orgii sexuale, despre sacrificii umane și despre viziunea interesantă a tracilor asupra muncii: ”În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul este lucrul cel mai de rușine, iar când trăiești de pe urma războiului și a prădăciunilor, faci un lucru cât se poate de bun.” Nu ne place, așa-i? Acceptăm doar ceea ce am învățat din manualul școlar: românii sunt ospitalieri, frumoși, buni, generoși, toleranți și, obligatoriu, viteji fără seamăn. Nimic despre ”poporul vegetal” (Ana Blandiana) care se adaptează la contorsiunile istoriei cu o viteză și o flexibilitate destul de suspecte și care se mulțumește mereu cu ipostaza de spectator. Ceea ce nu știm nu există. O idee relaxantă, nu?

De ceva vreme, regizorul Radu Jude cotrobăie prin cotloanele  pestilențiale ale istoriei. Ale istoriei noastre. ”Aferim!”, ”Inimi cicatrizate”, ”Țara moartă” sunt filme ce recitesc trecutul așa cum a fost, fără înflorituri, fără escamotări patriotarde. Și pe mulți vexează. Al patrulea film, care nu a fost încă lansat, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, a stârnit proteste vehemente din partea unora care nici nu l-au văzut, nici nu știu despre ce e vorba. Vor afla în curând. Acum, despre ”Țara moartă”. Varianta engleză a titlului, ”The Dead Nation” mi se pare mai potrivită. Țara este, mai degrabă, un spațiu între niște granițe. Națiunea este alcătuită din oameni. Despre oameni este vorba în filmul lui Radu Jude, o creație greu încadrabilă într-un anume gen. Chiar și el are dubii în legătură cu asta. Experiment? Eseu? Documentar? ”Țara moartă” e câte un pic din toate astea dar, mai presus de toate, e un poem tragic despre victime și călăi.

Demonstrația lui Jude se derulează pe trei niveluri doar aparent paralele. De fapt, sunt lipite unele de altele, aidoma straturilor geologice concordante. Mai întâi, au fost cele 8.500 de fotografii pe care le-a făcut Costică Acsinte din Slobozia în anii 30 – 40 ai secolului trecut. Din imaginile restaurate cu migală de Mario-Cezar Popescu, Radu Jude și-a ales în jur de 500, care alcătuiesc partea vizuală a filmului și care au o incredibilă forță metaforică. Oameni obișnuiți, din Ialomița, soldați, copii. Femei în poziții caraghioase. Copii morți. Copii exersând salutul nazist. Copii cu pușcă.

Soldați. Cu baionetă, cu decorații, cu motocicletă, cu pepene.  Ei să fie, oare, soldații români care și-au ucis camarazii evrei aruncându-i de la fereastra trenului? Ei să fi fost aceia care au ucis o sută de copii evrei, plantați în pământ ca să nu se miște când sunt luați în cătarea mitralierei? Ei să fi fost aceia care au păzit vagoanele de marfă, în care evreii mureau sufocați? Ei sunt eroica oaste română care a întors armele după cum a bătut vântul?

Al doilea nivel, completându-l pe primul, este jurnalul din off al medicului evreu Emil Dorian. Scris cu talent și fără accente patetice. Foarte bine a făcut Radu Jude că a ales să citească el însuși textul devastator. O lectură albă, fără inflexiuni  inutile, exact cum ar citi un om obișnuit, spectator neimplicat în cele întâmplate. Căci Radu Jude nu judecă, ci doar etalează fapte. Judecătorul ești tu, cel care privești filmul și asculți povestea despre ”întunericul unui secol de ură”, despre oamenii care nu au nevoie de libertate pentru că nu pot trăi altfel decât conduși de cineva, indiferent cât de abominabil este acel cineva, despre românul cumsecade care exclamă fericit: ”Mă, Costică, am omorât la jidani de mi-am săturat ficații!”.

La nivelul trei avem voci celebre ale epocii, extrase din înregistrări care zăceau colbuite în rafturile Arhivei Naționale de Filme. Lătrături despre naziști, legionari, comuniști. Filmul se încheie cu un cântec ”patriotic” rusesc și cu o voce care urlă URSS! URSS! Dar de aici începe altă poveste. Poate ne-o spune tot Radu Jude.

Sunt unii care, oripilați, susțin că toate acestea au trecut și nu mai are rost să învârtim făcălețul în hârdăul cu… marmeladă. Nimic mai fals. Doar cunoscând trecutul real îți poți explica prezentul. Vă place prezentul? Nu? Mergeți să vedeți filmul lui Jude și o să înțelegeți mai bine de ce. Și ce înseamnă ”The Dead Nation” care, iată, nu prea dă semne de înviere.

Gabriela Hurezean

Cu cât un film se bucură de notorietate mai mare (dată, mai ales, de câștigarea vreunui premiu internațional) cu atât veleitarii criticii delirează cu mai multă poftă. Facem abstracție de cei care nu sunt în stare să se exprime fără greșeli gramaticale și ne referim la cei care înțeleg întrucâtva subiectul pe care îl comentează – în cazul nostru filmul ”Aferim!” – dar nu se pot abține să-și etaleze cultura generală, bătând câmpii (fără grație) în cele mai imprevizibile direcții. Și în cel mai adormitor stil. În loc să spună cum e filmul, dezvoltă un adevărat tratat de istorie/sociologie/literatură. Sau se lansează în constatări rizibile. De pildă, într-o cronică ”pianotată” la patru mâini – de aceea a și ieșit atât de lungă și contorsionată – se afirmă stupefiant că în filmul lui Radu Jude nu există picturalitate. Iată câteva imagini ce contrazic afirmația, amintind de superbe gravuri de epocă:

Cred că definiția cea mai exactă a filmului ”Aferim!” a dat-o producătorul Ada Solomon, la proiecția pentru presă: ”o snoavă”. Construind pe scenariul/snoavă  scris împreună cu Florin Lăzărescu, Radu Jude propune o subtilă stratificare a mesajului, oferindu-ți libertatea de a alege din film înțelesul care îți este cel mai aproape. Occidentalul va pricepe că țiganii de azi sunt cum sunt pentru că, în trecut, au fost sclavi. Oprimați. Batjocoriți. Și, subliminal, se vor alege și cu ideea că nicio țară nu-și ia numele de la niște robi. Și că nu e loc pentru confuzii de natură etnică. Românul va înțelege că istoria aia bombastică, eroică precum și stereotipul cu poporul blând, supus și ospitalier sunt ușor mincinoase. Au trecut barbarii peste noi, dar nici noi n-am fost chiar sfinți. Și o demonstrează personajele din ”Aferim!”.

Privind din unghiul meu (subiectiv și fără pretenții de adevăr universal valabil), cred că personajul principal este Ioniță, care va parcurge, timp de două zile și o noapte, călătoria inițiatică soldată cu schimbarea totală a viziunii sale asupra vieții, a lumii și, mai ales, asupra tatălui său. Deși încă elev de liceu, Mihai Comănoiu interpretează magistral rolul acestui adolescent care citește cu opinteli, dar privește lucrurile cu ochi curat și naiv și ar sări în ajutorul oricui dacă nu l-ar împiedica mereu tatăl său. Magistral este și Teodor Corban în rolul tatălui, zapciul Costandin, un fost bărbat din care viața a făcut o fantoșă a cărei principală trăsătură este lașitatea, adică fix absența bărbăției. Vezi prima scenă în care Ioniță începe să-și descopere tatăl în altă lumină: în pădure, un om hăcuit de lotri e încă viu, Ioniță vrea să-l salveze, dar tatăl impune ”filosofia” valabilă și azi, aceea cu neamestecul care e sănătate curată.

Empatizând cu cei doi robi, Ioniță va asista neputincios la deznodământul nefericit în cazul ambilor fugari recuperați de Costandin. În cursul nopții petrecute la han, adolescentul va cunoaște femeia dar, la capătul zilei următoare, va trebui să se resemneze cu slugărnicia total nebărbătească a tatălui său. Și cu propria nimicnicie. Merită să mai vezi o dată filmul, doar pentru a urmări expresia de pe chipul lui Ioniță. Bijuterii actoricești cizelează Toma Cuzin (Carfin) și micul Alberto Dinache (Țintiric). Deși e cu picioarele imobilizate în butuci și depus de-a curmezișul pe greabănul calului călărit de zapciu, Carfin are acea putere tipic țigănească de a povesti despre călătoriile lui prin lume. Și despre amorul cu boieroaica rea de muscă.

La rândul lui, Țintiric, deși bănuiește că va pica din lac în puț, are puterea să facă – tipic țigănește! – haz de necaz. Mai exact, haz în miezul necazului. Fie și singur, râsul lui Alberto merită toți banii dați pe bilet! Un  personaj savuros este preotul mucalit, cinic și logoreic, interpretat de Alexandru Bindea. Chiar dacă nu ești de acord cu antisemitismul și cu xenofobia pe care le clamează, îl asculți râzând, pentru că are un haz irezistibil. Deși are de jucat o partitură destul de tragică – jupâneasa snopită  în bătaie și sechestrată de bărbatul încornorat – Mihaela Sârbu își învăluie eroina într-o adiere latentă de umor, astfel încât să nu-i plângi prea tare de milă. Pe Alexandru Dabija îl știam până deunăzi doar în ipostază de regizor (și încă unul de categorie grea!) dar n-am fost prea surprinsă descoperindu-l în rolul răzbunătorului boier Cândescu. În fond, un bun regizor trebuie să fie, implicit, și un bun actor. Dabija propune un personaj convingător: Cândescu prezintă plictiseala aia obosită și arogantă, specifică stăpânului cu drept de viață și de moarte asupra tuturor, ferocitatea rece a carnasierului care își pândește prada.

Deși în roluri fulgurante, Luminița Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Gabriel Spahiu, Șerban Pavlu, Adina Cristescu ș.a. aduc filmului accente binevenite. Și, da, imaginea semnată de Marius Panduru, așa, în alb-negru, este de o picturalitate absolut încântătoare, amintind de gravurile epocii, de penumbrele lui Rembrand sau de tablourile lui Grigorescu. Admirabilă acribia cu care s-a evitat orice amănunt ce putea să ruineze atmosfera de epocă (stâlpi, semne pe copaci, borne etc.) și minunată contribuția muzicală a  grupului Trei Parale. Respectând istoria adevărată, Radu Jude ne spune o poveste simplă cu semnificații profunde, într-un limbaj cinematografic perfect articulat. ”Aferim!” este un film de artă. De mare artă! Nu care cumva să-l ratați.

Gabriela Hurezean

Sper că omnibusul ”Scurt/4: Istorii de inimă neagră” va rămâne suficient de mult în sălile de cinema, pentru ca toată lumea să-l poată vedea. La noi, scurtmetrajele au o soartă vitregă. Cei răspunzători de asta nu prea le vor în cinematografe pentru că nu li se par comerciale. O concepție pe cât de greșită, pe atât de păguboasă. Pentru că, la noi – ca și în alte țări –, se produc scurt și mediu metraje de cea mai bună calitate și, în orice caz, mult mai bune decât majoritatea lungmetrajelor de categorie pană, care ne infectează marile ecrane. În ”Scurt/4: Istorii de inimă neagră” ni se povestesc laconic (poate că tocmai în asta constă cea mai importantă calitate a lor) patru istorioare pe cât de familiare, pe atât de captivante.

De prima poveste, ”O lume nouă”, mă leagă un fel de grad de rudenie. Am asistat pas cu pas, chiar dacă de la distanță, la nașterea filmului. Asta, pentru că unul dintre creatorii și producătorii lui, Toma Peiu, știe cum se face un PR eficient. Și cum trebuie să lupți, ca un balaur, pentru a materializa ceea ce ți-ai propus. A rezultat ceva întru totul aplaudabil. Scenariul scris de Toma Peiu este inspirat din lunga bejenie pe care emigranții români au urmat-o în căutarea visului american. În Pennsylvania anului 1908 sosește Ana (Olimpia Melinte), nerăbdătoare să-și revadă soțul pentru a-i da vestea cea bună: vor avea un copil. Olimpia Melinte transmite emoționant toate stările prin care trece tânăra: emoția în fața  necunoscutului, bucuria posibilei regăsiri, curiozitatea, șocul, durerea… Florin Penișoară este Petru, cumnatul Anei, cel care o întâmpină la sosire, probabil, iubind-o în taină și străduindu-se să-i dea o veste tragică, fără s-o rănească prea tare. Tăcerea grea și exprimarea monosilabică ale lui Petru contrastează sugestiv cu gureșenia Anei, nerăbdătoare să povestească despre călătorie. Filmul este regizat cu mână sigură de Luiza Pârvu (masterand la New York University Tisch School of The Arts) și atestă o bună cunoaștere a celor mai eficiente mijloace de expresie cinematografică. Cu cât limbajul este mai simplu, mai auster, cu atât impactul este mai puternic. De subliniat rafinamentul cu care este redată atmosfera de epocă: totul pare decupat din vechi fotografii sepia (imaginea: Shan Jin), fiecare obiect, fiecare veșmânt păstrează cu autenticitate specificul acelor timpuri. Cele 23 de minute, cât durează filmul, conțin viață și poveste cât pentru un serial. Mai jos, cântecul de pe genericul final:

”Trece și prin perete” durează doar 17 minute și i-a adus regizorului Radu Jude (care a scris și scenariul) o mențiune specială la Quinzaine des realisateurs, Cannes, 2014. E doar un început, pentru că Jude ia premiile cum respiră. Cel mai recent lungmetraj al său, ”Toată lumea din familia noastră”, a adunat atât de multe premii naționale și internaționale, încât le-am și pierdut șirul. Acum, ca și atunci, o mare parte din succes i se datorează unei fetițe minune, Sofia Nicolaescu. În ”Trece și prin perete” este nepoțica lăsată de părinți în grija bunicului. În apartamentul vecin e privegheat un tânăr care s-a sinucis în urma unei decepții amoroase. Copila este din ce în ce mai îngrozită de moarte, de bocetele care se aud de dincolo. Nu va gasi cine stie ce consolare la cei doi bătrâni care joacă table, nici la Chioru, amicul nevăzător al bunicului, venit și el la o tablă și-un pahar.

Remarcabil în acest film este modul în care suntem puși să privim prin ochii copilului (imaginea: Marius Panduru), din ce în ce mai înfricoșat de grozăviile înșirate de cei trei. Pe adulții care trăncănesc aproape că nici nu-i vedem, se vede doar ușa deschisă prin care vorbele ajung la fetiță. Cum spuneam, Sofia Nicolaescu duce greul filmului cu nonșalanța unei deja experimentate actrițe, dar o urmează îndeaproape Gabriel Spahiu, într-un rol mic dar percutant și nu lipsit de haz. Producătorul filmului, Ada Solomon, definește cu exactitate mica bijuterie a lui Jude: ”E cineva care nu își amintește de fricile copilăriei? Trece și prin perete ne întoarce în timp și ne arată cât de departe sunt oamenii mari de noi, copiii, chiar și atunci când ne iubesc necondiționat. Filmul lui Radu este, în fond, un thriller neconvențional, un alt fel de a aduce în fața publicului opera lui A.P. Cehov.”

Trei megastaruri ale filmului autohton, Andi Vasluianu, Șerban Pavlu și Dorian Boguță, pun mână de la mână pentru a ne încrusta în memorie toate cele 18 minute ale filmului ”Kowalski”. Vasluianu zice că acesta a fost cel mai greu rol din cariera lui, noroc că a avut parteneri de excepție, în care a găsit un sprijin. Ne aflăm într-un colț mai retras al unui pub, vineri seara. Din sala de alături se aude zarva unei petreceri. Kopalski (Andi Vasluianu) este exponentul disprețului universal, face pe durul cu toată lumea. Îl tratează de sus pe prietenul lui, un rus a cărui meserie este, probabil, aceea de raket sau ceva asemănător (Dorian Boguță) și o torturează cu țâfne și obrăznicii pe chelnerița Natalia (Rodica Lazăr). Odată cu sosirea lui Kowalski (Șerban Pavlu) învârtoșarea lui Kopalski se dezumflă fâsâind. Celălalt își vrea înapoi banii împrumutați că de nu: ”O să-și petreci Crăciunul cu Sărbătoritul în persoană, maxim!”. Minunată imaginea lui Andrei Butică, o penumbră rembrandtiană care învăluie personajele. Fără cusur interpretarea celor trei actori. Deși nu deține rolul principal, Dorian Boguță (Kaminski) mi-a plăcut cel mai mult, pentru că izbutește să exprime foarte mult prin gesturi mărunte: o privire, o tăcere, o încremenire…

Unii ar putea să nici nu înțeleagă puținele replici pe care le rostește în limba rusă, dar este adorabil, de pildă, modul în care mănâncă pastele lui Kopalski în timp ce acesta este amenințat cu moartea de Kowalski. De altfel, ultimul cuvânt va fi tot al lui. În calitate de scenarist și regizor, Andrei Crețulescu propune o reușită parabolă despre roata care se învârtește implacabil, fapt apreciat și de juriul Festivalului de Film de la Zagreb, care i-a acordat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj. Sigur, se vede cu ochiul liber influența stilistică a lui Florin Piersic Jr (în urmă cu trei ani, Andrei Crețulescu a fost producătorul acestuia la ”Killing Time”). Dar o influență bună nu poate fi decât salutară.

”Să mori din dragoste rănită”, scurtmetrajul Iuliei Rugină, după un scenariu pe care l-a scris împreună cu Oana Răsuceanu și Ana Agopian, este tot un fel de metaforă în cheie onirico-pișcătoare. Doi fani ai Angelei Similea (se numeau angeliști…) sunt singuri și deprimați și vor să se sinucidă. El, cu venele tăiate pe lung, în cadă. Ea, aruncându-se de la fereastră. Se dovedește că nici cei care apar providențial, să-i salveze în ultima clipă, nu sunt de natură să le spulbere singurătatea. Viețile lor sunt în mâinile divei care cântă, parcă special pentru ei, șlagărul ”Să mori din dragoste rănită”. Angela Similea este singura celebritate care are un rol în acest film, restul distribuției fiind alcătuit din nume mai puțin cunoscute marelui public: Adina Ștețcu, Paul Radu, Dragoș Sora, Eugen Matei Lumezianu, Ana Maria Bostan, Andreea Scrădeanu, Georgiana Stanciu, Ruxandra Șerban, Octavian Barbu. Tineri și nepervertiți de manierisme teatrale, toți își joacă rolurile ireproșabil, aducând filmului ”mirodeniile” care dau savoare: umor, romantism, ironie, vibrație. Finalul – apoteotic! –  atestă o serioasă ucenicie a Iuliei Rugină la ”școala” lui Woody Allen. Cum de a acceptat Angela Similea – cunoscută pentru circumspecția dusă la extreme cu care își ocrotește imaginea – să joace rolul din acest film, rămâne un mister total. Mergeți să-l vedeți și o să înțelegeți de ce îmi pun această întrebare.

Gabriela Hurezean

;