Voi folosi cuvântul incorect – inspirațional, pentru că hipercorectul inspirator sună ca naiba și rimează cu aspirator. Așa. Voiam să zic doar că textele inspiraționale, cu optimismul lor naiv, nu fac parte din lecturile mele preferate. Dar Ivan Vyrypaev a scris un text inspirațional – piesa ”UFO” – bun și deștept. Și chiar cu haz. Mult. Totul e să știi să-l percepi. Un text atât de acroșant, încât nici nu observi că actorii sunt privați și de acțiune, și de puncte de sprijin. Doar ochii și-i pot sprijini în camera video care le transferă imaginea, sub formă de hologramă, pe voalul transparent ce ține loc de cortină. Ar putea să fie destul de plictisitor să stai să te uiți la un actor aproape nemișcat, care spune un șir de cuvinte. Dar ce cuvinte! Și cum le spune! Este o piesă despre epifanie. Despre secunda aia unică, irepetabilă, în care îți apare Dumnezeu (sau cum vrei tu să-l numești). Despre cum îți apare Dumnezeu chiar în interiorul tău, în minte și în suflet, dăruindu-ți un sens cu totul și cu totul nou, o înțelegere cu totul și cu totul nouă a lumii și a drumului pe care îl ai de făcut. Și ceea ce e mai important, Vyrypaev îți dă libertatea de a interpreta cele ce ți se vor arăta, după crezurile și aspirațiile tale. ”Dumnezeu este pretutindeni, – spune dramaturgul într-un interviu – nu există loc în care el să nu fie. Este totul. Așa mi-l închipui eu. Poți spune Dumnezeu, Ființă sau Cosmos. Toate astea, împreună, sunt Dumnezeu. Așa mi se pare. Dumnezeu înseamnă și oameni, și extratereștri. Eu, prin Dumnezeu, înțeleg legea universului.”

Textul este structurat circular. Se deschide cu scrisoarea lui Vyrypaev, citită de Bobi Pricop, regizorul spectacolului. Aflăm că majoritatea oamenilor care susțin că au văzut farfurii zburătoare au bubă la bibilică sau se droghează, iar cei care n-au bubă și nu se droghează au văzut, de fapt, ceva care nu era deloc farfurie zburătoare. Cercul se închide cu magnatul petrolului, generosul sponsor (interpretat cu umor aristocratic de Ion Caramitru). Silogistica lui aiuritoare te face să te întrebi, în final, dacă tu însuți exiști sau nu. Cele două puncte (de vedere ?) se îndreaptă în șase pași spre înnodarea finală.  Șase oameni povestesc despre întâlnirile lor de gradul III. Întâlniri cu acel ceva neidentificat și indefinisabil. Acel ceva pe care nu-l poți numi sau descrie, dar ale cărui urmări sunt cât se poate de clare.

Australianca Emily Wenser (Ada Galeș, pendulând cu grație între fragilitate și vigoare) descoperă iubirea ca antidot al violenței izvorâte din teamă și insecuritate. Artiom Gusev (Istvan Teglas exprimând cu aceeași virtuozitate cinismul și minunarea vecină cu extazul) este un programator rus, stabilit momentan la Hong Kong, pentru a crea jocuri pe calculator, numai bune de prăjit creierii. El va descoperi liniștea: ”Toate lucrurile din lume se trag din această liniște, dar nu ajungem la ea din cauza zgomotului !” Momentul revelației este frumos ilustrat de imaginea megalopolisului sublimat în mandala atotcuprinzătoare.

Lui Ciprian Nicula i-a revenit un personaj pe care și-l asumă cu dezinvoltură:  tânărului Nick Scott, curier, iubitor de muzică, singur, trist, înfricoșat, salvat de energia unui copac îmbrățișat și de ideea că noi suntem cei care complicăm fără rost lucrurile pure și simple.

Blazare ar fi termenul care l-ar putea defini pe Robert Evans,  directorul unei școli de business, interpretat cu necesara ironie de Mihai Călin. Într-o seară, pe când se relaxa la casa de vacanță, profesorul de șmecherii descoperă că ”ne-am pierdut pe noi”, că privirea nepervertită a copilului este cea care percepe adevărul și nu mintea atotștiutoare a adultului care, în realitate, nu știe nimic.

Rebela Jennifer Davies (Raluca Aprodu, dozându-și cu grijă mijloacele de expresie) ar putea să mintă că s-a întâlnit cu niște extratereștri ”veniți de la mama dracului să-i  bage omenirii mințile în cap”, dar preferă să spună adevărul despre forța creatoare care schimbă lumea, iar tu trebuie doar să fii de partea ei. Ultima mărturie vine de la o casnică banală, mama a trei copii, Joanna Harris. Vocea catifelată, atașantă, a Medeei Marinescu povestește despre viața care nu este decât drumul spre adevăratul acasă, unde ne vom întoarce cu toții. Pe unii îi nedumerește costumul de astronaut pe care îl poartă Joanna. Păi, nu vorbește femeia despre călătorie? Și ce călătorie poate fi mai fascinantă decât una în spațiul cosmic?

Cred că Bobi Pricop și-a orchestrat spectacolul cu migală, știind exact ce vrea să obțină. Alexei Țurcan a compus muzica sferelor, Paul Popescu (Modulab) și Mizdan au creat o scenografie sugestivă (sigur, pe alocuri amintește de marele succes cu ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, fără însă a atinge acel apogeu), Paul Spike și Tudor Panduru s-au ocupat de secțiunea video, Cristian Șimon este autorul lighting design-ului, Ana Ienașcu a creat costumele. Dacă ar fi să reproșez ceva, aceea este ușoara redundanță a tehnicii, efectele vizuale care apasă (uneori, până la strivire) asupra actorului din scenă.

E bine că tehnica de ultimă oră a erupt (și) în teatrele noastre, dar nu strică o anume măsură, o anumită viziune de ansamblu. Cred că ”elementul” de care avea nevoie acest spectacol pentru a fi perfect se numește Adrian Damian. Scenograful care știe să reconfigureze și să coaguleze toate elementele vizuale, în slujba împlinirii impecabile a unui spectacol. Cei care au văzut ”O întâmplare ciudată cu un câine…”, la Național, și ”Iarna”, la Nottara, știu ce vreau să spun. Altfel, spectacolul trebuie văzut, pentru că e un medicament antistres: la sfârșit, părăsești sala mai senin, mai împăcat cu soarta, ca omul căruia i s-au confirmat niște lucruri minunate pe care le bănuia, dar nu-i venea să creadă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

N-am nici cea mai mică îndoială că ”Poveste de dragoste” va avea un succes nebun la publicul… sensibil. Scenariul scris de regizoarea filmului, Cristina Iacob, cu un mic ajutor prietenesc venit de la Dan Chiriac și Mimi Brănescu, pare împrumutat dintr-o revistă cum ar fi ”Povestea mea” sau ”Povești adevărate”, genul acela care oferă delicii clientelor de la coafor. Toată ”Povestea de dragoste”, cap – coadă, este o înșiruire de șabloane menite să gâdile coarda sensibilă a cinefilului. Culmea e că  fiecare actor, luat separat, își face datoria cât poate el de bine, dar ceea ce se coagulează până la urmă este lamentabil din cauza scenariului și a viziunii regizorale mult prea năclăită în sirop. De tuse.

Bile negre

Cum spuneam, clișeul e la el acasă în acest film. Ne delectăm cu înțelepciuni culese de pe Facebook (îndrăgostiții nu trebuie să se privească în ochi, ci să privească amândoi în aceeași direcție, dacă nu faci un anumit lucru, te vei întreba toată viața cum ar fi fost dacă îl făceai etc.) dar și cu un lung și neverosimil șir de coincidențe împrumutate din soap-operas americane. Desigur, sentimentul celor doi îndrăgostiți este pus la grea încercare. Sunt doi artiști frumoși, talentați, săraci și fără noroc în carieră. Cum era de așteptat, farmecul lor atrage ispite greu de învins.

Nu putea să lipsească nici malentendu-ul în care se prăbușesc amândoi, la un moment dat. În timp ce el o încasează rău de tot de la interlopi, ea se veselește făcând parada modei pentru șeful din Mall. Absolut întâmplător, după ce scapă din ghearele bătăușilor (salvat de lăutarul care apare, ați ghicit, absolut întâmplător) el mai are chef să se uite prin vitrine și o vede pe ea fâțâindu-se surâzătoare în fața celuilalt. Dar și ea l-a văzut, absolut întâmplător, îmbrățișându-se cu proprietăreasa. Evident, urmează ruptura. Ea pleacă, el rămâne acasă, cu fața plină de răni și arcada spartă. Curios este că, la câteva ore distanță, el are fața perfect curată, rămânând doar cu buba de la arcadă. Din fericire, a rămas și vioara nevătămată, deci va putea susține încă o scenă producătoare de diabet, pastișă străvezie după finalul ”Gării pentru doi”. Doar că el nu căuta pușcăria, ci platoul de filmare unde preaiubita era tunsă la zero.

Bile albe

Actorii. Sunt foarte buni. Dragoș Bucur, în rolul violonistului Sebastian, are surâsul și alura lui Travolta (în ”Michael”), exprimă corect ce are de exprimat și pare să emane o anume ironie subtilă față de tărășenia în care a fost nevoit să se implice. Căci filmul, chiar de la început, e brodat în culori artificiale.

Sebastian îl vede pe bătrânul lăutar cântând pe stradă și nu se poate abține să scoată vioara pentru a demonstra că el e mult mai bun. Ce violonist serios face așa ceva? Dar era nevoie de asta pentru că, altfel, n-ar fi avut loc acel coup de foudre cu fata care trecea pe acolo – daaaa, absolut întâmplător! – și pe care o va reîntâlni în scurt timp exact într-o librărie. Romantic. După care o ia acasă, așa, din prima, și rămân împreună pentru totdeauna.

Raluca Aprodu este Aprilia, tânăra actriță care face ravagii în rândurile sexului opus. Adevărul e că actrița e frumoasă de-ți taie respirația și joacă bine, exceptând secvențele în care regizoarea Cristina Iacob i-a cerut să îngroașe siropul lacrimogen. E absolut remarcabil și Alexandru Darie, care îl întruchipează pe ignobilul Paul, de meserie regizor, ex-iubitul Apriliei, incapabil să accepte ideea că a fost părăsit, dar capabil de orice machiavelâc pentru a o recuceri. Am impresia că, el însuși fiind un regizor de elită, Alexandru Darie nu prea s-a supus indicațiilor tinerei regizoare, pentru că personajul lui strălucește tocmai prin interiorizare, prin măsura farmaceutică a intensității cu care exprimă trăiri.

Paul este genul acela de om care, sub aparența de cumsecădenie, generozitate, blândețe,  ascunde o fiară lașă, ce atacă numai pe la spate. Celălalt pretendent la nurii Apriliei, Robert, se bucură, și el, de o interpretare bună: Vlad Zamfirescu, nuanțând cu finețe un îndrăgostit care insistă, dar nu intră cu bocancii în sufletul ”andrisantei”. Din păcate, rolul destul de schematic nu-i oferă o plajă prea largă de desfășurare. Cu haz reținut și expresivitate bine articulată, Gabriela Popescu întruchipează o proprietăreasă răscoaptă, dar iubăreață, lipsită de scrupule, dar simpatică.

O femeie cu bani, care nu și-a pierdut farmecul și își imaginează că poate să cumpere tot ce-și dorește. Mirela Oprișor și Mimi Brănescu interpretează cu naturalețe și aplomb un cuplu ușor burlesc, vecinii de peste drum ai îndrăgostiților. Ionuț Bora și Patricia Poslușnic sunt cei doi copii drăgălași care, alături de câinele Mozart, au o singură menire: să aducă o pată de culoare în film. Altfel, personajele lor nu fac decât să sporească numărul coincidențelor cu aromă de telenovea. Faptul că s-a filmat la Brașov, unde e atât de frumos, mai aduce o bilă albă ”Poveștii de dragoste”. Păcat că povestea e atât de subțire, miza atât de mică. Văzând distribuția, mi-am pus mari speranțe în noua creație a Cristinei Iacob. Dar am plecat mofluză. Și n-am fost singura. Dar prevăd, totuși, un mare succes la public.

Gabriela Hurezean

După glorioasa experiență a regizorului Alexandru Dabija, în rolul boierului din celebrul ”Aferim!”, iată că a prins curaj și directorul Teatrului ”Bulandra”, regizorul Alexandru Darie (l-am aplaudat recent pentru ”Bach Files”) și a acceptat să joace un rol în noul film al Cristinei Iacob, ”Poveste de dragoste”. Aparent, personajul nu avea cum să-i ridice prea mari probleme, pentru că este vorba despre un regizor, Paul. Faptul că este considerat un mare director de scenă, nu-l împiedică pe Paul să fie un caracter abject. Părăsit de o tânără actriță, Aprilia (Raluca Aprodu), Paul va recurge la stratageme odioase pentru a o determina să se întoarcă la el, părăsindu-l pe noul ei iubit (Dragoș Bucur). Așa cum singur mărturisește, Alexandru Darie a avut ceva de lucru pentru a crea acest rol: ”În lumea actorilor, se vehiculează ideea că personajele negative sunt cele mai performante pentru a fi jucate. A fost un rol greu, Paul este un manipulator, iar eu m-am simțit ca în lumea eroilor Walt Disney. Personajul are subtilitate și, dincolo de zâmbet, o șmecherie îngrozitoare. Asta era imaginea mea despre Paul: un om care nu știe să zâmbească. Caracterul ăsta trebuia compus din tăceri și mi-a fost teamă că nu voi fi la înălțimea actorilor cu care am făcut echipă.” Cum și-a învins emoțiile în prima zi de filmare? ”Am avut un moment în care, pentru o fracțiune de secundă, în fața ochilor mi-a apărut tata (regretatul Iurie Darie, n.red.) și asta m-a liniștit, mi-a dat încredere.”

”Poveste de dragoste” va fi lansat pe 27 noiembrie. Avem toate motivele să-l așteptăm cu nerăbdare.

Roland Ersa

Voi mărturisi din capul locului că Tudor Istodor este unul dintre actorii care îmi sunt peste măsură de dragi. Pentru că nu m-a dezamăgit niciodată. Îl știu de când își testa limitele actoricești fiind încă elev (la Informatică) și l-am aplaudat, apoi, în roluri de mare dificultate, vezi spectacolul ”Rubayatele” de Omar Khayyam, în care juca de la egal la egal cu mama sa, Maia Morgenstern. În limba franceză! Tudor Istodor face parte din acea categorie de actori care, deși aflați mult deasupra contingentului, își găsesc mai rar locul pe scenele de stat, dar strălucesc puternic în micile teatre independente și, adesea, subterane. Lucru bun, la urma urmei, pentru că acolo se află publicul tânăr, nepervertit în manierisme și însetat de inedit/imprevizibil. De data asta, l-am văzut la Godot Café-Teatru. Un spațiu care te va primi cu tandră căldură, dar numai în cazul în care reușești să parcurgi fără să-ți scrântești ceva, strada neluminată intitulată Blănari.

Piesa scrisă de celebrul dramaturg/scenarist/regizor maghiar, Zsolt Pozsgai (se citește Jolt Pojgai), este mană cerească pentru un actor ca Tudor Istodor. Cele șapte personaje total diferite, pe care le are de interpretat, îi forțează limitele în materie de transfigurare, dar actorul nostru rezistă glorios, până la capăt, fără niciun efort vizibil. În schimb, e vizibilă imensa lui bucurie de a juca în acest spectacol! Dacă pentru Istodor aș fi băgat mâna în foc oricând că nu mă va dezamăgi, deci prestația-i excepțională n-a fost ceva greu de prevăzut, partenera sa, Raluca Aprodu, mi-a furnizat marea surpriză a serii. Știam că există, dar n-o văzusem niciodată pe scenă. Și nu mă așteptam să fie chiar atât de bună, mai ales că exista și riscul de a fi eclipsată de talentul exploziv al celuilalt. Dar n-a fost așa. Actrița și-a atacat partitura în cheia cea mai potrivită, cu finețe și subtilitate, punând în valoare, prin contrast, prezența vulcanică a lui Istodor.

De fapt, personajul principal al comediei negre, scrisă de Zsolt Pozsgai (titlu original: ”Liselotte és a május”), este ea, Liz, femeia singură care, timp de zece ani s-a dedicat exclusiv îngrijirii unei bătrâne. După moartea acesteia, Liz a moștenit garsoniera băbuței. În sfârșit, liberă, încearcă să se reîntoarcă la viață. Ruptă de lume, nu are altă soluție decât să dea un anunț la matrimoniale, sub pseudonimul ”Ploaia de mai”.

Raluca Aprodu nuanțează cu exactitate stările prin care trece Liz, femeia ce pare picată din lună, fragilă, sensibilă, timidă la început – dezamăgită, isterică și cinică, la sfârșit, dar fără să renunțe la ceea ce și-a propus. În tenacitatea cu care își urmărește ținta – găsirea unui partener de viață – stă, de fapt, hazul piesei. Liz îl va primi în casa ei pe fiecare aspirant la inima ei, va încerca să se muleze pe așteptările și caracterul fiecăruia, va spera cu emoționantă candoare și va gusta amărăciunea decepției. Iar și iar și iar. Împărțind entuziasmul jocului cu Tudor Istodor, care se transformă pe rând în:

Karl, văduvul mâncăcios, mare amator de pepene rece cu supă de mărar și exponent perfect al ideii că iubirea trece prin stomac.

Ludwig, contabilul ochelarist, hipersensibil și hipertensiv, timid până la autoanulare, dar care utilizează, la matrimoniale, pseudonimul ”Rândunica fatală”.

Rockerul Henrik, nepotul răposatei, pletos, mistuit de grețuri metafizice și de spaima concretă că vine sfârșitul lumii.

Instalatorul vesel ca o pitulice, pe care ex-logodnica îl poreclea cap de gumă pentru că nu știa să danseze.

Poetul ei preferat, Roland, evadat de la balamuc pentru a afla cine este femeia care îi împrumută cărțile de la bibliotecă.

Boschetarul oligofren care vine direct din ”Primăvara romană a doamnei Stone” (Tennessee Williams), invitat în casă de Liz, deja disperată, cinică și… fumătoare. Niciunul dintre aceștia nu-i va aduce fericirea. Abia al șaptelea vizitator va fi partenerul potrivit. Dar despre acesta… pssssst! Îl veți descoperi la spectacol! Ceea ce pot spune este că toți cei șapte posibili amorezi sunt întruchipați ucigător de bine de același Tudor Istodor, pentru care schimbarea vocii sau a fizionomiei nu reprezintă nicio problemă, că sunt multe scene care te fac să râzi cu lacrimi, că spectacolul este atât de bun încât ai impresia că se termină în cinci minute și ai vrea să mai continue. Cel care a ”orchestrat” totul, Alexandru Bogdan, pare să-și fi găsit adevărata vocație, aceea de regizor, după ce și-a încheiat conturile cu binecunoscutul raketz de la Mondenii. Dincolo de evidenta ingeniozitate a montării, e de aplaudat umorul pe care și-l păstrează intact. Numai de bine și despre scenografia Silvanei Bratu și light designul lui Bogdan Gheorghiu.

Vă rog frumos, mergeți la Godot să vedeți spectacolul ăsta. Sunt sigură că după o să-mi fiți recunoscători pentru îndemn.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Oana Monica Nae