Ca regizor și scenarist, Nae Caranfil are nebunia aia frumoasă a colecționarului de antichități. Găsește el o curiozitate într-o notă de subsol (aici, despre Cavalerul d’Eon, în ”Craii de Curtea Veche”) și purcede la săpături istovitoare în istoria secolului al XVIII-lea. Dacă despre curțile regale și împărătești ale epocii există destule izvoare scrise, în schimb, despre spioni – aproape nimic, așa cum e și firesc, de altfel. Totuși, a reușit să afle numele întreg al personajului: Charles- Geneviève-Louis-Auguste-André-Thimothée d’Eon de Beaumont. As al travestiului, când era domn, se prezenta Charles d’Eon, când era doamnă, evolua sub numele Lia de Beaumont. Aș putea să pariez că scheletul firav, alcătuit din informații reale, găsite de Caranfil în scrierile vremii, a fost copios completat cu ”musculatură” din imaginația nesecată a regizorului scenarist. Regretând că n-a dat (și) mai mult frâu liber ficțiunii, nu pot nega că spectacolul rezultat – ”Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat” – este unul demn de savurat și de ținut minte.

Dincolo de celelalte calități evidente, recenta premieră a Naționalului bucureștean are trei puncte de forță: Vlad Logigan, decorul creat de Dragoș Buhagiar și acel anumit tip de umor pe care îl practică Nae Caranfil. Umor la care ai acces mai ales dacă te ații în aceeași sferă culturală pe care o locuiește și regizorul. Ar mai fi ceva de subliniat: deși a cunoscut gloria în cinematografie, Caranfil nu cedează ispitei de a sprijini teatrul pe film. (Succesiunea rapidă a tablourilor nu este deloc apanajul exclusiv al filmului, cum cred unii, ci și al spectacolelor făcute bine.) Se întâmplă, totuși, într-un singur moment, la sfârșit, când papagalul mut cântă ”Lascia ch’io pianga” (Händel – Rinaldo). Cei care au văzut ”Antichristul” lui Lars von Trier vor înțelege de ce consider că poanta asta e genială! La von Trier este soundtrack-ul scenei de sex cu care începe filmul, la Caranfil e acompaniamentul scenei de sex care încheie spectacolul. Într-o interpretare surprinzătoare!

Despre Logigan: știam că e cea mai bună alegere pentru dublul rol al cavalerului travestit pentru că l-am văzut, în urmă cu vreo cinci ani, în Diacul din ”Țarul Ivan își schimbă meseria”, la Metropolis. Deși era un rol mic, reprezenta o memorabilă pată de culoare în spectacol. De data asta, duce creația la un nivel și mai înalt. Ca d’Eon, este un tânăr sigur pe sine, ironic, inteligent, curajos. Ca Lia, are grație (una amuzantă!) și strălucire, mimează convingător suavitatea și vulnerabilitatea junei aristocrate și are un râs cu triluri, care ți se lipește de timpan. La fel de bun la dans (coregrafia: Florin Fieroiu) ca și la  duel (a făcut treabă bună Ionuț Deliu, antrenorul de lupte), Vlad Logigan construiește din nou un personaj fascinant, de aplaudat și de neuitat. Într-o epocă în care Prusia și Franța își disputau influența la curtea Rusiei, d’Eon, travestit în Lia, este spionul diplomat care va trebui s-o convingă pe țarina Elisabeta I să strângă rândurile cu Ludovic al XV-lea, în defavoarea nemților.

Cel care o va introduce pe fermecătoarea Lia în grațiile țarinei este unchiul ei, cavalerul Douglas. Ca unchi nevricos, ca savant sperios, ca amorez la o vârstă cam coaptă și ca narator, Claudiu Bleonț propune un recital actoricesc plin de haz și tot atât de captivant. Pentru că despre țarina Elisabeta se știu destul de multe, fiind un personaj pregnant al istoriei și mare amatoare de imortalizări executate de cei mai buni pictori, Raluca Petra a avut o sursă bogată de inspirație. Și chiar reușește să evoce cu fidelitate eroina pe care o joacă. Mereu cherchelită și cam nimfomană, împărăteasa are un șarm prin care se străvede, fără echivoc, cruzimea diabolică. Alintată Clementa, a abolit, e drept, pedeapsa cu moartea, dar nu avea nicio reținere în a tăia diferite părți din trupul celor care o supărau. Sau în a-i atârna cu capul în jos până mureau.

Acestea fiind știute, e clar că misiunea spionului francez era deosebit de riscantă. Despre cum reușește el să depășească obstacolele ne povestește Nae Caranfil în piesa lui care, mai întâi, a fost scenariu de film (nu s-a mai făcut fiindcă ar fi costat prea mult). Cunoaștem, astfel, o interesantă galerie de personaje, unele reale, altele inventate de autor. Cea care va deveni țarina Ecaterina, momentan doar soție flușturatică a famelicului urmaș la tron, Peter Ulrich (bine ales Eduard Cîrlan pentru acest rol!) este interpretată de Miruna Biléi, o actriță înzestrată cu toate cele necesare succesului și, în plus, cu o voce de invidiat. Ecaterina ei este suavă ca un bibelou de porțelan și, în același timp, perversă ca o hetairă. Poftind și la femei, și la bărbați, ea va fi unul dintre marile obstacole pe care fermecătoarea Lia va trebui să le depășească.

O distribuție numeroasă, inspirat dirijată regizoral, care ”sună” armonios și bine sincronizat: Magda Catone are farmec în madame Dumonet, franțuzoaica rusificată în apucături, Mihai Calotă exprimă cu umor suspiciunile lui Voronțov, alt dubitativ  vizavi de ”virginala” Lia, Bestujev, capătă binevenite nuanțe comice în interpretarea lui Marius Rizea. Haz rafinat are Dragoș Stemate, jucând rolul romanticului Prinț de Conti, care iubește poezia, prin urmare, vorbește în versuri. În prestații fulgurante, dar care nu trec neobservate, îi putem admira pe Cosmin Dominte (tumultuoasa ”ispită” Volodea), Axel Moustache, Mihai Munteniță, Tomi Cristin, Alexandru Georgescu, Eduard Adam, Dragoș Dumitru, Daniel Badale. Remarcabilă cântarea live a trioului Mirea. Dacă ar fi după mine, aș coborî puțin nivelul emfazei cu care sunt rostite replicile (știu, așa se vorbea la înaltele curți, totuși…) și aș mai scurta din primul act, care trenează pe alocuri din cauza unei anume liniarități a introducerii în temă. Al doilea act e mult mai vioi, grație și intensificării acțiunii la nivel de scenariu. Dar cel mai vioi în toată povestea asta este decorul creat de Dragoș Buhagiar. Când intri în sală, îți pare că scena e goală. Aha, îți foșnește mintea nemulțumită, iar o scenografie minimalistă! Apoi observi niște coloane mari, întunecate, pierdute în întunericul scenei. Ca un magician al scenei ce se află, Buhagiar scoate din aceste coloane, cum ar scoate iepuri din joben, budoare și saloane luxuriante și sofisticate. Minunate și costumele de epocă pe care le-a creat, ca și obiectele mari și mici apărute, pe rând, pentru a defini atmosfera.

În concluzie, revenirea lui Nae Caranfil în teatru, după o (prea) lungă absență, e de aplaudat și se plasează sub cele mai bune auspicii. Mergeți la Teatrul Național din București să vă convingeți!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Theresa Rebeck este considerată în țara ei natală (SUA) un dramaturg feminist. Piesa ei, ”Două pe față, două pe dos”, aparține feminismului afurisit. Transpunerea piesei în spectacolul de la Naționalul bucureștean, coordonată de Ion Caramitru, e de un feminism ucigător. Dar nu prea indulgentă nici cu bărbații. Avem cinci femei singure, dintre care cea mai singură este exact cea măritată. Cinci femei cu frustrări și depresii, care se adună o dată pe săptămână, la un fel de clacă de tricotat. Sigur că tricotatul ăsta e o bună metaforă pentru capacitatea noastră de a face un lucru, bine, până la capăt. Sau pentru incapacitatea noastră de a-l face. Sau pentru neputința de a înțelege cifrul modelului. Sau pentru incapacitatea de a descurca niște fire încurcate. Precum africanul care, dintr-un film de două ore, a rămas cu gândul doar la găina albă, care a traversat colțul de jos al ecranului, am rămas și eu cu gândul priponit de pendulul care, atârnat pe peretele livingului, stă. Stă cu migală și necruțare, semn că lucrurile sunt imuabile. Cele cinci vor rămâne exact cum sunt.

Lily (Costina Cheyrouze, subtilă, amintind pe alocuri de Meryl Streep) este gazda întâlnirilor, e cea mai ”realizată” dintre cele cinci, are bărbat, are un copil reușit, ba, cunoaște și bărbatul perfect, care ar putea aduce fericirea celor patru neîmplinite: jurnalistei Liz (Irina Cojar, sălbatică, fermecătoare), sora ei tânără, frumoasă, liberă în gândire și atitudine, de un sarcasm ucigător; Paulei (Lamia Beligan, elegantă,discretă, interiorizată) de meserie psiholog, care, la rândul ei, ar avea nevoie de o consultație; avocatei Gina (Brândușa Mircea, expresivă, misterioasă), a cărei nefericire pare să depășească limitele suportabilității; Margie (Raluca Petra, cu umor firesc, sincer) actrița supraponderală, ale cărei relații cu bărbații sunt la fel de nereușite ca fularul pe care se străduiește degeaba să-l tricoteze.

Dacă autoarea își tratează personajele feminine cu o anume compasiune (cinică!), față de personajele masculine nu are pic de milă. Cei doi bărbați din piesă nu mai sunt nici tineri, nici atletici, nici amuzanți. Miles (Marius Bodochi) este un bogătaș care se distrează studiind psihologia feminină și, mai ales, umilindu-le pe candidatele la grațiile lui. Îl va pune cu botul pe labe chiar cea mai puțin versată dintre ele, tânăra Liz. Aceeași Liz care îl fascinează și pe Boby (Tomi Cristin), cumnatul ei, un soț și tată plictisit, care se consolează cu alcool și cu visul de a fugi în lume cu o mare iubire. Desigur, cât mai jună.

Și Theresa Rebeck își tratează masculii din piesă cu ironie, dar, în spectacolul orchestrat de Ion Caramitru, ironia capătă dimensiuni caricaturale. Foarte bună ideea de a încredința rolurile masculine unor actori cu tipologii sensibil asemănătoare. La un moment dat, ratatul Boby și sofisticatul/snobul bogătaș Miles devin identici, scena în care sar la bătaie, precum două gorile turbate, fiind apoteoza în materie de ”toți bărbații sunt la fel”.

Dincolo de amuzamentul real pe care îl oferă noul spectacol al Naționalului din București și de aparenta ușurătate a comediei, textul – îmbogățit prin montare și interpretare actoricească – propune câteva teme serioase de gândire și nu puține revelații.  O notă bună se cuvine scenografiei semnate de Florilena Popescu Fărcășanu. Spectacolul face parte din programul ”Uși deschise pentru toți”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca