Pe Alexandru Voicu îl știu de mic. Era elev la Botoșani și se ”antrena” în Atelierul de teatru condus de Lenuș Teodora. Mi-a sărit în ochi atunci, mi-a sărit în ochi și mai târziu când, pe scena Teatrului Național din București, juca un soldat care se distingea cumva de restul batalionului. Și nu neapărat pentru că știa să cânte la acordeon. L-am revăzut, apoi, în rolul principal din ”With a little help from my friends”, la Excelsior, power play-ul care dădea, în sfârșit, adevărata măsură a talentului său. La Gala HOP a prezentat: un picior în ghips, cârje, emoții, curaj și monologul ”Marele mecanism”, o inspirată adaptare după Hamlet. Faptul că fizicul nu l-a ajutat întru prea multă mișcare a fost de bun augur: mai multă interiorizare, mai fine nuanțe, mai multă claritate în transmiterea  ideii/trăirii.

Pe Alina Petrică am văzut-o anul acesta, în două spectacole foarte bune: ”Mon Cabaret Noir” (Teatrelli) și ”(D)efectul Placebo” (Teatrul Național București). Actriță totală! Cântă, dansează, își asumă personajul până la cele mai ascunse irizări. La Gala HOP, ”Sonata după Shakespeare” i-a prilejuit o Julietă imprevizibilă, evoluând într-un rafinat crescendo al emoției.

Două spectacole ale lui Andrei Șerban mi-au revelat-o pe Adela Bengescu. Este genul acela de actriță care poate să stea nemișcată, într-un colț al scenei, și tot îți transmite exact ceea ce trebuie să transmită. În ”Omul cel bun din Seciuan” joacă un copil, în ”Carousel” este ascuțitorul de cuțite (un fel de înger al morții). Roluri aproape lipsite de cuvinte, care, totuși, acționează hipnotic asupra spectatorului. La Gala HOP a venit cu monologul ”Treziți-mă, spuneți-mi cine sunt!” Din păcate, colajul de texte pe care și l-a alcătuit, având o tonalitate constantă, i-a impus și o interpretare monocordă, care nu i-a pus în valoare expresivitatea absolut remarcabilă.

Mari descoperiri

Au fost două. Despre Cătălin Asanache v-am povestit în episodul trecut. Prezintă de pe acum simptomele unui foarte mare actor. De data asta, vă voi povesti despre Raluca Marina Radu.

Fata asta, când intră în scenă, te apucă de suflet, de minte, de inimă, de răsuflare, te apucă și te ține strâns și te duce cu ea în râs și plâns, și bucurie și spaimă, și smerenie și cinism. Și, la urmă, când se termină totul și îți dă drumul, te simți, deodată, orfan în lume. Are doar 25 de ani (neîmpliniți!), a absolvit Facultatea de Teatru la Cluj, anul trecut. Prezintă o maturitate artistică ieșită din comun. Știe să dozeze farmaceutic energia, emoția, sunetul, gestul, este perfect stăpână pe mijloacele de expresie, recunoaște infinitezimal limita de la care începe excesul, dicție perfectă, grație, agilitate și foarte multă inteligență. Așa se face că monologul ei, ”Apemantus – De la Nebun la Ne-bun” a fost un colaj de texte perfect articulat, omogen, cu un fir logic impecabil, care i-a pus în valoare harul actoricesc. Cum să v-o descriu mai bine? Am postat pe Facebook o arteziană de la Vox Maris. Așa e Raluca Marina Radu. Fix ca arteziana aia zburătoare, luminată în toate culorile.

Go to the library, Ophelia!

Am văzut, în concurs, la Gala HOP, destui actori talentați pe care, însă, i-a defavorizat grav ”libretul” ales. Poate o fi fost prea puțin timp, prea puțină inspirație, prea puțină răbdare? Cred că a fost, mai degrabă, prea puțin exercițiu al lecturii. Vrei să obții un colaj bun? Mergi matale la bibliotecă, iei un braț de cărămizi negre, pe care scrie ”Shakespeare – Opere complete”, și te pui pe citit. Și citești, și citești, și citești și, brusc, observi că monologul tău se coagulează singur, exact așa cum ți-l dorești, coerent și în armonie cu stilul tău. Dacă îl ai. Textul insuficient decantat/cizelat a fost cel care a sabotat prestația celor trei actori din ”Visul lui Ariel” (după ”Furtuna”): Florin Ionuț Crăciun, Tudor Răzvan Morar, Marian Olteanu. Chiar și așa, spectacolul lor a fost cel mai aproape de cerințele Galei. Am putut admira în toată splendoarea lor aptitudinile celor trei: cântat la instrumente muzicale, ritm, umor, acrobație, exactitate în aprecierea timpului, concizie, atenție la amănunte ș.a. Alți concurenți s-au lăsat sabotați de propria tendință de a îngroșa până la insuportabil conturul personajului, transformând dramatismul în burlesc. Un prag greu de trecut a fost pentru unii concurenți faptul că piesele lui Shakespeare sunt scrise în versuri. O capcană din care se iese greu. Pentru că sunt puțini aceia care știu că versurile nu se recită/scandează/turuie, ci se mărturisesc, se rostesc, se povestesc, se dezvăluie. A ști cum să faci abstracție de prozodie e o nucă tare în arta actorului. Recitalul ”Dor de Eminescu”, susținut de Ion Caramitru în ultima seară a Galei a fost o lecție memorabilă despre cum să eviți prăbușirea în capcana prozodiei.

Lia Bugnar: ”Premiile sunt răhăței în ploaie.”

Marele Premiu al Galei Tânărului Actor, instituit în memoria lui Ștefan Iordache și purtându-i numele, a fost acordat actorului Alexandru Voicu, pentru ”Marele mecanism”.

Voicu s-a prezentat eroic, în ciuda piciorului rupt. Același actor a mai primit Premiul Vox Maris și Premiul ”1/10 pentru film la TIFF”.

Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual: Alina Laura Rotaru pentru ”De vorbă cu tine”. Am remarcat ingeniozitatea cu care a spart chenarul probei individuale, transformând monologul în dialog. A interpretat ambele personaje cu umor și subtilitate.

Premiul pentru cel mai bun actor, secțiunea individual: Andrei Radu pentru ”În căutarea muzicii”. Același actor a agonisit și Premiul publicului. Dacă în materie de voturi din partea publicului suntem lămuriți (votează prietenii, rudele etc.), pare ușor ciudată alegerea juriului. În carnețelul meu, la proba individuală, am scris în dreptul lui Andrei Radu ”declamă, n-a înțeles ce înseamnă ne-bun, foarte gros, strident, slab”. La proba impusă am notat doar atât: ”gros”.

Cu toată bunăvoința, am căutat carisma lui Andrei Radu și cu microscopul, și cu telescopul. N-am găsit-o. Poate e de la miopie… Dar îmi răsună în memorie niște cuvinte ale prezentatorului Galei, Alex Bogdan, pe care le-am calificat atunci drept tabloidistice. Pentru că erau indiscreții despre cine cu cine, cine nu mai e cu cine, cine al cui e. Acum mă ajută să înțeleg. Nu și să fiu de acord.

Premiul ”Cornel Todea” pentru cea mai bună trupă de actori: ”Lorenzo” de Daniel Chirilă, cu Loredana Cosovanu, Daniel Chirilă și Tiberiu Enache. Un bun exemplu despre cum poate fi adus Shakespeare în contemporaneitate. Despre cum să abordezi tragismul râzând în hohote. Text bine scris, bine interpretat. Premiu binemeritat.

Premiul ”Sică Alexandrescu” (premiul special al juriului): Raluca Marina Radu, pentru ”Apemantus – De la Nebun la Ne-bun”. Sunt foarte bucuroasă că, în acest punct, preferințele mele converg cu ale juriului. Dacă era după mine, îi acordam și premiul pentru prestanță. Pregnanță. Performanță.

Dacă ar fi rămas opt ore pe scenă, tot nu ne-am fi plictisit. Am văzut de toate în recitalul ei: jazz, cabaret, clownerie, acrobație, haz nebun, lacrimă, pantomimă, dans și actorie. Perfectă. Captivantă. Copleșitoare.

Publicul a mai votat două premii: Cristina Juncu pentru rol feminin (prestație cuminte, liniară) și spectacolul http: //error 500, în regia lui Vlad Trifaș. Bine jucat, dar suferind de câteva lungimi care atârnă plictisitor.

Premiul pentru prestanță și rostire scenică (oferit de actrița Dorina Lazăr care, însă, n-a fost la Gala HOP) a mers la Ștefan Pavel, pentru ”Tocilă Melancolicul”. Un fel de ”scheciuleț tv” alcătuit din clișeu peste clișeu, peste clișeu, peste clișeu.

La o zi după ce ne-am întors pe la casele noastre, am aflat că s-a mai decernat un premiu. Din partea tinerilor teatrologi care au redactat revista Galei, ”Thespis”. Premiul special al tinerilor critici a fost acordat Alinei Petrică. Frumos act justițiar, bravo, critică tânără!

Cei care ați strălucit, dar n-ați fost (încă) încununați cu lauri, recitiți ce-a zis Bugnar. Și nu uitați că e o ediție și la anul.

În încheiere, vreau să spun că spectacolul rezultat din workshop-urile susținute de Ada Milea și Andrea Gavriliu este sen-za-ți-o-nal și ar trebui trecut pe afișul vreunui teatru care se respectă. Ar mai fi multe de spus, dar ce-i prea mult plictisește. Deci, restul e tăcere.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă, Florin Ghioca, Maria Ștefănescu

Acum 400 de ani, partea materială a lui Shakespeare s-a dezintegrat. Ne-a rămas partea lui spirituală, comoara. Pe ea a cinstit-o cea de-a XIX-a ediție a Galei Tânărului Actor. Tema Galei: ”Ne-bun pentru această lume”. Cei mai mulți concurenți au înțeles corect: ne-bun nu înseamnă alienat mintal, ci nepotrivit pentru o lume dezumanizată, vulgară, violentă, perfidă, nedreaptă, guvernată de visceralitate și ură. Din acest punct de vedere, ești ne-bun dacă te revolți, dacă ai sentimentul onoarei, dacă iubești, dacă ești altruist etc.

Proba impusă de profesorul Bács Miklós, acel étude care pe mulți i-a speriat, vine din biomecanica lui Meyerhold. Citez din ”Reconstrucția teatrului”, pagina 108: ”Nu contează ce cuvinte vor fi rostite, important este să existe o carcasă bine cunoscută, care să susțină toată piesa. Trebuie să știu că, dacă partenerul meu de joc a ridicat mâna, voi primi o scatoalcă, și eu sunt gata s-o primesc, și joc impresia  scatoalcei pe care am primit-o. Mai știm că trebuie să se creeze o anumită situație legată de această scatoalcă. (…) Toată biomecanica se bazează pe situația când întreg corpul se pune în mișcare, dacă se pune în mișcare vârful nasului. La funcționarea organului celui mai puțin important, participă întregul corp.”

Cel care a ilustrat în modul cel mai elocvent această idee a fost Cătălin Asanache. Un Hamlet întrupat cu migală, răbdare, concentrare maximă. Un actor care nu turuie ca pietrișul descărcat din basculantă. Care știe cât de importantă este tăcerea și nemișcarea și cât de multe se pot spune doar cu ochii și zâmbetul abia perceptibil, care știe să aprecieze cu exactitate greutatea unui cuvânt și care se acomodează instantaneu cu situația neprevăzută. În cazul nostru, situația neprevăzută a fost o muscă. Singura muscă pe care am văzut-o la Vox Maris Grand Resort a apărut fix în timp ce Asanache își rostea, tacticos, monologul cel grav, foarte grav. A venit musca și i s-a așezat fix pe vârful nasului. Am văzut alți actori (mult mai experimentați) care, într-o situație asemănătoare, au început să gesticuleze întru alungarea intrusei. Ieșind din rol. Asanache nu și-a schimbat nici mimica, nici poziția corpului, nici intonația. Și-a rostit doar replica: ”Un spirit la miezul nopții.” Sigur că s-a râs cu mare poftă. La cât de elaborată a fost toată scena din ”Hamlet”, aproape că îți vine să crezi că Asanache a adus de acasă o muscă dresată. Ce voiam să spun: în teatru, dacă vrei să mă impresionezi, îmi arăți ceva ce n-am mai văzut. Cătălin Asanache mi-a arătat. Dacă juriul nu i-a acordat niciun premiu este pentru că a greșit un pic la gramaj. A încărcat cântarul peste o limită pe care mulți n-o pot duce. Chestiune de sistem nervos. Oricum, din partea mea are un mare aplauz și o reverență.

”O fi asta scrânteală, dar e cu socoteală.”

Replica de mai sus îi aparține lui Polonius și îi este adresată lui Hamlet. O bună definiție a capacității de a fi ne-bun. Unii au înțeles. Alții au urlat, s-au tăvălit pe jos, s-au zbuciumat. La proba impusă (étude) concurenții au avut de pregătit un dialog ales din piesele lui Shakespeare. Au avut libertatea de a se exprima cu propriile cuvinte, respectând tema. Partea dificilă a fost că și-au cunoscut partenerul de dialog doar cu o zi înainte de concurs! Dar un bun actor știe cum să interacționeze cu partenerul, cum să-l sprijine și completeze. Chiar dacă îl vede pentru prima oară. Au demonstrat-o la modul cel mai concludent perechile Alexandru Voicu – Lucian Ionescu, Daniel Nuță – Daniel Chirilă, Adela Bengescu – Loredana Cosovanu, Raluca Radu – Tudor Morar, Lavinia Pele – Alina Rotaru.

Au fost și prestații bune (Maria Vârlan, Alina Petrică) dezavantajate de parteneri aflați în pană de inspirație. Arădeanul Eduard Trifa a făcut școală de actorie la Cluj, cu profesorul Ionuț Caras. Are talent, e arătos, e cuceritor, dar are un defect major: accentul ardelenesc. ”E” –ul ăla prăbușit în beregată. Un accent împrumutat de la nemuritorul Florin Piersic, împreună cu ”puțiflenderul” frate cu ”ciocoflenderul”, splendide într-o emisiune de varietăți tv (îndoielnice), dar care n-au ce căuta în teatru. Imaginați-vă un Lear, un Richard, un Hamlet cu accent ardelenesc. Și poante ieftine. Vă vine să râdeți, așa-i? Un Hamlet comic a oferit și Ștefan Pavel care, culmea, a luat și un premiu! Dar despre competiția la proba individuală, spectacole de grup, premianți și alte lucruri, în episodul următor.

(Va urma)

Gabriela Hurezean

Fotografii de Maria Ștefănescu și Adi Bulboacă