Nici că se putea cineva mai potrivit decât Șerban Gomoi în rolul lui Ian, terapeutul cu mari grețuri metafizice. Ian nu se înțelege pe sine, habar n-are ce vrea de la viață, are mari dubii chiar asupra propriei identități. A fost o vreme preot, acum a ales să practice altfel de spovedanii, ca psihoterapeut. Și-a deschis un cabinet părăginit, care i-a devenit refugiu dintr-un univers pe care nu-l înțelege și îl refuză. Nu știe dacă o mai  iubește pe femeia lui sau, pur și simplu, n-o mai suportă, se sufocă în casa fratelui său, care îl găzduiește (tolerează), nu știe dacă își dorește sau nu copilul care pare să fi venit neinvitat în viața lui. Ar vrea să se blazeze sau ar vrea să-și găsească un sens în viață? Ar vrea, dar nu știe dacă poate. Această paletă foarte grea de emoții și intenții este exprimată fără cusur de Șerban Gomoi. Își ascultă cu aparentă atenție clientul, dar e total absent. Pe măsură ce reușește să se concentreze asupra logoreei celuilalt, gândurile sale nerostite devin detectabile, prin nenumăratele nuanțe în care actorul își împachetează seria de îhâm-uri și ok-uri pe care le adresează interlocutorului. Vorbește puțin Ian, dar și când vorbește…!

Este atât de convingător Gomoi, încât n-avem încotro, îl urmăm în călătoria sa spre renaștere și regăsire. De la torpoare la fervoare. Va experimenta o terapie inversată, el fiind cel care va fi vindecat de clienții săi. Primul, John (în interpretarea ușor excesivă a lui Florin Cociș), și-a pierdut nevasta într-un accident. Acum îi bântuie casa, apărând de după ușă, îmbrăcată în paltonul roșu pe care i l-a cumpărat pe bază de conștiință prea încărcată. Din cauza aventurii cu una, Vivian: ”Aveam impresia că îi pasă cuiva de mine. Un căcat sinistru. Jucam un rol în ceva ce nici nu părea real. Peste tot era decor.” Decor cu amanta, decor cu nevasta care nu putea să-i facă un copil, care îl plictisea de ajunsese să se întrebe ”Cine p*** mea e asta? De ce stăm în aceeași casă?” Dar sentimentul de culpabilitate îl mistuie în așa hal, încât ajunge să recurgă la serviciile lui Ian. Scena în care îi arată cum apare fantoma de după ușă e delicioasă. În principiu, Sorin Cociș construiește un personaj simpatic, doar că în multe momente, febrilitatea sa explozivă contrastează nu tocmai avantajos cu jocul interiorizat al lui Șerban Gomoi.

Din fantomă în fantomă, Ian începe să priceapă lucruri. Nici vizita pe care i-o face iubita sa, ajunsă la capătul răbdării, nu rămâne fără urmări, deși, aparent, continuă s-o respingă. Sorina Ștefănescu emană din toți porii disperarea femeii care a fost lăsată singură la greu, umilită, neiubită, rănită. Că i-a și zis tatăl ei bețiv, ”Neasa, trebuie să fii nebună să vrei un popă”!

Dar personajul cheie în tribulațiile lui Ian e Laurence. Încercând să-și elucideze ultimul dubiu, legat de orientarea sa sexuală, terapeutul agață un fel de boschetar care făcea trotuarul într-un loc cunoscut celor interesați. Gomoi demonstrează fără echivoc că Ian își regretă gestul, e clară stânjeneala în gestul șovăielnic cu care se chinuie să deschidă o sticlă cu vin. Numai că, în ciuda momentului penibil, acum se rostesc adevăruri hotărâtoare: ”Clienții mei nu sunt nebuni. Sunt oameni blocați într-o fundătură din care nu pot merge mai departe.” Exact așa cum e el, Ian. Sau John. Sau chiar Laurence, care se prostituează pentru că și-a paradit mâna dreaptă cu o petardă, nu-și găsește de lucru și are copil de hrănit.

Impresionant modul în care Rareș Andrici își asumă personajul Laurence. Voce schimbată, intonație ușor agresivă, specifică vitregiților sorții, capul tras între umeri pentru a se feri de frig și de lovituri, zgribuleală, mers șovăielnic, de parcă la fiecare pas l-ar aștepta o capcană. Cei doi actori (amândoi din elita elitelor!) parcurg fără ezitări traiectoria de la tensiunea unui început neliniștitor, înfricoșat, până la înțelesul final, deplin, edificator. În sfârșit, Ian înțelege ce sălășluiește în propriul sine. Ce trebuie să aleagă. Unde duce drumul lui, cel bun, nu cel înecat în cețuri. Care e sensul lui în viața sa și a celorlalți.

Bine structurată scenografia Carmencitei Brojboiu, exprimând cu subtilitate scăderea progresivă a distanței în relațiile interumane. Minunată secțiunea video (Radu Daniel) care proiectează în cele două ferestre ale cabinetului acoperișuri, turnuri, cer, nori, ciori, soare, ploaie, tunete și fulgere. Binevenite accente sonore aduce Cristina Juncu prin muzica sa. Iar celui care a adunat atât de armonic, laolaltă, toate cele înșirate mai sus, i se cuvin aplauze generoase. Felicitări, domnule Cristi Juncu, ne-ați oferit o seară de neuitat.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Mă văd silită să mărturisesc din capul locului: Nutresc o veche și nevindecabilă antipatie față de Sala Mare a Teatrului Național din București, construită special pentru mișcări de mase gen ”Cântarea României”. Chiar și acum, după ce a fost renovată/redimensionată, Sala Mare e tot mult prea mare. Dacă nu stai în primele (maximum!) șase rânduri, n-ai cum să distingi chipurile actorilor de pe scenă, chiar dacă de acvilă ți-este privirea. La ”Regele Lear” am stat pe la mijlocul sălii, deci am văzut niște mogâldețe fără ochi, care gesticulau și vociferau prin decor. Carele decor – creat de regizorul spectacolului, georgianul David Doiashvili – nu m-a impresionat cine știe ce, pentru că nu mi-a adus nimic nou. Scenografie în alb negru am mai văzut, nu mai departe de fabuloasele ”Bach Files” ale lui Ducu Darie, la Bulandra. Apă pe scenă am mai văzut, tot la Bulandra, fix în ”Lear(a)” lui Andrei Șerban. Și în ”Marmura” lui Kordonsky. Litere mari, pe post de decor, am văzut atâtea de le-am și pierdut șirul. Văzut-am și inserții video, și aluzii la televiziuni – tabloide, și personaje vechi, actualizate prin accesorii cum ar fi ochelari de soare sau telefoane mobile.

Bine, transmisiunea în direct de pe treptele Casei Poporului poate avea o oarecare logică: urmează să vedem un reality show despre un tată care dă în mintea copiilor și urmează să pățească potop de necazuri. De altfel, Lear însuși recunoaște că e ”rănit, aici, la creier”. Mihai Constantin știe asta și construiește un personaj bonom, jucăuș, infantil, incapabil să distingă adevărata față a oamenilor. Regatul său e alcătuit din rățuște de cauciuc, ah, poporul rățuștelor de cauciuc, măcănind asurzitor și zadarnic. Gălețile cu jucării vor fi dăruite fiicelor care știu să se prefacă mai bine. Să mintă. Că doar asta e regula jocului.

Trebuie să recunoaștem, cea mai importantă calitate a lui Doiashvili este că știe să-și aleagă distribuția. Rămâne de văzut cât din reușita concertului aparține dirijorului și cât – virtuozilor din orchestră. Pe Marius Manole am putut să-l văd de aproape. Când mi-a călcat cu talpa udă pe mânecă. Cred că plângea și el, dar am plâns și noi, spectatorii. Era în 11 decembrie, anul trecut. La pauză, am aflat exit poll-urile și, brusc, toate speranțele ni s-au făcut țăndări. Iar Manole, în calitate de bufon al regelui, a traversat sala, călcând pe scaune (ca Benigni, când a luat Oscarul) și rostind adevăruri despre speranțe care nu se vor împlini vreodată. Nu obișnuiesc să plâng la teatru (sau film), știu că totul e convenție, dar atunci mi-au dat lacrimile. Pentru că bufonul spunea cu voce tare exact ceea ce gândeam: nu se schimbă nimic, răul învinge mereu. Ca-n piesa asta a lui Shakespeare. În care toată lumea moare. Deci am plâns cu Manole, și pentru că Manole este un actor atât de mare, încât te silește să-l urmezi în tot ce simte și tot ce face. Bufonul lui e trist și hazliu și, mai ales, e înțeleptul care știe măsura lucrurilor.

Tudor Aaron Istodor își asumă atât de profund esența personajului (Edmund, fiul nelegitim), încât până și vocea i se schimbă, reverberând diabolic, sub imperiul malversațiunilor pe care le pune la cale împotriva adevăratului fiu al lui Gloucester, Edgar. Cu sensibilitate și rafinament, Istvan Teglas îi conferă acestuia din urmă o aură de mucenic, suportând cu stoicism încercările grele la care este supus. În rolul Ducelui de Albany, soțul perversei Goneril, Rareș Andrici face o creație fulminantă. După un lung șir de Duci de Albany anoști, pe care i-am văzut în alte spectacole, David Doiashvili vine cu o inovație remarcabilă: Albany e paralizat, în cărucior.

Iar Rareș Andrici este cea mai bună alegere pentru acest rol. Puțini actori am văzut, ca el, în stare să spună totul stând nemișcat și tăcând. Din fericire, aici nu e tocmai nemișcat. Se zbate, se târăște, nu suportă umilințele la care e supus, este bărbat și își exprimă răscolitor bărbăția. Personajul Albany este, după părerea mea, apogeul acestui spectacol, prin insolitul viziunii regizorale și al interpretării actoricești.

Bine ancorată în inocența Cordeliei, Crina Semciuc propune o copilă grațioasă și transparentă ca o libelulă. Emoționant, credibil este Ioan Andrei Ionescu în rolul nefericitului Conte de Gloucester, după cum își merită aplauzele și Gavril Pătru pentru întruchiparea Contelui de Kent.

Tragedie, tragedie, dar Doiashvili ne oferă și o doză de umor atât de subtil încât, la viteza cu care se joacă, e abia perceptibil. Cum ar fi: Regan îl împușcă pe Cornwall, apoi îl întreabă pe Gloucester (care e orb): ”L-ați văzut cumva pe soțul meu?”. Irezistibil este duetul comic oferit de Marius Manole (bufonul translator) și Idris Clate (Regele Franței). Mai este, apoi, o supradoză de sarcasm. Fiicele rele, Goneril (Monica Davidescu) și Regan (Raluca Aprodu) nu sunt doar ingrate și lipsite de suflet, ci și bețive și nimfomane.

Ducele de Cornwall (Silviu Mircescu) e gay, iar odiosul bastard, Edmund (Tudor Aaron Istodor) devine jucărie sexuală pentru cei trei mai sus amintiți. Doiashvili reconsideră personajul, transformându-l pe Edmund, amărâtul bastard al lui Gloucester, într-un uneltitor vindicativ, lipsit de scrupule. Cum spuneam, am stat la o distanță destul de mare de scenă, deci s-ar putea să nu fi văzut bine, dar, într-un moment de mare tensiune, mi s-a părut că Edmund, prăbușit pe jos, înnoadă unele de altele șireturile de la încălțările lui  Gloucester! Dacă nu mi s-a părut, faza e de un comic dement.

Aș mai spune că Liliana Cenean a creat niște costume frumoase și că muzica lui Nikoloz Rachveli Memanishvili sună precum soundtrack-urile superproducțiilor americane. Încântător, dar prea tare, acoperind vocile actorilor. Și fără voce, și fără chip, ce mai rămâne dintr-un spectacol?

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Dacă nu te prăbușești în extaz la vederea unui film premiat înseamnă că nu ești în stare să percepi adevărata valoare. Asta e mentalitatea pe aici, pe plaiurile Mioriței. Și ale Cântării României. Au fost filme de Oscar pe care le-am amendat, fapt care mi-a atras o avalanșă de catilinare din partea unor doamne sensibile, mari consumatoare de siropuri lacrimogene. Despre ”4, 3, 2”-ul lui Mungiu am scris că aruncă în derizoriu tema extrem de gravă a avorturilor din anii ceaușiști. Așa că mi-am făcut rost de un stagiu la stâlpul infamiei. Acestea fiind zise, sunt pregătită să afirm că ”Bacalaureat” nu este cel mai bun film al lui Cristian Mungiu. Nu vreau să spun că e un film prost, Doamne ferește! O fi având el niște calități, din moment ce juriul competiției oficiale i-a acordat un premiu pentru regie. Același juriu a acordat Palme d’Or unui film în care e vorba despre un bătrân bolnav și singur (”Daniel Blake”), care se luptă cu sistemul, și Grand Prix – unui film despre un scriitor bolnav, aflat în pragul morții (”Juste la fin du monde”). Depresia e la modă.

În filmul lui Mungiu, moare doar un personaj secundar, bolnav de cancer. Și nu e nicio luptă cu sistemul, ci doar o tentativă de a-l învinge pe căi lăturalnice. O rezolvare a problemei la mica înțelegere, pe principiul ”o mână spală pe alta”. Am văzut ”Bacalaureat” în urmă cu vreo două săptămâni, la Sala Elvira Popescu. Sonorul – sub orice critică. Noroc cu subtitrarea în franceză. Pe măsură ce trama prindea contur, mi se înnodau în minte două schițe de-ale lui Caragiale: ”Bacalaureat” (!) și ”Lanțul slăbiciunilor”.

Cristian Mungiu spunea într-un interviu că, pentru a oglindi cu fidelitate realitatea românească, se inspiră copios din presă. Căci, vorba profesorilor mei de la ziaristică, un reportaj bine documentat se scrie singur. Numai că, în timp ce filmele sale anterioare aveau o singură temă clară, o singură demonstrație dusă cu bine până la capăt, de data asta parcă a vrut să spună totul dintr-o suflare. În ”Bacalaureat” avem de toate: corupție, parenting, educație, sănătate, violență, mister, poliție, politică, exodul creierelor, criza familiei, bucătărie, ciorbă, compromisuri, dădăceală. Înghesuite, toate, în același joben de iluzionist și generând, inevitabil, disiparea nu tocmai inspirată a sensului.

Avem și câteva clișee: doctorul Romeo ascultă în mașină muzică barocă (vă mai amintiți în câte filme ați văzut faza asta?), doctorul Romeo mănâncă niște ciorbă sleită în bucătăria sărăcăcioasă a amantei, doctorul Romeo locuiește într-un cartier tip ghettou, doctorul Romeo se simte urmărit etc. Arhisuficient spoilărita deja, voi spune despre acțiunea filmului doar că are o tensiune bine gradată și câteva enigme pe care poți să le dezlegi. Sau nu. Abuzez de libertatea pe care mi-o oferă Mungiu, în calitate de regizor și scenarist, și încerc să propun soluții pentru întrebările ce par lăsate fără răspuns. Cine e autorul tentativei de viol asupra Elizei? Evident, suspectul numărul 4 (Valeriu Andriuță), cel care face o criză de isterie la confruntare. Cine a spart fereastra și parbrizul? Există în film un mic indiciu care duce la Matei, copilul amantei. A fost sau nu de față la tentativa de viol iubitul Elizei, Marius? Judecând după zâmbetul de copil care a făcut o boacănă, dar refuză să recunoască, e limpede că a fost de față. Acest din urmă amănunt face ca happy ending-ul filmului să nu fie chiar atât de happy, dar cu atât mai realist. Atitudinea Elizei (care refuză șmecheria de la bac) pledează pentru intransingența și înțelepciunea noii generații. Atitudinea lui Marius vorbește despre o situație care nu e chiar atât de roz, despre adolescenți care, pentru a supraviețui, se ”adaptează” regulilor unei societăți alienate, în care lașitatea și minciuna sunt la ordinea zilei. Această ecuație de mare  subtilitate mi-a plăcut foarte tare. După cum nu am decât vorbe bune la adresa distribuției.

Adrian Titieni parcurge cu mult rafinament traiectoria descendentă a doctorului Romeo, care se vrea un campion al moralității, dar își înșală nevasta și nu ezită să recurgă la matrapazlâcuri umilitoare, sub nemuritorul slogan ”e pentru copilul nostru”. Maria Drăguș e perfectă în rolul Elizei, adolescenta inteligentă, curajoasă, care nu acceptă compromisuri și privește cu ochi lucid rătăcirile tatălui său.

Splendidă e Lia Bugnar, soția trădată, bolnavă de tristețe, care suportă totul de dragul copilului dar, la un moment dat, își pierde răbdarea. Deși apare sporadic, Rareș Andrici joacă un personaj cheie, Marius, băiatul care una spune în cuvintele rostite și alta, în priviri, zâmbet și expresie corporală. Mălina Manovici este amanta lui Romeo, în aparență placidă, în realitate deloc împăcată cu poziția a doua în viața doctorului. În roluri la fel de bine articulate apar Vlad Ivanov (mă întreb: se mai face vreun film fără el?), Gelu Colceag, Petre Ciubotaru, Alexandra Davidescu, Emanuel Pârvu, Lucian Ifrim, Gigi Ifrim, Adrian Vancică, Orsolya Moldovan ș.a.

La Cannes, presa străină a apreciat ”climatul anxiogen” și ”portretul României delincvescente” creionate de Cristian Mungiu. N-am nicio problemă cu ”mizerabilismul” prezentat în filmele Noului Val, e o realitate incontestabilă, nici cu ”oglinda” pe care mi-o pune în față Mungiu (ah, ce șablon!), dar mi-ar plăcea să-mi ofere ceva nou, care să mă surprindă. ”Bacalaureat” nu m-a surprins niciun pic. Excepțional începutul filmului, cu groapa care devine tot mai adâncă, în timp ce mușuroiul de pământ crește implacabil, dar mediocru finalul care se sprijină ironic pe un alt film și pe altă muzică.

Îmi plac filmele românești. Îmi place să recunosc personaje, locuri, mentalități, povești dar, cum spuneam, mi-e dor de ceva nou. Așa cum au fost, la vremea lor, celelalte filme ale lui Cristian Mungiu, pe care le-am iubit: ”Occident”, pentru acuratețea punerii în pagină, ”Amintiri din Epoca de Aur”, pentru umor și pentru fidelitatea evocării, ”Dincolo de dealuri”, pentru fabuloasa picturalitate. Domnule Mungiu, cred că a venit vremea să creati filme făcând abstracție de festivaluri și premii. Hai, că se poate!

Gabriela Hurezean

Nu știu cum se face, dar toate spectacolele pe care le-am văzut până acum la Teatrul de Artă din București (TAB) au fost bune spre foarte bune. În seara premierei (cu fix douăsprezece zile în urmă), ploaia viguroasă n-a putut să-mi înmoaie convingerea că voi fi părtașă la încă un eveniment memorabil. Și nu m-am înșelat.

Piesa lui Vasili Sigarev, ”Dureri Fantomă” (tradusă fidel de Marina Palii), este  decodificată scenic de regizorul Bogdan Budeș. Și nu oricum, ci cu exactitate chirurgicală. Bezna cade ca o ghilotină (light-design – Bogdan Budeș), delimitând trecerea timpului, actorii vibrează puternic, intrând în rezonanță cu publicul, intensitatea emoției crește în progresie geometrică. Da, ”Dureri Fantomă” este un spectacol intens, chiar dacă începe în tonalitate joasă, într-un loc banal/decrepit, șandramaua în care vegetează  paznicii depoului de tramvaie. Scenografia creată tot de Bogdan Budeș definește limpede atmosfera locului: o saltea jegoasă, o măsuță șubredă, murdară, acoperită cu coji de semințe, cartoane, scaun desperecheat, ladă. Veșmintele personajelor sunt, și ele, alese cu migală. Olga poartă un pulover curat, dar deformat și scămoșat într-un mod înduioșător, Gleb emană din cap până-n picioare neglijența tipică bețivilor, în timp ce Dima, studentul la Arhitectură, e incomparabil mai curățel, chiar și atunci când rămâne în chiloți. Minunată acribia cu care sunt urmărite amănuntele. Gleb se omenește cu vodkă la borcan, Olga aduce lumină în încăpere prin simplul gest de a așterne pânză albă pe masă și pe saltea, Dima soarbe vrând-nevrând supa cu tăiței. Cei trei actori pe care regizorul i-a ales pentru acest spectacol creează personaje întru totul credibile, atașante.

Rareș-Gabriel Andrici vădește, și de data asta, o fascinantă capacitate de transfigurare, trecând cu nonșalanță prin toate stările studentului Dima, care vrea să câștige un ban lucrând ca paznic la depou. La început indiferent, ronțăind semințe, apoi ușor abțiguit, apoi interesat de posibilitatea unei aventuri erotice, apoi, sub imperiul unei revelații șocante, trezit brusc din amețeală, devenind solidar până la sacrificiu cu posibila victimă. Îl urmăresc de ceva vreme pe acest foarte tânăr actor și mă uimește de fiecare dată firescul incredibil cu care își asumă rolurile. Aparenta ușurință cu care transmite (stări, sentimente, idei) îmi amintește de un alt mare actor, Adrian Pintea. Și știu ce spun, l-am cunoscut pe Adrian când era în clasa a VII-a. Pe urmă, soarta a vrut să ne fim mereu prin apropiere, până la sfârșitul lui. Rareș-Gabriel Andrici e în stare, la fel ca Pintea, să spună ce are de spus chiar și atunci când e perfect imobil. Nu știu cum face.

George Constantinescu este Gleb, paznic, jupuitor de cabluri și alcoolic. Un bețiv simpatic (până la proba contrarie). Ceea ce impresionează la interpretarea acestui subtil actor este respectarea limitei, refuzul ispitei de a îngroșa caricatura de dragul succesului facil. Pentru virtuozitatea cu care își dezvoltă personajul, îi ofer lui George Constantinescu un loc privilegiat în galeria celor mai reușiți alcoolici, unde strălucește alături de Cetățeanul Turmentat al Dorinei Chiriac (din ”Scrisoarea pierdută” de la Comedie) și de Celentano al lui Adrian Văncică (din serialul ”Las Fierbinți”, la care mă uit rar și strict ca să-l văd pe Văncică beat).

Emoționantă, stârnind o empatie spontană este Mihaela Popa, în rolul nefericitei Olea. Deși, la prima vedere nu pare, femeia e cu mintea rătăcită în urma unor tragedii pe care le-a trăit într-un trecut destul de apropiat. Exaltată, disperată, tandră, îndurerată, grijulie, temătoare și având o logică a ei, o logică a nevoii de iubire, Olea îți stârnește dorința de a o îmbrățișa, mângâia, consola. Pentru că nebunia ei nu este nicio clipă ridicolă, nici măcar atunci când se dezbracă febril, pentru a-și face datoria de soție imaginară.

Ca regizor, light-designer și scenograf, Bogdan Budeș oferă un power play ce demolează toate prejudecățile conform cărora, în lipsa finanțării, teatrele independente trebuie să accepte compromis peste compromis. ”Dureri Fantomă” este un spectacol care trece fără probleme ștacheta cea mai înaltă și pe care, în mod sigur, îți dorești să-l revezi. Felicitări doamnă și domnilor.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dan Andrei

Poate mai există, dar n-am aflat eu. În orice caz, nu cunosc un alt spectacol studențesc (de licență) care să fi evadat într-un mod atât de fulminant dintre zidurile UNATC, adunând premii și aplauze nu doar în București, ci și pe scene prestigioase din țară. Vorbesc despre ”Omul Pernă” de Martin McDonagh, în regia lui Ion Florin Grigoraș, cu patru actori într-adevăr ”de gherilă”, cum singuri se intitulează: Rareș Andrici, Cosmin Dominte, Tudor Andronic, George Lepădatu.

Am văzut spectacolul chiar în anul nașterii sale, când cei patru magnifici au absolvit UNATC și au participat cu isprava de licență la Festivalul de Teatru Studențesc În Culise. L-am revăzut în urmă cu câteva zile, la Godot Café-Teatru. La aniversarea a doi ani de la primul gong. Repet ce am scris pe Facebook, în aceeași seară: Mi s-a întâmplat de multe ori ca un spectacol care mi-a plăcut foarte tare la prima vedere să nu-mi mai placă la a doua. Cu ”Omul Pernă” se schimbă situația. La doi ani de la primul coup de foudre, îmi place și mai tare. În timp ce alte spectacole care au luat startul în forță au fost măcinate de colbul rutinei, ”Omul Pernă” a crescut frumos, a câștigat și mai multă profunzime, iar jocul actorilor s-a înnobilat cu noi valențe. Timp de mai bine de două ore am trăit surpriză după surpriză, ca și cum aș fi văzut spectacolul pentru prima oară. Dincolo de mesajul cel mai direct al piesei lui McDonagh, de fapt, o dilemă – dacă trebuie distruse operele literare care conțin atrocități -  acum se revelează mai pregnant și celălalt subiect de meditație propus de dramaturg: cât de adânc și cu ce urmări sunt traumatizați copiii unor părinți abuzivi?

În rolul lui Katurian Katurian Katurian, omul de serviciu de la abator, care, în timpul liber, e un scriitor psihopat, dar genial, strălucește și mai puternic Rareș Andrici. Nu cred că a împlinit încă nici 25 de ani, dar vădește o maturitate artistică absolut stupefiantă. Seninătatea arestatului care nu pare a bănui pentru ce a fost adus la interogatoriu se transformă în sperietură, teroare, uimire, revoltă, curiozitate, grijă pentru fratele arierat, moment de cumpănă, dezamăgire, disperare… Mai rar așa un chip, pe care expresiile se succed fluent, fără sincope, ținându-l pe spectator cu sufletul la gură! Oglinda în care se reflectă și se descifrează Katurian K. Katurian este detectivul Tupolski, interpretat magistral de Cosmin Dominte. Cu un remarcabil simț al măsurii, Dominte își rostește partitura în acea tonalitate joasă, care subliniază, prin contrast, momentele de furie.

Acum, ostilitatea dintre Tupolski și colegul său, Ariel, este mult mai bine conturată. Scena mea preferată continuă să fie aceea în care Tupolski, încercând să-i demonstreze lui Katurian că și el e scriitor, povestește despre micul chinez retardat și surd care merge pe linia ferată, în mijlocul unui câmp imens. Sunt neprețuite interpretările celor doi actori: Tupolski, entuziast și mândru de producția sa literară, Katurian – gândindu-se dacă e bine să-i spună adevărul despre ”opera” ridicolă fix celui de care depinde viața sa. Cuvântul care ar putea să acopere cel mai bine prestația celor doi este inteligență. O mare inteligență, căptușită cu multă imaginație.

Potențează calitatea spectacolului și cei doi actori din rolurile secundare. M-a impresionat plăcut evoluția lui Tudor Andronic în rolul lui Michal, fratele lui Katurian. Michal este marcat de un grav retard mintal și asta nu se observa destul de bine în urmă cu doi ani, când spectacolul era încă în fază de… nou născut. Acum, îți dai seama din prima că Michal e debil mintal. Andronic atinge apogeul când Katurian repetă povestea Omului Pernă, în arestul poliției. Extraordinară acea exaltare copilărească de pe chipul – și mai ales din ochii – lui Michal! În rolul polițistului Ariel, George Lepădatu a adus vigoare și nuanțe impresionante. Identitatea lui Ariel ni se dezvăluie gradat, într-un crescendo ce duce ușurel spre paroxism. Singurul lucru care îl dezavantajează pe Lepădatu este barba prea lungă, care îl face să semene cu Fidel Castro în tinerețe. Dar poate are nevoie de ea pentru alt rol.

În concluzie, ”Omul Pernă” este un spectacol foarte bun, orchestrat cu mână sigură de Ion Florin Grigoraș, un regizor care știe cum să-și aleagă distribuția și cum să scoată din actor cel mai ascuns zăcământ de geniu. La mulți ani, minunaților!

Gabriela Hurezean

De obicei, la sfârșitul unui spectacol, publicul aplaudă o vreme stând pe scaune și, abia după ce se ridică în picioare, ici-colo, câte un entuziast răzleț, îl urmează și ceilalți. De data asta, când spectacolul s-a sfârșit, toată lumea s-a ridicat din prima, ca la comandă. Iar pe scenă nu se aflau superstaruri cu nume răsunătoare, ci niște tineri actori, aproape copii. Care, însă, au ținut sala în palme, timp de două ore.

Istoria, victimele și călăii

”Clasa noastră – Poveste în XIV lecții” de Tadeusz Slobodzianek este spectacolul  de licență al clasei lui Adrian Titieni, și a fost găzduit, vinerea trecută, de Teatrul Foarte Mic, sub genericul Best of UNATC. Textul scris de dramaturgul polonez ar putea fi definit, pe scurt, ca horror cu toate ingredientele specifice: fantome, obsesii, violuri, crime, masacru. Numai că povestea celor zece colegi de clasă, depănată cale de 70 de ani, este despre transformarea inocenței în lașitate și cruzime. Despre felul în care roata istoriei se învârtește transformând victimele în călăi și călăii în victime. Despre spiritul de conservare, frica sau oportunismul care atrag după sine slugărnicia, excesele de zel, trădarea. Despre modul în care tortura și umilirea pot transforma omul în fiară. Ionuț Niculae este Jakub Katz, naivul care își imaginează că ”tătucul” Stalin va instaura o lume mai bună, speranță alimentată de cinematograful nou-nouț, apărut în sat. E drept, cinematograful e instalat într-o fostă biserică. (Pare neverosimil? Câtuși de puțin. Liceul ”Gojdu” din Oradea, unde am învățat, avea sala de sport instalată în clădirea bisericii care aparținuse, cândva, unei mănăstiri desființate de comuniști). Menachem (Andrei Cătălin), directorul cinematografului, recită înflăcărat din Maiakovski. Doar timidul și romanticul Rysiek (Alin Stan) îndrăznește să ridice glasul  împotriva invaziei roșii. Zosha (Ilona Brezoianu) nu are curajul să salveze nici măcar copilul Dorei (Alexandra Buză), în schimb, îl salvează pe Menachem. Rașelka (Mădălina Craiu) se leapădă de credința ei pentru a supraviețui alături de blândul Wladek (Rareș Andrici), unul dintre puținii care îndrăznesc să sfideze teroarea. Zygmunt (Costin Dogioiu) este prototipul răului, al cinismului, trădării, ipocriziei și sadismului. Alunecos, demagog, manipulator, este mereu de partea celui mai puternic, găsindu-și aliați printre cei mai slabi și explicații pentru orice faptă abominabilă. Asemenea lui este Heniek (Dragoș Olaru) care, sub aparența unei marionete de cârpă, ascunde perversități nebănuite. Abram (Alecsandru Dunaev), emigrat în America, citește scrisori de la foștii colegi și află doar o mică parte din dramele care i-au marcat pe viață și pe moarte.

Tadeusz Slobodzianek scoate la lumină  pagini rușinoase din istoria nu prea îndepărtată a Poloniei și ne oferă spre contemplare o galerie de personaje dintre care niciunul nu este pe deplin lipsit de pată. Dincolo de calitatea  răscolitoare a textului, impresionează omogenitatea trupei. ”Diriginta” care a orchestrat spectacolul, actrița Simona Măicănescu, vorbea, anul trecut, despre ”copii care se joacă de-a istoria în groapa cu nisip” și despre ”corala cu momente solo”. Într-adevăr, cei zece actori ai distribuției au, împreună, o sonoritate omogenă, care susține impecabil momentele solistice ale fiecăruia, în parte. Se  pare că discipolii lui Titieni au învățat bine lecția despre umilința care se află la originea marii străluciri. Următoarea reprezentație cu ”Clasa noastră” va avea loc sâmbătă, 22 martie, ora 19.00, tot la Teatrul Foarte Mic.

Gabriela Hurezean

Imagini de pe Facebook-ul spectacolului

Nici că se putea moment mai potrivit pentru a vedea acest spectacol. Piesa lui Lars Norén, ”Război”, vorbește despre violența care desfigurează. Despre mizeria concretă, materială, care induce mizeria morală. Ceea ce se întâmplă, în acest moment, în România, seamănă cu un război. Chiar sângeros, pe alocuri.

”When the sun’s gone to hell…”

Spectacolul ”Război”, pe care l-am văzut joia trecută, la UNATC, este proba practică a lucrării de licență care, probabil, i-a adus o notă mare absolventului Radu Pocovnicu, posesor al unei viziuni regizorale pe cât de clară, pe atât de tulburătoare. Totul în acest spectacol este construit cu siguranța unui artist care își stăpânește pe deplin opțiunile și mijloacele. De la decor, lumini, sonorități, până la distribuție, fiecare  amănunt este cizelat cu acribie. Am știut că va fi bine de la început, când am văzut cum e pusă lumina pe picioarele Semirei, fetița care joacă șotron (light design: Alexandros Raptis).

De altfel, cea care o întruchipează pe Semira, Eliza Păuna, a fost pentru mine marea revelație din ”Război”. Eliza Păuna a absolvit anul trecut, la secția Marionete, dar capacitatea ei de a transmite cu propria făptură o acreditează ca interpretă de prim plan! De data asta, te face să crezi că e o copilă de 10 ani. Și nu orice copilă, ci una care te va obseda o bună bucată de vreme. Semira citește ”Jurnalul Annei Frank”, inocența ei senină se împletește cu o tragică și timpurie maturitate (”doar proștii se bucură”…), este mereu flămândă, știe și înțelege ce se întâmplă în jur, iar jocurile ei reproduc la scară mică întâmplările din lumea celor mari. Ca efect al unor opțiuni regizorale inspirate, cele trei actrițe din distribuție – mamă și fiice – chiar se aseamănă fizic. Și, din fericire, nu se conformează standardului fals al blondelor sexy, trase la copiator. Mama este interpretată de Lorena Zăbrăuțanu. Actrița personifică în mod concludent disperarea, umilința, revolta unei femei pe care au violat-o chiar vecinul și fiii acestuia, și care își vede spulberat într-o clipă ultimul licăr de speranță. Fiica mai mare, Beenina, oferă Lorenei Luchian o partitură pe care o descifrează corect, fără excesele care ar fi putut s-o ispitească, la fel cum s-a întâmplat cu alte actrițe care au îngroșat până la insuportabil rolurile de prostituate. Beenina e, pur și simplu, o fată bătută de soartă, chinuită și aproape resemnată.

Bine distribuit într-un personaj care i se potrivește mănușă, Costin Dogioiu este tatăl care se întoarce acasă după ani de captivitate într-un lagăr mai rău ca iadul. Dar era mai bine dacă murea, pentru că e orb, iar soția sa nu-l mai vrea. În cea mai mare parte, Dogioiu exprimă cu exactitate stările personajului, numai că, uneori, poate din cauza tracului, mai uită că omul e orb. Fratele Ivan este al patrulea rol în care îl văd pe Rareș Andrici. Ivan citește cărți, gândește, visează și toate acestea l-au făcut mai sensibil la agresiuni. Războiul l-a transformat într-un fel de fantoșă. Depersonalizat, lipsit de voință și curaj, se lasă în voia celorlalți, dar nu poate, totuși, să omoare decât câinele care va fi mâncat de familia înfometată.

Ingenios decorul modular creat de Cătălin Manea și memorabile sonoritățile terifiante (sound design: Andrei Raicu). O poveste valabilă oriunde în lume, despre atrocitățile din războiul care a cutremurat fosta Iugoslavie. O demonstrație necruțătoare despre capacitatea războiului de a transforma același om, în același timp, în victimă și fiară. Demonstrație exemplar orchestrată de regizorul Radu Pocovnicu, absolvent al UNATC la clasa profesorilor Felix Alexa și Ion Mircioagă.

Apoi am traversat ploaia torențială, am ajuns acasă și am ascultat ”Brothers in arms” cu Dire Straits: ”There are so many different worlds,/ So many different suns./ And we have just one world,/ But we live in different ones. (…) Now the sun’s gone to hell/ And the moon’s riding high,/ Let me bid you farewell,/ Every man has to die./ But is written in the starlight/ And every line on your palm/ We’re fools to make war/ On our brothers in arms.”

 Gabriela Hurezean