Diferența dintre singurătate și însingurare este că prima poate avea cauze obiective, independente de voința ta (cum ar fi naufragiul pe o insulă pustie), pe când a doua este o ”creație” proprie, o formă de alienare ce vine din teama de a lua viața în piept. Trăim într-o lume în care totul e falsificat, începând cu obiectele și terminând cu sentimentele și, uneori, cu existența însăși. Despre asta se vorbește/cântă/dansează în noul spectacol din proiectul 9G la TNB, ”(D)efectul Placebo”, o creație colectivă, exemplar pusă cap la cap de Ștefan Lupu, autorul conceptului și al coregrafiei.

Textul scris de foștii discipoli ai lui Bács Miklós spune multe despre calitatea școlii de teatru clujene și, mai ales, despre luciditatea cu care acești tineri actori știu să privească realitatea. Cele trei povești sunt trei parabole despre dedublare, sindrom bipolar, iubire, neiubire, prietenie, singurătate.

Vlad Nemeș interpretează impecabil un Virtual Boy răpus de complexe, fostul loser al clasei, pe care primul Pentium l-a scos din anonimat. Refugiat într-un univers care îi permite să fie Superman, să învingă monștri și să posede cohorte de japoneze mici, băiatul refuză orice contact cu lumea reală pe care o vede ostilă, de neînțeles, plină de capcane. Ar putea să aibă un prieten, David (George Bîrsan, plin de energie, expresiv, nuanțat), dar nu are timp pentru el și nici nu-l aude când vorbește despre sentimentele care se trimit prin e-mail, despre emoțiile extrase din Recycle Bin, despre lașitatea de a-ți înfrunta fricile, fantasmele, sentimentul de culpabilitate. David știe foarte bine ce însemnă toate acestea, dar continuă să trăiască de-adevăratelea, cu orice risc.

Despre vise și materializarea lor deloc pe măsura așteptărilor vorbește Mara, personaj interpretat de Alina Petrică, o actriță a cărei traiectorie ascendentă pare a nu cunoaște limite. Din adolescenta romanțioasă, nerăbdătoare să se mărite, Mara se transformă într-o nevastă cicălitoare, isterică, a cărei singură problemă vitală pare să fie cea legată de cozonacii ratați ai soacrei. Tot Alina Petrică este și Flori, femeia de serviciu care, grație jucăriei magice, se transformă într-o divă gen Plavalaguna, moment în care ne minunăm încă o dată de excelentele calități vocale ale tinerei actrițe.

Pe Rareș Florin Stoica îl urmăresc din 2011, când l-am văzut, tot la Naționalul bucureștean, o prezență remarcabilă în rolul principal din ”Băiatul din ultima bancă”. L-am revăzut, apoi,  în ”Trei”, la Teatrul Act, constatând cu încântare că juna speranță de acum cinci ani a crescut frumos, stăpânind cu maturitate mijloacele de exprimare artistică. În ”(D)efectul Placebo” e distribuit, și el, în dublu rol. Pe Bogdan, soțul nefericit al Marei, îl interpretează în cheie dramatic/satirică. El este cel care meditează pe tema perfecțiunii artificiale și a sindromului Barbie (”până și viermii știu că merele perfecte nu sunt bune”) și tot el este cel care încearcă zadarnic să evadeze din cușca unei căsnicii ratate, căutând alinare în ”aventura” cu femeia gonflabilă, sugestiv transpusă în baletul tragicomic ce ne dezvăluie o nouă fațetă a talentului cu care a fost dăruit actorul. Celălalt rol pe care îl joacă, al îngrijitorului Mitică, deși mai mic, are o considerabilă încărcătură de haz. Ioana Predescu, în Bi_Anca, propune o reușită reinterpretare a dedublării cauzate de frecventarea prea intensă a spațiului virtual. Bi_Anca are dublă personalitate, pare posedată de demoni și, la fel ca toți ceilalți, aspiră la normalitate, fără însă a ști unde se află cheia. Deși rolul conține destule tentații în materie de excese interpretative, Ioana Predescu își cântărește farmaceutic fiecare gest, fiecare intonație, menținându-și personajul în zona celui mai convingător firesc.

Aplauze se cuvin și Elenei Dobîndă și Andreei Simona Negrilă (instalația scenografică), lui Cristian Ciopată (light design) și lui Daniel Octavian Nae (sound design).

Pe scurt, (D)efectul Placebo ne revelează un grup de actori foarte tineri, inteligenți, care știu să construiască personaje, să cânte, să danseze. Altfel spus, artiști totali, pe care îi îndrăgești fără drept de apel și îi aplauzi cu bucurie și entuziasm. Dacă și directorii de teatre îi vor iubi cum îi iubește publicul, va fi bine!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Pe cât de glacial a început, pe atât de fulminant s-a încheiat. De, tracul premierei nu moare niciodată… A fost de vină, sigur, și publicul destul de flasc, la început, poate și din cauza ploii adormitoare. Apoi, totul s-a încălzit. Cei trei actori s-au cuibărit temeinic în roluri, publicul s-a dezmorțit, a râs, a oftat, s-a mirat, a lăcrimat.

Piesa ”Trei” (după ”Autorități portuare” de Conor McPherson) este o istorie a ratării în iubire. Din comoditate, din neîncredere sau din lașitate. ”Poți regreta ceva ce n-ai trăit niciodată. – scrie cronicarul ziarului New York Daily News – Conor McPherson explorează această idee în triplă ipostază. (…) Kevin, Dermot și Joe ar putea fi oricare dintre noi.”

Kevin este un puștan aflat la primele experiențe erotice, derutat, nehotărât, rătăcit într-o gașcă de exponenți ai curentului punk. Are o relație cu Tish, dar iubește o altă fată, aflată, și ea, într-o relație neconcludentă. Demult nu l-am mai văzut jucând pe Rareș Florin Stoica (ultima dată, în ”Băiatul din ultima bancă”, la TNB), de aceea a fost – pentru mine, cel puțin – revelația acestui spectacol. Chipul lui de băiețel crescut prea înalt, cu privirea aia pură și uimită, contrastează cu vocea baritonală, dicția impecabilă și intonația învăluitoare, cu care îți acaparează atenția chiar de la prima propoziție rostită. Rareș Florin Stoica parcurge cu impresionantă dezinvoltură multitudinea de stări prin care trece personajul său.

Gavril Pătru semnează regia – eminentă! – a spectacolului și interpretează rolul loser-ului Dermot, care a fost dat afară o dată de la serviciu ”pentru hărțuirea unui… bărbat”, iar acum și-o caută din nou cu lumânarea. Cu fiecare nouă apariție a sa pe scenă, Gavril Pătru îmi consolidează convingerea că e un actor de prim eșalon. Numai că, de data asta, îl văd strălucind și în ipostază de regizor. Revenind la Dermot, acesta este credibil în deplinătatea lui de omuleț complexat, dornic să se îmbrace și el în haine mai bune, să aibă mai mulți bani și – de ce nu? – să simtă gustul dulce-picant al unei aventuri cu soția boss-ului care l-a angajat într-un moment de derută.  Dar îi lipsește curajul.

Actor de calibru greu, care nu mai are nevoie de confirmări, Constantin Drăgănescu este Joe. După ce i-a murit soția, bătrânul s-a retras la azil. Departe de a fi o ruină umană, Joe are mintea vioaie și umorul asortat. Filosofând mucalit, își povestește scurta experiență amoroasă, cea împlinită, cu soția sa, și cea neîmplinită, cu vecina Marion, care i-a adus o farfurie cu mâncare când nevasta era în spital. Partitura generoasă în nuanțe îi oferă lui Constantin Drăgănescu prilejul unui recital actoricesc de mare virtuozitate.

Cei trei bărbați din poveste nu se cunosc, nu se vor întâlni, iar amănuntul care îi leagă, dincolo de realitatea imediată, este unul surprinzător, care se revelează la sfârșit. Dar nu amănuntul contează în intenția autorului, ci exprimarea ratării, a pierderii șansei de a iubi cu adevărat, a compromisului și a însingurării. Teză bine pusă în pagină – regizoral – de Gavril Pătru.  Dacă n-ați mai văzut demult trei actori excepționali, adunați la un loc, mergeți să vedeți spectacolul ”Trei” de la Teatrul Act.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Costache