Într-o țară în care cronicarul premiat de UNITER scrie negru pe alb că ”Scripcarul pe acoperiș” e music-hall, mi-e clar că sunt mari probleme cu înțelegerea genului numit musical. Norocul nostru se numește Răzvan Mazilu. El știe cel mai bine ce este musicalul, el știe cel mai bine ce mișcare, ce impostație, ce atmosferă, ce culoare implică montarea acestui gen de spectacol. După un lung șir de minunății (absolut remarcabil și ”Sunetul muzicii” pe care l-am văzut anul trecut la Opera Comică pentru Copii), Răzvan Mazilu aduce pe scena Teatrului Excelsior ”Familia Addams” – musicalul de fulminant succes scris de Andrew Lippa (partitură&versuri) și Marshall Brickman&Rick Elice (libretul). Traducerea și adaptarea textului (cu mult umor): Carmen Stanciu.

Pentru că veni vorba de umor: ceea ce apreciez în mod special la montările lui Mazilu – dincolo de incontestabila calitate artistică –  este finețea, subtilitatea cu care știe să facă haz. Nu l-am văzut niciodată căzând în capcana îngroșării vulgare, deși ispite au fost la fiecare pas. Aceeași mică și duioasă ironie i-o simțim și acum, în această poveste în care toată lumea se îndrăgostește. ”Drama” Addams-ilor e declanșată de fiica adolescentă, Wednesday (ce bine cântă și ce bine cantonată în personaj –  Ana Udroiu!) care cade în mrejele unui simplu muritor, Lucas (Dan Pughineanu, parcurgând cu pași siguri drumul de la teamă/nehotărâre la asumarea relației cu fata ”specială”). Doamna Addams, aka Morticia – încântătoare Camelia Pintilie în acest rol – e ”mult prea tânără să am o fată măritată” și va face tot posibilul să împiedice pârdalnica mezalianță, frățiorul Pugsley (adorabil Matei Hotăranu) e disperat că-și va pierde sora, ”cum ar fi dacă nu mi-ar mai capsa/limba de podea?!”, singurul care, încă nemărturisit de frica Morticiei, ține cu fiica îndrăgostită este Gomez, al cărui sânge latin, clocotitor, pactizează mereu cu pasiunea.

Trebuie să mărturisesc cinstit că unul dintre motivele principale care m-au mânat la acest spectacol a fost interpretul lui Gomez – Lucian Ionescu. Rareori mi-a fost dat să văd un actor care să fie cu totul și cu totul altcineva, cu fiecare personaj pe care îl joacă. Știm, fără îndoială, actori (unii considerați mari!) care se joacă pe sine, la infinit, indiferent cum e eroul căruia îi dau – un fel de – viață. Lucian Ionescu pare să se uite pe sine. Nu ne dezamăgește nici de data asta, păstrându-și nealterat fascinantul cameleonism. Gomez este spumos, agil, speriat, îndrăgostit, sardonic, cel mai tare îl distrează ”istoria omenirii povestită sub tortură”, dar tot el decretează empatic: ”Cuvintele rostite sunt cele mai importante.” (Aparté. Nu mă pot abține să notez aici cuvintele lui Khalil Gibran: ”Between what is said and not meant and what is meant and not said, most of love is lost.”)

Dar Gomez își iubește cu fervoare nevasta, în timp ce părinții lui Lucas, Alice (Maria Alexievici – minunată voce!) și Mal (Doru Bem, prezență plăcută în spectacol) se află într-un punct mort al căsniciei. Se vor salva, și ei, după jocul de-a adevărul, distracția preferată a Morticiei, care știe că ”Normalitatea este o iluzie. Ce e bun pentru păianjen, e tragic pentru muscă.” Rolul unchiului Fester este împărțit între gemenii Radu și Mihai Mitrea. Le-am admirat talentul încă din vremea când îi descopeream, ca liceeni, la festivalul ”Jos pălăria”. În reprezentația pe care am văzut-o a fost Radu. Înfricoșător, și simpatic, și îndrăgostit de Lună: ”Milioane de ani lumină între noi e spațiul perfect pentru o iubire ideală.” O cotoroanță burlescă ne oferă Aida Avieriței în rolul bunicii Addams, iar Mircea Alexandru Băluță este Lurch, pe cât de terifiant, pe atât de atașant.

Un rol major în construcția spectacolului revine grupului de morți ai familiei Addams, interpretat de Ovidiu Ușvat (Gangsterul), Andreea Hristu (Marchiza), Alex Popa (Clownul), Iulia Samson (Mireasa) Dan Clucinschi – senzațional dansator (Soldatul) și Loredana Coșovanu (Balerina), cu o notă specială pentru aceasta din urmă care, nu știu cum face, dar umple scena, captând magnetic toate privirile. Am mai văzut-o în alte roluri și sunt sigură că avem în Loredana Coșovanu o actriță de mare viitor!

E superfluu să mai adaug că toată echipa cântă și dansează bine, cu entuziasm, cu plăcere. Ține de geniul coregrafic al lui Răzvan Mazilu să poți exprima rigor mortis prin dans în ritm de twist! Expresiv/sugestiv este machiajul creat de Octavian Mardale (cu ajutorul însemnat al Școlii de Machiaj Prostetic) și impresionant decorul Sabinei Spatariu. Acestea fiind spuse, nu pot decât să vă invit să vă convingeți singuri că noul musical al lui Răzvan Mazilu își merită cu prisosință aplauzele torențiale.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Vlad Catană

Pe-aici, pe la noi, sunt destul de puțini cei ce știu care este diferența dintre musical, music-hall și operetă. Răzvan Mazilu știe și, de câțiva ani încoace, ne tot oferă lecții încântătoare de musical. La București, la Timișoara, la Târgu Mureș. După succesul cu ”Mon Cabaret Noir” (Teatrelli), aduce bucureștenilor un nou regal, ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” de Lee Hall (după romanul lui Alan Warner, ”The Sopranos”).

Textul, bine tradus și adaptat de Carmen Stanciu, a fost transpus de Răzvan Mazilu pe scena Teatrului Excelsior. Premiera a avut loc la sfârșitul stagiunii trecute, în prag de vacanță. Au trecut două luni de atunci. A lăsa timpul să-ți filtreze impresiile e un experiment interesant. Ceea ce-ți rămâne în memorie (și, uneori, în inimă) dintr-un spectacol e partea lui cea mai importantă, neperisabilă. Primul lucru pe care mi-l amintesc este că fetele cântă dumnezeiește. Am văzut  toate variantele englezești pe care le-am găsit și n-am nici cel mai mic dubiu: ale noastre cântă cel mai bine! Și nu partiturici lejere, ci fragmente din muzici grele: Matthäus Passion de Bach, Stabat Mater de Pergolesi, Hallelujah de Händel, Lacrimosa de Karl Jenkins, Pie Jesu de Andrew Lloyd Weber. Sau din piese de rezistență  apropiate vârstei lor: Yesterday (Beatles) Tears in Heaven (Eric Clapton), Good morning little schoolgirl (Rod Stewart), Xanadu (Electric Light Orchestra), Love Hurts (Nazareth). Cele șase actrițe sunt acompaniate live de Adina Cocargeanu (pian), Imola Tamás (percuție), Andreea Archip (pian), Dana Georgescu (chitară bas).

Dincolo de muzică, e captivantă și povestea care poate fi a oricărui adolescent, chiar dacă nu este elevul unei școli catolice din Scoția. E despre setea de libertate și de iubire, despre teribilism candid și aventură, despre bucurie și tristețe, despre jungla lumii civilizate cu toate riscurile ei. Și despre Fecioara Sfântă a fiecăruia, grabnic ajutătoare. Dar nu chiar întotdeauna. Pe parcursul celor câteva ore cât scapă de sub controlul măicuțelor, cele șase coriste își dezvăluie poveștile, secretele, caracterul. Un bun prilej să descoperim niște actrițe totale, care cântă, dansează și sunt în stare să interpreteze orice rol. Ele joacă și rolul măicuței, și pe cel al drogatului hoț, și pe cel al masculului libidinos ș.a.

Alina Petrică este Orla,  un îngeraș depravat, cu accese de cinism, care ascunde profunzimi nebănuite, suferință, iubire și generozitate. Cei care au văzut-o deja în ”Mon Cabaret Noir”, ”(D)efectul Placebo”, ”Deșteptarea primăverii”, ”Aglaja”, știu că, deși foarte tânără, Alina Petrică este deja o mare actriță, tot mai bună, cu fiecare rol pe care și-l adaugă în portofoliu. La același nivel se situează Ana Bianca Popescu, posesoarea unei voci extraordinare și a unei admirabile capacități de transfigurare. Ea este Fionnula, creierul grupului, dar și capul răutăților. O prezență pregnantă, transmițând stări molipsitoare, o siguranță și o asumare a personajului frizând perfecțiunea. O adolescentă încercând să-și descifreze sexualitatea incertă. Pe care Fecioara grabnic ajutătoare n-o prea ajută.

Cum Răzvan Mazilu stăpânește alchimia alegerii unei distribuții impecabile, celelalte patru actrițe, încă insuficient cunoscute publicului, sunt în deplină armonie cu întregul. Daniela Tocari, sensibilă, discretă, interiorizată (tocmai de aceea, transmițând multă emoție) este Manda, fata săracă, încercând să-și ascundă necazurile și din demnitate, dar și din dorința de a nu fi respinsă de colegele care nu știu ce înseamnă să fii sărac. Meda Topârceanu este adorabilă în rolul lui Chell, fata care își poartă cu dezinvoltură și drăgălășenie kilogramele în plus, chiar dacă, la un moment dat, seamănă cu un dirijabil argintiu, încălțat cu cizme de motan din basme. Oana Pușcatu este Kylah, ”fata rea”, cu gura mare, dar cu suflet și mai mare.

Un personaj complex construiește și Ioana Mărcoiu: Kay – tocilară, fandosită, distantă, arogantă – ascunde un secret care o va azvârli curând din turnul de fildeș. Se pare că, deocamdată, nici ea nu se bucură de grațiile Fecioarei grabnic ajutătoare. Care, într-un târziu, se va arăta, una și aceeași pentru toate copilele care știu prea bine că ”nu suntem noi îngeri, dar nu putem spune minciuni despre maica Domnului”. Fără îndoială, musicalul ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” este încă o victorie a lui Răzvan Mazilu, în calitate de regizor și coregraf, și a echipei cu care a lucrat: Romana Țopescu, Dragoș Trăistaru (scenografia), Lucian Vlădescu (orchestrația și adaptarea muzicală), Alin Popa (light design), Gönül Abdula (pregătirea muzicală), Raluca Nicolae (asistent coregrafie). Un spectacol viu, vibrant, captivant, care pare că se termină prea repede, deși durează două ore și 20 de minute. Dacă aveți noroc și mai prindeți bilete, îl puteți vedea duminică, 3 septembrie, de la ora 19.00. La Teatrul Excelsior.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Runcanu

Musicalul à la roumaine m-a determinat să scriu de mai multe ori că nu avem școală de profil. Sau, dacă avem, este doar rezultatul unei regretabile ignoranțe în ceea ce privește deosebirile dintre operetă, music hall și musical. I-am văzut pe unii care erau convinși că fac musical, dar nu știau că asta presupune altă impostație și altă tehnică a emisiei decât cele caracteristice operetei. Ăsta ar fi motivul pentru care, vinerea trecută, mă îndreptam spre Teatrelli cu o ușoară ezitare în pași, deși am o veche și bine consolidată încredere în arta lui Răzvan Mazilu. După o oră și jumătate de Cabaret Noir cu Mazilu și cele patru Anite, retractez spășită ce am scris de-a lungul anilor și afirm, nu fără o anume uimire: Avem școală de musical! Și încă una foarte bună!

Dacă despre Răzvan Mazilu știam că e în stare de orice (am văzut aproape tot ce a creat, de la ”Pasărea Shakespeare”, ”Dama cu camelii”, locomotiva din ”Anna Karenina”, până la ”Block Bach”, ”Portretul lui Dorian Gray” sau ”Iulius Caesar” la Teatrul din Timișoara), despre celelalte patru componente ale distribuției știam doar că sunt niște talente mai mult decât promițătoare. ”Produse” de generație recentă ale școlii de teatru și film, tot mai puțin influențată de gesticulația redundantă a stilului tradițional.

Cu trei dintre ele – Anca Florescu, Alina Petrică și Ana Bianca Popescu – Răzvan Mazilu a mai lucrat la musicalul ”West Side Story” (producție pentru Festivalul Național de Teatru, pe care n-am văzut-o). Așadar, pornind la drum cu trei actrițe deja antrenate în spiritul perfecționismului său necruțător și cu o a patra, Ilona Brezoianu, ea însăși o adeptă a perfecționismului, Răzvan Mazilu a reușit să conceapă un spectacol total, în care parfumul de epocă (interbelică) se împletește cu învăluitoare efluvii muzicale și dansuri de un erotism ce spulberă tabuuri.

Autor al conceptului, regiei, coregrafiei, costumelor și interpret al unui personaj multiplu, Mazilu ne spune povestea Anitei Berber, simbol al libertății absolute, care a guvernat Berlinul interbelic, dansatoare fără veșminte, actriță în filme pe cât de mute, pe atât de picante, fotomodel în ipostaze erotice. Cu expresivitatea sa ieșită din comun, Răzvan Mazilu este și Rodolphe Salis (cel care a înființat, în 1881, la Paris, primul cabaret, Le Chat Noir), și Sebastian Droste, cel care i-a fost o vreme partener de scenă și de viață Anitei Berber, și Rudolph Valentino (unul dintre chipurile morții), și jumătatea de bărbat sau jumătatea de femeie care coexistă în fiecare om, și latura masculină a Anitei și, la sfârșit, când machiajul a fost spălat de lacrimi și tocurile înalte au dispărut, e și îngerul căzut, trist, obosit și dezamăgit.

Ilona Brezoianu, înaltă, sinuoasă, transparentă, cinică și arogantă, cu ochi hipnotici și voce acaparatoare, este partea demonic pasională a Anitei Berber, cea care se hrănește cu petale de trandafir macerate în eter&cloroform, cea care, alături de Sebastian Droste, va transforma ”arta de căcat” în ”dansul ororii, depravării și extazului”, cea care va da show-uri private, adevărate orgii în cursul cărora sexul sado-maso va fi potențat cu droguri ucigătoare, cea care va dansa dezbrăcată, înainte de a împlini 18 ani, și nu va face un secret din faptul că e bisexuală (se pare că a avut o relație și cu Marlene Dietrich). Histrionismul Anitei – acea parte ludică și drăgălașă, dedată clowneriei, care știe să facă haz de necaz caricaturizând lumea – este descifrat cu încântătoare grație de Alina Petrică și dus la apogeu prin interpretarea impecabilă, tulburătoare, a celebrei piese ”Ne me quitte pas” de Jacques Brel.

Copleșitoare este și amprenta personală pe care Ana Bianca Popescu o așază asupra celei mai frumoase piese din repertoriul lui Edith Piaf, ”Hymne à l’Amour”, într-o interpretare ce revelează nu doar excepționale calități vocale, ci și o fascinantă capacitate de a transmite emoție, strălucire, magie. Emoție și sensibilitate emană, prin toți porii, și Anca Florescu, întruchipând depravarea în toate nuanțele ei, de la copila pervertită, la maternitatea tragică.

Hotărât lucru, Le Cabaret Noir de Răzvan Mazilu nu e pentru pudibonzi, ci pentru cei care pot înțelege disperata sete de iubire a Anitei Berber, dar și nebunia berlinezilor de a trăi din plin, fără opreliști și prejudecăți, bucuroși că au scăpat cu viață din primul război mondial, dar parcă presimțind, înfiorați, un nou carnagiu, și mai cumplit.

Ceea ce am aplaudat mai presus de toate, la sfârșitul acestui experiment întru totul reușit, a fost rafinamentul cu care Mazilu a știut să sublimeze trivialul inevitabil, înnobilând decadența și aducând la suprafață lacrima de sub masca surâzătoare. Bravo binemeritat Romanei Țopescu și lui Dragoș Trăistaru (autorii decorului evocând și goticul, și kitschul cabaretului), lui Mihai Dobre și lui Gabriel Băruță (semnatarii sound designului definitoriu pentru atmosfera spectacolului), Anei Cebotari, care s-a ocupat cu pregătirea muzicală și lui Alin Popa, pentru light designul mai mult decât inspirat. În concluzie, bucureșteni și musafiri ai bucureștenilor, dacă ați împlinit 16 ani, dați o fugă la Teatrelli (în Piața Lahovari, lângă COS) să vedeți ce înseamnă ”Mon Cabaret Noir”!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Benea

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru umorul lui Răzvan Mazilu (savurat mai mult în viața reală și mai puțin în cursul spectacolelor în care a creat roluri antologice). Se pare că percutăm la același gen de poante, lucru care m-a făcut să mă amuz la premieră mai mult decât ar fi fost normal.

Mazilu poate să facă orice. De exemplu, să danseze rolul trenului care o calcă pe Anna Karenina. Prin urmare, a regiza ”În plină glorie” la Teatrul de Comedie, în spiritul acestui teatru, poate fi pentru el o joacă. Nonșalantă și plină de farmec. Piesa dramaturgului britanic Peter Quilter brodează grațios pe marginea biografiei reale a Florencei Foster Jenkins, considerată cea mai lipsită de talent cântăreață a Americii interbelice. Interpretând acest rol, Gabriela Popescu mai oferă o copleșitoare măsură a harului actoricesc care i-a fost dăruit. Deși pare total ”dusă cu capul”, cântăreața întruchipată de această mare actriță te cucerește din prima. Camera de hotel în care trăiește diva (minunată scenografia Iulianei Vîlsan!) are somptuozitatea și strălucirea kitsch specifică talentului mititel, care se visează regină la Carnegie Hall. Am rămas cu un zâmbet larg încremenit pe față contemplând personajul fabulos construit. Și actoricește. Și regizoral.

Îmi vine și acum să râd pentru că știu de la cine a fost împrumutat acel gângurit/mârâit cu care Florence își încheie frazele, știu de la cine vine și atitudinea aceea patetic teatrală de megadivă descinsă miraculos printre muritorii de rând. Bănuiesc și de ce a fost invitată tocmai Felicia Filip să interpreteze glasul publicului nemulțumit. N-o să dezvălui aceste secrete de ”laborator”, dar cei care vor dezlega rebusul se vor amuza, garantat, cel puțin cât m-am amuzat eu. Deși menajera, bucătăreasa&camerista Maria (Andreea Samson, remarcabilă) o consideră ”loca” , Florence nu e deloc nebună. Doar pare. E o femeie care visează cu toată ființa ei și, chiar dacă nu are instrumentele necesare atingerii visului, acesta, culmea, se împlinește! În parte, și datorită câtorva apropiați care o încurajează. Atașant, sensibil, duios, ironic și comic în același timp, este Saint Clair Byfield, interpretat de George Mihăiță. Actor ratat, (a jucat în ”comedia Richard al III-lea”, la care Dorothy a râs cu lacrimi…) St. Clair mai păstrează urme de morgă british, din ce în ce mai estompate de iubirea pe care o poartă Florencei. Pe care o numește ”privighetoarea mea”, deși cântă ca o rață frăgezită cu whisky.

O urmează și o sprijină în toate, e singurul care crede în visul ei. O urmează – pentru că n-are încotro – și pianistul Cosmé McMoon, pe care diva îl angajează ca acompaniator și corepetitor. Deși interpretarea Florencei îi provoacă escoriații pe timpan, va deveni, și el, în scurt timp, un admirator al ei. În rolul pianistului se întrece pe sine Mihai Bisericanu, acest uomo universale despre care mi-e greu să stabilesc dacă e mai bun ca actor sau ca muzician. El este cel care prestează și ”uvertura” spectacolului, interpretând cu virtuozitate la pian piese vechi, nostalgice, ca fond sonor pentru secvențe din filmele anilor 40 ai secolului trecut.

Cele două balerine ale divei – interpretate adorabil de Simona Stoicescu și Meda Topîrceanu – sunt frișca de pe tort. Aducând subiectul spre actualitate, cele două balerine sunt și backing vocals și, la nevoie, cor de operă. Apocaliptică scena cu Habanera, când cele două cântă (mai bine decât diva!) având dinții încleștați pe cozile trandafirilor. Într-un travesti reușit, Eugen Racoți o întruchipează pe naiva, înduioșătoarea Dorothy, prietena Florencei. O doză sănătoasă de comic aduce și prezența sopranei Felicia Filip, în rolul doamnei Johnson, purtătoarea de cuvânt a melomanilor revoltați.

Mai pe scurt, la Teatrul de Comedie s-a născut o comedie bună. Hazul decurge din aproape tot ce se întâmplă pe scenă, chiar și atunci când e vorba de o înmormântare. Sunt comice costumele Florencei, apoteoza fiind atinsă de păunul pe care îl poartă pe cap la marele concert de la Carnegie Hall. Dar cel mai amuzant este modul în care Gabriela Popescu e în stare să stâlcească arii celebre – Habanera din ”Carmen” de Bizet, aria Reginei nopții din ”Flautul fermecat” de Mozart, Cavalcada walkiriilor din ”Walkiria” de Wagner etc. – fără a face vreun efort aparent. Ca să poți cânta atât de fals, trebuie să știi muzică, nu glumă. Gabriela Popescu știe muzică și cântă foarte bine. Am auzit-o în alte spectacole. ”În plină glorie” este un deliciu și pentru iubitorii comediei de calitate, și pentru melomanii cu simțul umorului. Merită să vă convingeți!

Gabriela Hurezean