De Ziua Mondială a Teatrului, simt nevoia să scriu despre spectacolul care mi-a plăcut cel mai mult în această stagiune: ”Proorocul Ilie” de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui Botond Nagy. Cu atât mai mult cu cât, niște farisei din secta mesianicului cu epoleți, care nu au văzut spectacolul, găsesc de cuviință să vocifereze strident despre erezie și atentat la puritatea religiei ortodoxe. Dacă ar fi văzut spectacolul, având, desigur, și capacitatea de a înțelege ceva din el, ar fi dat sonorul mic, jenați de propria… ignoranță (ca să mă exprim eufemistic). De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar le înțeleg ofuscarea. Despre ei e vorba în spectacolul ăsta. Montat cu umor, luciditate, foarte multă creativitate și interpretat de niște actori care joacă din drag aceste personaje pe care le înțeleg în profunzime.

Cine este proorocul Ilie? Un individ gen Petrache Lupu sau, mai recent, Călin Georgescu, care, în Polonia anilor 30 – 40, profită de naivitatea  consătenilor și se declară un fel de nou Mesia. Richard Bovnoczki strălucește în acest personaj aparent hieratic, încununat de falsă sfințenie și radiind empatie, dar care, în realitate, e un om obișnuit: nevricos, ipocrit, profitor, viclean. Sună cunoscut, nu-i așa? Teza genială pe care o propune dramaturgul polonez este că, atunci când profiți de prostia semenilor, nu poți să știi niciodată cum vor reacționa aceștia până la urma urmelor. Și, evident, aceștia nu vor întârzia să reacționeze. Când proorocul pe care îl urmează cu fanatism îi anunță că vine sfârșitul lumii, ”fanii” săi își caută cu disperare mântuirea. Iar mântuirea vine de la Mântuitor, nu? Deci mesianicul Ilie trebuie crucificat, la fel ca Mântuitorul pe care îl maimuțărește.

Dar, pentru o crucificare cât mai eficientă, e nevoie de repetiție. Într-o scenă care atinge comicul genial al teatrului în teatru, jucat de meșteșugarii din ”Visul” lui Shakespeare, țăranii răstignesc o sperietoare de ciori, care e deja gata crucificată pe bățul ei. Cum ar veni, ”credincioșii” efectuează o crucificare peste altă crucificare. Ce părere are despre asta însuși proorocul? O spune cu adorabil accent ardelenesc: ”Cică vin nyiștye tâmpiți să mă răstignyească.” Deși prostia cu caracter de masă e un subiect grav, am râs mult la acest spectacol care satirizează cu senină detașare toate racilele extremismului: dictatură, prostie, șovinism, antisemitism, fariseism, segregaționism, izolaționism și chiar imoralitate. Vezi scena în care posedata Olga (minunată Aylin Cadîr!) sare pe Ilie, ca un veritabil incubus din filmele horror.

”Exorcizarea”, în viziunea autointitulatului prooroc, înseamnă cantonarea fetei în patul ”sfântului”. O mare surpriză livrează Florentina Țilea în rolul Wierei, ex-sfântă, devenită păcătoasă. Actrița cântă extraordinar, vocea ei angelică se mulează perfect pe incantațiile cu tentă religioasă. Negustorul evreu Rotschild (Emilian Mârnea, pendulând cu grație între ironie și gravitate) vinde icoane și cruciulițe cu leduri colorate și, atunci când încearcă să-i convingă pe fanatici că Ilie e un om obișnuit, aceștia trag concluzia că ”totul e din cauza evreilor”. Fix ca Hitler. Procesiunea dinaintea răstignirii este o paradă a promiscuității care definește lumea modernă. Palaszka Ofeliei Popii este ”credincioasa” tipică de la marginea societății. Mereu uimită, mereu incapabilă să înțeleagă, un pic nimfomană, dar fericită să se vadă, pentru o clipă (sau mai multe) în centrul atenției. Călare pe cruce, sau oferind sex nelimitat, în pădure. Și nu, nu e nicio blasfemie aici. E doar o oglindire fidelă a modului în care mulți fanatici înțeleg credința, relația cu Divinitatea, smerenia care nu e niciodată circ de doi bani.

În povestea lui Slobodzianek, privirea lucidă aparține lui Iuda, interpretat tulburător de Lari Giorgescu. El este cel care încearcă să sfâșie vălul iluziei, el știe că de vină sunt corupția din sânul bisericii, voracitatea bogaților și supa de șoareci cu care se hrănesc săracii. E cutremurătoare aleargarea lui în cerc, până la epuizare, până la prăbușire, ilustrând disperarea celui care vrea să aducă lumina în minți opace, dar este refuzat fără drept de apel. Și asta sună cunoscut, nu-i așa? În timp ce scriam această cronică, pe site-ul Teatrului Național din București era publicat un comunicat/răspuns adresat celor care acuză spectacolul de blasfemie. Am citit comentariile, cele mai multe de la oameni care nu au văzut spectacolul și acționează în continuare ca boți fideli ”proorocului” lor. Pe care nu l-au răstignit (încă) dar nici nu mai are mult de așteptat. Și mișcarea asta a boților atestă valoarea spectacolului (parcă mai era nevoie!).

Cum spuneam de la început, ”Proorocul Ilie” este un spectacol excepțional, montat cu bucurie și relaxare, cu actori care știu exact ce au de spus și cu un regizor care știe cum se ține ritmul și viteza într-un spectacol care nu te plictisește nicio clipă. Ar mai fi multe de spus despre prestația impecabilă a celorlalți actori din echipă: Silviu Mircescu (Bețivul), Răzvan Oprea (Bondar, apoi Sperietoarea), Florin Călbăjos (Marczuk), Leonard Chionac (Pilat), Oana Laura Gabriela și Teo Dincă (Sfânta Veronica), Vitalie Bichir (Orbul), Mihai Calotă (Irod). Scenografia Irinei Moscu, sugestivă, funcțională, reușește să mobileze cu deplin succes spațiul dificil al unei scene mari, cum e cea a Sălii Studio. Splendide muzica (Claudiu Urse) și lighting&video designul (Cristian Niculescu). Impresionante viziunea, siguranța și umorul regizorului Botond Nagy. Cum spuneam, din tot ce am văzut în această stagiune, ”Proorocul Ilie” mi-a mers cel mai țintit la inimă. Prin adevărul oglindirii, prin afinități ale expresiei artistice, prin stilul actoricesc. Vă rog mult, nu mai citiți prostiile boților, mergeți să vedeți acest spectacol despre raportarea – uneori eronată – a omului la Dumnezeu, despre impostură și fanatism. Și despre prostie, care nu-i de râs, dar e imposibil să te abții.

Gabriela Hurezean

Fotografii cerșite de la regizor

Piesa lui David Ives răsare și se ramifică din micul roman al austriacului Leopold Ritter von Sacher-Masoch, ”Venus im Pelz”, publicat în 1870. Naș al masochismului (deh, marchizul de Sade avea nevoie de o completare), Sacher-Masoch atinge în cartea sa teme tabu, preluate cu necesară ironie de Ives, în textul său care, la rândul lui, a generat interpretări interesante – vezi filmul lui Roman Polanski, primit destul de rece la Cannes, în 2013. Regizoarea Elena Morar recitește piesa în cheie personală și montează la unteatru, investind mult umor de toate culorile, dar mai ales negru, un spectacol intens, dinamic, grație și jocului de mare rafinament al celor doi actori: Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki. Dar și cu sprijinul consistent al Ilenei Zirra (decor) și al Noir Morphosis (costume).

Richard Bovnoczki interpretează impecabil, nuanțând subtil și plasând accentele necesare, rolul regizorului Thomas Novacek, nemulțumit că nu găsește o actriță potrivită pentru Wanda, eroina din ”Venus in fur”. Dintre toate participantele la audiție, niciuna nu e în stare să pronunțe ”inextricabil” fără să ia lecții de dicție. Și toate vorbesc de ”parcă-s pe heliu” (ah, pițigăiatele scenelor noastre!). Și jumătate dintre ele se îmbracă precum prostituatele, cealaltă jumătate – ca niște lesbiene. Și fix în momentul acesta, al iritării ajunse la apogeu, irumpe în scenă o candidată întârziată. E îmbrăcată ca o prostituată și înjură fără perdea. Culmea, se mai și numește Vanda, fără w!

Despre Silva Helena Schmidt știam mai nimic. Poate pentru că a adăstat o vreme la teatrul din Satu Mare, unde n-am prea ajuns. Poate pentru că e absolventă a școlii de teatru clujene – cea mai bună, în continuare, dar atât de departe de scenele bucureștene. Cu cât mai mică a fost cunoașterea, cu atât mai mare surpriza. Pentru că Silva Helena Schmidt nu e o începătoare care preia strălucire din trena magnificului Bovnoczki. Ea însăși e un quasar cu infinite irizații luminiscente! Nu are nici cea mai mică ezitare în a-și asuma traiectoria complicată a personajului: de la intrusa cu maniere golănești și simptome de ignoranță gravă ( ex: ”limba austriacă”), la actrița impecabilă în rol de aristocrată pur sânge, apoi la muza care îl regizează pe regizor și, în final, la erinia răzbunătoare. Vanda e plină de mistere ce ne vor fi revelate rând pe rând, odată cu niște valențe actoricești remarcabile.

”Venus in fur” de la unteatru propune publicului o întâlnire cu doi actori de mare calibru, într-un spectacol meditație despre iubire și dominare, despre sado-masochism (”nimic nu e mai senzual decât durerea, nimic nu e mai excitant decât umilirea”), despre clipa când femeia obiect sexual se revoltă și se răzbună. Elena Morar orchestrează cu mână sigură impresionanta descătușare de forțe. I-aș sugera, totuși, să nu mai pună melodie cu text peste replică, pentru că, oricât de napoleonian ar fi, publicul își reorientează brusc atenția spre mesajul cântecului, ratând replici importante. Se găsește destulă muzică barocă și în variantă instrumentală. Este doar un mic defect ușor remediabil.

În sfârșit, voi reproduce gândurile regizoarei – dedicație manifest ce apare pe două ecrane, în timpul binemeritatelor aplauze de la finalul spectacolului:

”pentru regizorul care îmi povestea în a doua zi de când ne cunoșteam, cum există doar actrițe, nu actori, și doar regizori, nu regizoare

pentru regizorul care în a treia zi de asistență, îmi povestea cum o femeie atunci când este violata, se excita fizic, ca mecanism de apărare împotriva agresorului, și uneori are chiar orgasm.

pentru regizorul care susținea că actrița lui principală nu e suficient de sexy pentru că lui nu-i vine să se culce cu ea

pentru regizorul care s-a supărat că am refuzat să fac figurație în desuuri în spectacolul lui, deși treaba mea era de regizor tehnic.

pentru regizorul care avea ca proiect suprem – nefăcut încă – un spectacol în care Mike Tyson să bată timp de două ore o tânără fată, într-un cub de sticlă. iar fata să se ridice după fiecare lovitură, din ce in ce mai puternică. spectacolul s-ar fi numit “cancer”.

pentru performerii care încheie unele producții fără să fie plătiți dar cu stres post traumatic lejer cauzat de regizori sadici sau impostori și aplaudat de branșă ca genialitate

pentru dățile când mi s-a spus că “actorilor le place să pui biciul pe ei”

pentru dățile când actorii chiar au vrut să pun biciul pe ei

fetișizarea actorilor poate crea monștri”

Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să insist: mergeți să vedeți spectacolul. O să râdeți mult. O să gândiți și mai mult.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Spectacolul ăsta pică destul de greu tocmai acum, când noi, ca nație, constatăm iar și iar că trenul spre lumea mai bună continuă să treacă prin gara noastră doar  precum o străfulgerare. Sigur, în ciuda adevărurilor neplăcute, conținute în piesa ”Orchestra Titanic”, dramaturgul Hristo Boicev (alături de regizorul Felix Alexa) presară și niște praf de râs peste replici. Și se râde, chiar dacă râsul mai și ustură pe alocuri. Piesa bulgarului e despre patru oameni ai străzii care s-au adăpostit într-o gară dărăpănată. Ei, gara asta e primul lucru care m-a captivat. Cum am ajuns în Sala Pictura (Teatrul Național din București) ca de obicei, cu vreo 10 minute mai devreme, am avut timp să contemplu decorul creat de Andrada Chiriac.

Mi-au trecut prin minte ruinele pictate de Louis Daguerre, Jan Peeters, Marco Ricci, Viviano Codazzi ș.a., dar parcă niciuna dintre ele nu avea viață ca gara asta care, de-a lungul spectacolului, îți dă senzația că respiră și, în funcție de cum o atinge lumina, devine catedrală scufundată, îmbrățișare, amenințare, lume întreagă, coșmar, speranță, disperare. (Imaginea e copiată de mine din caietul program). Hotărât lucru, avem în Andrada Chiriac un scenograf de foarte mare anvergură, stau mărturie și celelalte decoruri pe care le-a creat (”Revizorul”, ”Terorism”, ”Butoiul cu pulbere”, ”Hotelul dintre lumi” etc.).

Demult n-am mai văzut un spectacol în care ceea ce se vede să fie într-o osmoză atât de armonioasă cu ceea ce se aude. Ilustrația muzicală, aleasă de Felix Alexa și Cristina Giurgea, cuprinde partituri de Beethoven, Gorecki, Ada Milea, Alexander Bălănescu. Tema trenului (cvartetul de coarde nr.2 de Henryk Gorecki) se poate descrie ca un parfum: nota de bază, monotonă, sacadată, amintește de goana fără țintă a trenului, nota de vârf, stridentă, terifiantă, pare un strigăt de ajutor înainte de ultima respirație. Apoi, mai este scena în care se cântă ”Odă bucuriei” (Simfonia a IX-a de Beethoven). Claudiu Bleonț, în prim plan, cu vocea lui penetrantă, de tenor, mi-a amintit de același Claudiu Bleonț, pe la începutul anilor 90, cântând din ”Carmina Burana”, în ”Audiția” lui Andrei Șerban, tot pe scena Naționalului bucureștean.

Surprinzător cum îl știm, Bleonț este, acum, magicianul Harry (Houdini, dacă vreți), care poate să scoată din gură trei ouă întregi, unul după altul. Sau îngerul morții? Tania Popa – Liubka – scoate panglici pe gură, dar nu șmecheriile învățate de la magicianul Antonio sunt cele mai importante aici. Impresionantă este capacitatea actriței de a se transforma, în fracțiuni de secundă, dintr-o prostituată zdrențăroasă și bețivă, în aristocrata care cântă, transfigurată, la vioară, undeva, în adâncul oceanului. Mihai Călin este un fel de regizor/dirijor/ raisonneur/mitoman – Meto. Știe să cânte ”din Beethoven, Brahms, Bach și Feuerbach”, a studiat filosofia la Conservator și psihiatria la spitalul de psihiatrie, dar și la școala vieții și, cu toate competențele acestea la bază, înscenează la nesfârșit venirea trenului care, poate, va opri cândva și în gara părăsită.

Cel de-al patrulea om al străzii, Luko, este interpretat de Mihai Constantin care rămâne cumva la suprafața personajului, e drept, nici rolul nu e prea complex, din scriitură. Nu știu alți spectatori ce au văzut, dar eu l-am văzut tot timpul pe Mihai Constantin și nu pe Luko, fostul șef de gară, devenit boschetar. O fi avut o seară mai proastă… Nu același lucru se poate spune despre Richard Bovnoczki, un actor care se livrează în totalitate personajului. Profund, nuanțat, convingător. Doko nici măcar nu seamănă cu Bovnoczki, este, cu adevărat, îngrijitorul de la zoo, care a vândut pe băutură hrana animalelor, până când acestea au murit. Doko o plânge pe Katia, ursoaica pe care a îndrăgit-o, dar asta nu l-a împiedicat s-o lase să moară de inaniție.

Ursoaica și magicianul Harry vor aduce suprarealismul în lumea acestor năpăstuiți. Căci spune Harry: ”În lumea reală, trăiește trupul, în lumea nevăzută a viselor și speranțelor – trăiește spiritul.” Și spune Hristo Boicev, în interviul acordat Anitei Neagu: ”Iluzia este fundamentul existenței umane. Și tot iluzia este cea care îi determină pe oameni să continue să trăiască, să ducă mai departe ce au de făcut. Ideea că așteptăm ca în viitor să ni se întâmple ceva mai bun e tot o iluzie. Logica, din păcate, ne contrazice. În viitorul cel mai îndepărtat vom dispărea cu toții, așa cum dispar și personajele din piesa mea.” Cât despre Felix Alexa, e ca de fiecare dată, la fiecare nou spectacol al său. Știe exact ce vrea să spună, știe exact cum trebuie să spună, construiește cu o rigoare farmaceutică personaje, emoții, idei, pentru ca, în final, să coaguleze totul într-o iluzie/trăire profundă, întâmplată pe scenă și în spectatori. Finalul necruțător propus de autorul piesei este cumva alinat prin montarea lui Felix Alexa, care aduce un licăr de speranță: ”Spectacolul meu vorbește despre teatru și viață, despre cum ne putem salva, măcar parțial, dintr-o existență frustrantă și anostă, sperând la o altă dimensiune creată prin iluzie. O iluzie pe care ne-o creăm fiecare în intimitate, ca alternativă salvatoare.” Și, cine știe, poate că iluzia se va materializa cândva. (Vai, mă minunez și eu ce pozitiv gândesc!).

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Când am primit invitația la premiera cu ”Idolul și Ion Anapoda”, am avut imediat viziunea unei comedii romantice de epocă. Dulce și roz. O viziune nu tocmai încurajatoare. Dar m-a provocat distribuția: cinci actori cu locuri speciale în galeria mea de preferințe. Așa că am purces la drum cu încredere și ceea ce am văzut a fost peste așteptări.

Mariana Cămărășan (care semnează inspirata regie alături de Toma Dănilă) a adaptat piesa lui G.M. Zamfirescu, recitind-o cu fină ironie și transformând-o într-o poveste atemporală, universal valabilă. Rolul titular i-a fost încredințat lui Richard Bovnoczki, un actor care poate juca orice vârstă, orice stare, orice situație,  fără machiaj sau alte adjuvante. Un actor care îți merge drept la inimă, pe căi numai de el știute.

Ion Anapoda, în versiunea Bovnoczki, este un visător incorigibil, un om bun, chiar și atunci când se dedă machiavelâcului. Este atât de discret și umil, încât nici nu i se rostește numele, fiind doar ”Dânsul” pentru cei din casă. Și nu renunță la bunătate/inocență, deși știe că va fi tratat drept imbecil și anapoda. O situație cunoscută, nu-i așa? E o adevărată încântare să-l vezi cum jubilează călcând cu galoșii pe covorul sacru, cum se fâstâcește mereu, cum devine Pygmalion pentru noua Galateea, nefericita Frosa, cum pritocește planuri de anihilare a adversarului, cum rezistă unor avansuri amoroase pe care nu și le dorește.

Oana Pellea este Stăvăroaia, stăpâna casei. Cu haru-i infailibil, actrița conferă personajului viață, culoare, vibrație, consistență. E și zmeoaică dictatorială,  și femeie singură, însetată de iubire, și intrigantă, și vulnerabilă, și atotștiutoare, și înșelată în așteptări, dar niciodată resemnată. Explorându-și rolul până la ultima fibră, actrița își schimbă până și timbrul vocii, în slujba identificării profunde cu personajul. Stăvăroaia Oanei Pellea este cameleonică: o scorpie în raport cu Frosa cea din flori, ocrotitoare și complice/interesată cu Mioara, nepoata favorită, romanțioasă și tandră cu bărbatul care ar putea să-i dăruiască o iubire târzie.

Stăvăroaia dansează conga și tango, poruncește, oftează, terorizează, speră, se bucură, e dezamăgită și, în general, are un haz nebun, care te trimite cu gândul, obligatoriu, la o altă splendidă performanță a Oanei Pellea, Veta, din ”Noaptea furtunoasă” regizată de Mihai Măniuțiu.

Cu admirabil simț al măsurii, Cristina Casian creionează o eroină caricaturală: Mioara, nepoata Stăvăroaiei, este ”femeia fatală” pe care o iubesc toți bărbații din piesă. Naivă, credulă, influențabilă, aproape că face jocurile interesate ale Stăvăroaiei, acceptând compania ”Morții Obosite”, directorul adjunct de la bancă, cocoșat, dar bogat. Deși, în această versiune regizorală, Mioara este o proastă ridicolă, la modul cel mai concret, Cristina Casian își ține în frâu cu măiestrie personajul, acordându-i exact cantitatea de ironie de care e nevoie.

Oropsita Frosa (pe care Stăvăroaia o urăște, oarecum motivat) este magistral interpretată de Florina Gleznea. Copila luată ”de suflet” parcurge o traiectorie destul de grea, în condițiile date, de la servitoarea terorizată, speriată, nevricoasă, la domnișoara care, încet, încet, se lasă cizelată. Pentru ca Frosa să nu devină un fel de Cosette, patetismul personajului este tăiat regizoral prin nota de burlesc dată de bătăile cu mătura, cu papucul și cu ce se mai nimerește. Momente pe care actrița le parcurge cu nonșalanță, fără a-și pierde acea capacitate – pe care i-am admirat-o mereu – de a spune mai multe cu ochii.

István Téglás propune un Valter mereu depășit de situație, un păcălici amintind prin grație, mobilitate, expresivitate, de celebrul Valentin le Desossé al lui Toulouse-Lautrec. Valter se vrea un dandy cuceritor, dar nu e decât e un fel de copil mare, uimit și neajutorat, asistând neputincios la rătăcirile femeii iubite. Și cu acest personaj, abordat într-o cheie cu totul și cu totul inedită, István Téglás demonstrează polivalența luxuriantă a talentului său.

Totul, în acest spectacol, este încărcat cu haz. Vladimir Turturică a creat un decor asortat: rame groase, fără conținut, covor – carpetă cu Napoleon călare, în amintirea răposatului Stavăr. Umorul, mai mult sau mai puțin latent, mustește în viziunea regizorilor Mariana Cămărășan și Toma Dănilă. Acel strigăt al Stăvăroaiei, ”Stavăr? Toată lumea-n dulap!” e de un comic criminal și spune totul despre fosta ei căsnicie, în care ”fiecare era cu ale lui”. Ca să nu mai lungim vorba, ”Idolul și Ion Anapoda” , noua premieră de la ARCUB, este o comedie ca la carte, prietenoasă și relaxantă, numai bună de încălzit o seară ploioasă, de toamnă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălina Flămânzeanu

Instituția independentă, intitulată UNTEATRU, se află pe o stradă (Ilfov, în spatele CEC-ului) ale cărei case nu au numere. Cel puțin, nu la vedere. Ultima dată, am văzut numărul clădirii în care se află UNTEATRU pe un burlan. De data asta n-am mai fost atentă să văd dacă e, încă, acolo. M-a furat magia locului. Parcă toată strada e din povestirile lui Mircea Eliade, nu doar ”La țigănci”, pe care am văzut-o transformată în spectacol.

Sala e mică, încap maximum 50 de oameni, de aceea, a reconstitui lumea fantastică din ”La țigănci” într-un spațiu atât de drastic limitat poate fi o aventură în care îți prinzi urechile. Dar ajung câțiva metri de mătase neagră și un candelabru cu flori transparente, ca un nor luminos, și, deodată, ești exact acolo unde vrea Eliade. Sau cei doi regizori ai spectacolului, Andrei și Andreea Grosu (care au realizat și adaptarea textului, liberă dar, paradoxal, foarte fidelă). În rolul profesorului de pian Gavrilescu, strălucește Richard Bovnoczki, un actor pe cât de bun, pe atât de scump la vedere. Și nu din vina lui… Gavrilescu este loser-ul clasic. A ratat tot ce se putea rata în viață și, deși sensibil și talentat, își târâie zilele ca profesor de pian. Sărac. Însurat cu o femeie pe care n-o iubește.

Ochii lui Richard Bovnoczki exprimă cu tulburătoare acuitate toate stările prin care trece nefericitul omuleț: melancolie, dezamăgire, curiozitate, uimire, dar mai ales teama, acea teamă devoratoare, care l-a împiedicat mereu să trăiască. Este omul care nu mai are speranțe sau visuri, pe deplin resemnat cu propria ratare, cu prea târziul absolut. Dar ceea ce, pe dinafară, pare un bordel, pentru el va fi purgatoriul. Baba, precum Charon, îi va permite să treacă dincolo, iar cei trei îngeri ai morții îl vor ajuta să-și revadă greșelile, majoritatea izvorâte din lașitate. Răscumpărarea este imposibilă, pentru că nu va putea niciodată să deosebească țiganca dintre cele trei însoțitoare prin labirinturile propriei conștiințe. Dacă, în realitate, între actrițele care întruchipează trio-ul angelic nu există nicio asemănare, prin machiaj și coafură s-a obținut o fascinantă iluzie optică: Florina Gleznea, Corina Moise și Cristina Casian par gemene identice!

Înveșmântate la fel, în stil office, cu pantaioare negre, singurele detalii care le deosebesc sunt culorile intense ale pantofilor stiletto. Iar descălțarea va echivala cu o dezveșmântare totală. Cele trei actrițe parcurg cu flexibilitate și putere de convingere traseul de la simple (aparent) prostituate, la făpturi eterice, supranaturale. O excelentă soluție scenografică este învelirea în voal a capului Babei, astfel încât aceasta să devină o apariție realmente fantomatică, înfricoșătoare. Mihaela Trofimov este la fel de credibilă în rolul Babei ca și în cel total diferit, al iubitei părăsite, solara Hildegard, care va apărea, la sfârșit, precum Beatrice din Divina Comedie, pentru a-l conduce pe Gavrilescu spre… pădure (cum scrie Dante: ”Pe drumul vieții-ajuns la jumătate/Mă regăsii într-o pădure-obscură/Căci drumul drept lăsasem a-l străbate…”).

Liviu Pintileasa interpretează nuanțat rolul taxatorului din tramvai și pe cel al vecinului bețiv. Impresionantă creație actoricească oferă și Bogdan Cotleț în triplu rol: ușierul de ”La țigănci”, fiul Georgeștilor (cu admirabilă finețe a umorului) și muscalul blând și romantic. Cum spuneam, scenografia lui Vladimir Turturică accentuează atmosfera de mister care, pe nesimțite, îl va absorbi și pe spectator, astfel încât, la un moment dat, călătoria lui Gavrilescu va fi și călătoria publicului. Pe scurt, Andrei și Andreea Grosu au reușit să materializeze ceea ce și-au propus: “La tigănci – textul care vorbește cel mai clar și, în același timp, cel mai ascuns despre vis. Sau nu. Frumusețea luptei pe care o duci cu un text care are la bază o nuvelă fantastică e că indiferent de cine câștigă, rezultatul este uluitor: un spectacol în care recreem o lume neînțeleasă pe care încercăm să o decriptăm prin bucățele de limbaj recognoscibil.” Spectacolul – finanțat de ARCUB prin programul București 555 – s-a finalizat cu deplin succes, iar cei care l-au susținut merită, și ei, toate aplauzele noastre pentru bunul gust cu care își aleg proiectele în care se implică.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă