Când țara ta agonizează sub dictatura unor infractori neșcolarizați, care o transformă într-un paradis al nelegiuirii. Și oamenii nu înțeleg. Sau nu vor să înțeleagă. Tu, care ești un artist adulat și aplaudat, tu, care vezi și înțelegi gravitatea extremă a situației, trebuie să accepți că ești și formator de opinie. Să-ți asumi asta, protestând cu toate mijloacele harului ce ți-a fost dăruit! Altfel, neputincios/nepăsător/înfricoșat în turnul de fildeș, tu, omul de înaltă cultură, te transformi într-un laș mic și trist. Din fericire, Andrei Șerban este un imens artist, care își ia în serios și arta, și rolul de formator de opinie. Laș n-a fost vreodată (vezi modul incalificabil în care a fost îndepărtat de la conducerea Teatrului Național), iar respectul său pentru adevăr e gata să înfrunte orice risc. S-a bătut multă apă în piua polemicii despre arta pentru artă și arta cu tendință. Nu e bună arta cu tendință atunci când face propagandă pentru vreo culoare politică. Mai ales când culoarea e  acoperită cu un strat gros de jeg. Dar e bună atunci când se ridică și strigă împotriva celor care vor să ne întoarcă în bezna din care abia am ieșit, plătind cu sânge. Pe de altă parte, montând ”Richard 3” la Teatrul ”Bulandra”, Andrei Șerban depune arta cu tendință pe un așternut curat de artă pentru artă. Subtila traducere a textului shakespearean, aparținând Danielei Dima, aduce și mai aproape de noi rezonanța profundă și mereu actuală a textului. Unii cercetători susțin că piesele shakespeareene sunt operă colectivă, adunată sub pseudonim. Prin ”Richard 3” de la ”Bulandra”, Andrei Șerban se autoinclude în această teorie.Regizorul decupează scene și replici, elimină balastul, creează inserturi personale, care se coagulează organic în textul original. Apariția lui Shakespeare (întru susținerea unui discurs șfichiuitor) este ceea ce în muzică se numește auftakt. Astfel reconfigurate, textul și spectacolul se adună într-o cupolă care îmbrățișează scena și sala, deopotrivă. O cupolă istorie, din care facem parte cu toții, chiar dacă mulți dintre noi se limitează la calitatea inertă de spectatori. Prin întrebările puse direct celor din sală, Andrei Șerban mizează pe o anume interactivitate a spectacolului, dar publicul rămâne încremenit. Speriat. Îngrozit. Incapabil de replică. Nu-i așa că pare înfiorător de cunoscut? Toată lumea vede ce face Richard, dar nimeni nu-l împiedică. Și, iarăși, ”vreți să fiu conducătorul vostru?”, și sala tace, nimeni nu huiduie, nimeni nu fluieră… Se simte frica, grea, sufocantă, ca o scufundare letală în bazinul cu slime negru. Neavând altceva de reproșat spectacolului, fanii infractorilor aflați la putere mormăie că vremea ”șopârlelor” a trecut, acum suntem în democrație. Numai că nu e vorba de nicio aluzie subversivă (”șopârlă”) în ”Richard 3”, totul este spus direct, pe față! Tonalitatea, dusă de la ironie fină la sarcasm contondent, se prefiră până și din muzica lui Raul Kusak, inspirat pianist și compozitor, care strecoară printre efluviile muzicale, oferite live, ba un acord din ”Imagine”(John Lennon), ba câteva note dintr-un colind de Crăciun…

Marius Manole în Richard e preaplinul ce nu poate fi depășit. A fost asemănat cu Edward Scissorhands, Joker, Michael Jackson, dar mie îmi pare mult mai aproape de un personaj pe care îl interpretează chiar el, la Teatrul Național: Ștefăniță Vodă din ”Viforul” lui Dabija. Un omuleț tarat, cu mintea întunecată de neiubire,  încercând să folosească puterea ca acoperământ peste nevolnicie. Îl detestă până și propria mamă. Grăitoare scena în care Richard, aproape zdrobit, scâncește: ”Mami!”. Dar mama îl scuipă, blestemându-l: ”Rușinea vieții tale să te urmeze și în moarte!”. Nu este iubit și nici nu poate să iubească, ucide cu cinism și disperare, își contemplă necruțător propria urâțenie: ”De mine mai curând mi-e silă/De câte-am săvârșit blestemății!/Sunt ticălos.(…) Tot ce-i păcat, păcate de tot soiul./Mă-nvinuie răcnind: <<Ești vinovat!>>/Voi plânge-n scrâșnet. Drag nu-s nimănui;/Nu-i om să-i fie milă dacă mor;/Și cum să-i fie, dacă-n mine însumi/De mine însumi milă nu găsesc?” Astfel, Richard devine un monstru oarecum înduioșător, un criminal sângeros care, la rândul lui, sângerează prin toți porii. O nuanță dorită de Andrei Șerban și exprimată infinitezimal de Marius Manole, poate cel mai aplaudat  actor al momentului.

O surpriză plăcută a montării este distribuirea lui George Ivașcu în trei roluri – Regele Eduard al IV-lea, Lordul Primar al Londrei, Un ucigaș. Nu orice fost ministru al culturii, înjurat copios de public și, apoi, eliminat din guvern, ar fi avut sânge în instalație pentru a îndrăzni să ”locuiască” aceste personaje ce pot fi interpretate ca ironii îndreptate fix împotriva lui și a partidului pe care îl reprezintă. Eduard IV a fost un rege frumos, având o înălțime impresionantă (1,93 m!) și neîntrecut războinic. Primarul Londrei face poante politice, îndreptate, evident, spre penalii care l-au scăpat din brațe pe Ivașcu. Ucigașul e un ticălos șobolănos, sclav vândut Răului. Acceptând să joace aceste roluri, George Ivașcu execută o penitență/autoflagelare umilă, ca la carte, demonstrând – parcă mai era nevoie! – că locul lui e pe scenă, nu în haznaua politicii.

Rafinate compoziții oferă mereu surprinzătorul Cornel Scripcaru. El este Regina Margaret, un fel de erinie supradimensionată, ascunsă sub văluri de doliu, apoi copilul Eduard, prinț de Wales, care ar trebui să devină rege, dar preferă să joace tetris. Și, într-un moment  de mare intensitate, Scripcaru e însuși Shakespeare, care vine să ne arunce în față disprețul binemeritat. Frumos articulate, cu forță și asumare, sunt personajele feminine interpretate de Rodica Lazăr (Regina Elisabeta, sinuoasă, subtilă, furioasă), Alexandra Fasolă (Lady Anne, evoluând de la tristețe interiorizată, la tragism devastator), Mirela Gorea (mama lui Richard 3, aproape dezumanizată de durere, repudiindu-și fiul scelerat). Binevenite accente aduc spectacolului Cătălin Babliuc, Alin State, Constantin Dogioiu, Adrian Ciobanu, Lucian Ifrim, Catinca Maria Nistor. Decorul (tot o creație a lui Andrei Șerban) este o construcție industrială din metal, ce prinde viață terifiantă prin culoarea luminilor, aleasă de regizor. Finalul – genial Marius Manole cu acel rânjet amenințător – mi-a lăsat în minte  melodia care a continuat să-mi zumzăie în cap o vreme. ”Time is on my side”. Hitul trupei Rolling Stones. Pentru Mick Jagger – un cântec de dragoste. Pentru noi, promisiunea apocalipsei, în esență: Sunt nemuritor, te vei întoarce mereu la mine și mă vei regăsi în forme tot mai elaborate ale Răului! O teză destul de realistă. Din păcate. Mergeți să vedeți ”Richard 3”, unul dintre cele mai bune spectacole create de Andrei Șerban. La ”Bulandra”. Sala ”Liviu Ciulei” (Izvor).

Gabriela Hurezean

Fotografii de Livia Vișănescu

La conferința de presă de după vizionare, i s-a reproșat lui Gabriel Achim că are o atitudine neortodoxă față de clopotul din ”Rubliov”. De ce să nu recunosc, răspunsul lui Achim mi-a plăcut: ”Purtăm povara genialității înaintașilor, măcar atât putem face, în nemernicia noastră, să ne batem joc cu un anume respect.” Tot filmul stă sub semnul acestei afirmații. Din cele 105 minute, cât durează acțiunea, 60 de minute sunt înecate în beznă.

Avem două mașini, noaptea, prin nămeți. În prima e primarul (Doru Ana) și prietenul lui, Adrian (Mimi Brănescu). În a doua mașină e polițistul Viorel (Adrian Văncică) și Lucică, liderul Tineretului Creștin (Adrian Ciglenean). În ambele mașini, unul vorbește (primarul și, respectiv, polițistul) iar celălalt tace (Adrian și liderul-momâie). De ce ai avea răbdare să-i asculți pe unii monologând în întuneric, timp de o oră? Din curiozitate. Pentru că vrei să știi cum și-a rupt gâtul Adrian. De ce a vrut Adrian să se călugărească? De ce s-a răzgândit? De ce ține morțiș primarul să-l întoarcă de la mânăstire? De ce tot pingăne telefonul lui Adrian? Cine îi trimite mesaje și de ce? Cum se explică tensiunea aproape materială dintre primar și Adrian?

Sigur că, în ora aia, n-o să primești niciun răspuns. Iar în cele 45 de minute, când acțiunea iese la lumină (în casa primarului, unde se pune de-un grătar pantagruelic și de-o chercheleală strașnică), vei găsi răspunsurile singur, atât cât te ajută intuiția. Grație scenariului cu schepsis, scris de Gabriel Achim și Cosmin Manolache. Acasă la primar, ai ocazia să lansezi o nouă rafală de întrebări: De ce are draci nevasta gravidă a primarului (Rodica Lazăr)? Ce reprezintă scena mută dintre Adrian și nevasta primarului? De ce face bășcălie primarul de Adrian, pe motiv că acesta vrea iubire ca-n filme? (”Numai că actorii, după ce termină filmul, pleacă acasă. Tu rămâi în film.”) Cum a ajuns polițistul Viorel sclavul robot al primarului? Ce malversațiuni ascund amândoi? Cum spuneam, n-ai să afli nimic clar, până în ultimele secunde ale filmului.

Între timp, nu-ți rămâne decât să evaluezi rolul care îi vine mănușă lui Doru Ana: primarul se crede Dumnezeu, dar felul în care râde îi trădează structura mefistofelică, face pe atoateștiutorul, dar nu e decât un fanfaron grobian și întru totul malefic. Adrian Văncică e perfect în rolul trepădușului aliat în rele, slugarnic și vulgar (magistrală secvența în care mănâncă o chitanță). Adrian Ciglenean își construiește personajul exact așa cum cere scenariul: un tip șters, servil, care nu are opinii și care trece prin peisaj ca o fantoșă. Aplaudabil este și Constantin Cojocaru, în rolul bătrânelului necăjit, pe care primarul îl culege din drum. Imaginea semnată de George Chiper servește, și ea, cu precizie, cauza acestui lungmetraj premiat anul trecut la TIFF. Și, pentru că am un prieten care mă întreabă mereu dacă în filme se mănâncă ciorbă, voi oferi și acest amănunt: în ”Ultima zi” nu se mănâncă ciorbă, ci salam și pilaf. Pilaf o să ieși și tu de la filmul ăsta, drag cinefil, în caz că nu-ți place umorul negru. Mie îmi place, drept pentru care am și râs.

Gabriela Hurezean