Cu un lung și glorios traseu pe Broadway (dar și pe multe alte scene ale lumii), piesa lui Richard Alfieri, ”Șase lecții de dans în șase săptămâni”, este acel gen rar  de comedie care nu se limitează la hohotul de râs răsfirat la suprafața lucrurilor. Zâmbești, chicotești, râzi în cascadă, dar ești scufundat, pe nesimțite, în hățișurile relațiilor interumane, așa cum sunt ele: misterioase, imprevizibile, surprinzătoare.

În calitate de regizor, traducător al piesei și creator al costumelor, Lavinia Jemna Oltenau aduce pe scena Teatrului de Artă din București un spectacol savuros, și dulce, și amărui – povestea a doi oameni care, într-o ordine logică a faptelor, nu prea au cum să-și găsească puncte comune. Un spectacol fără farafastâcuri avangardiste, fără sofisticăreli inutile, dar cu atât mai bine cantonat între granițele firescului, ale adevărului artistic. Cândva, un prieten îmi spunea că un simț al ridicolului exacerbat te poate împiedica să trăiești. A fost bine că l-am ascultat. Nu știu cine a sfătuit-o pe Lily Harrison, cert e că, la vârsta de 65 de ani, se hotărăște să ia lecții de dans. Cel care o va conduce în pași de swing, twist, tango sau vals, pe ringul improvizat în living, este un june ciudățel și impertinent, Michael Minetti.

Așa cum era de așteptat, între cei doi n-are cum să apară un coup de foudre. În schimb, o antipatie instantanee e perfect verosimilă. Urmărind tribulațiile personajelor, Victoria Cociaș și George Constantinescu ne oferă două recitaluri actoricești de reală virtuozitate, întruchipând caractere întru totul credibile și, mai presus de asta, cu adevărat atașante. În timp ce Lily se luptă cu efectele menopauzei, tânărul Michael își exprimă torențial temperamentul de italian. Lily e suspicioasă, severă, rezervată, aflată mereu în defensivă, Michael e obraznic, ironic, insinuant, jucăuș. Asta, la prima vedere. Pe măsură ce lecțiile de dans avansează, cei doi încep să-și cotrobăie prin viață, prin răni și cicatrici, revelând ascunzișuri nebănuite, demontând minciuni și descoperind afinități, în ciuda diferențelor aparent insurmontabile, de vârstă, mentalitate, sex și condiție socială.

Lavinia Jemna Oltenau, despre spectacolul pe care l-a creat: “Am văzut “Şase lecţii de dans în şase săptămâni” acum 20 de ani, într-un mic teatru, la Bonn, în Germania (şi azi mai e în repertoriu) şi mi-a mers la suflet. Acţiunea se petrece în Florida anilor ’80, plină de prejudecăţi şi nedreptăţi sociale. În America s-au schimbat multe de atunci, dar iată, azi, în jurul nostru, ne ciocnim de aceleaşi probleme: bigotismul, lipsa de comunicare în familii, discriminarea celor cu orientări sexuale diferite, singurătatea la bătrâneţe, lipsa unor prieteni de suflet, la nevoie… Farmecul acestei piese este că atinge toate aceste elemente sensibile, fără să intre în patetism, păstrând constant şi bine echilibrat limbajul de comedie. Iar dansul devine o metaforă a apropierii între oameni. Cum descrie Michael, în piesă, foxtrot-ul: “…un paravan în spatele căruia puteai să-ţi lipeşti, liniştit, pântecele de persoana dorită, fără să fii arestat”. Secretul succesului este să fii în stare să dezvolți aceste subiecte fără a-ți pierde zâmbetul de pe chip și, mai ales, amuzând copios publicul. Textul, bine tradus de Lavinia Jemna Oltenau, este presărat cu poante (de bună calitate), temele grele de gândire alternează cu momente de relache, în care cei doi dansează frumos, cu grație, (bravo, coregrafului și antrenorului Mihai Petre!), pe muzică retro, catifelată și mângâietoare. Bravo și lui Romulus Boicu, autorul scenografiei sugestive, un bun punct de sprijin pentru evoluția personajelor. Pe scurt, grăbiți-vă la întâlnirea cu doi actori minunați, care, orchestrați cu mână sigură și sensibilitate de regizorul Lavinia Jemna Oltenau, vă vor spune o poveste care, în mod sigur, vi se va lipi de inimă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

În urmă cu vreo 15 ani, scriam că dramaturgia noastră este în colaps. A venit vremea să retractez. M-au convins s-o fac unii ca Peca, Bugnar, Wilk, Ignat, Jebeleanu, ca să-i enumăr doar pe primii care îmi vin acum în minte. Zilele acestea am mai primit un argument: Maria Manolescu. Tânăr dramaturg, stăpân pe mijloacele de exprimare, coerent, fluent, dăruit cu imaginație debordantă, cu haz și, mai presus de toate, cu arta de a scrie dialoguri firești. Și ce poate fi mai îmbucurător decât să vezi un text bun, ”With a little help from my friends”, materializat cu ajutorul unor complici pe măsură: regizorul Alexandru Mâzgăreanu, actorii Alexandru Voicu, Vlad Bălan, Andrei Cătălin, Irina Antonie, Beatrice Rubică, scenograful Romulus Boicu.

Avem cinci adolescenți la mare, pe o plajă izolată. Miki a suferit o decepție în dragoste, asistă și acasă la o dramă și, în general, e bântuit de niște grețuri metafizice greu de reprimat. Radu e un băiat cumsecade, în aparență naiv, care tocmai i-a furat lui Miki iubita. Andi e virgin și gay. Și Ada e virgină. Ruxandra e ex-iubita lui Miki, actualmente iubita lui Radu. Se prefigurează, așadar, o reacție în lanț: Miki o iubește pe Ruxandra, Ruxandra îl iubește pe Radu, Radu o iubește, brusc, pe Ada, Ada îl iubește pe Miki, dar și Andi îl iubește pe Miki. În ultimă instanță, până și Ruxandra pare că-l iubește. Dar, cu toată iubirea asta năvalnică și arborescentă, Miki urăște viața. O urăște cu cinism, cu tragism, cu hotărâre. Și nu poți să nu te întrebi: Ce anume poate să transforme un adolescent într-un mizantrop care se urăște chiar și pe sine? Cât de aproape îi sunt prietenii, cât de profund îl înțeleg și cum ar putea să-l ajute?

Alexandru Mâzgăreanu orchestrează fără ezitări o partitură în care fiecare instrument sună clar, generând armonia concertului. Cei cinci adolescenți, cu personalități distincte, se exprimă în relații credibile, înlănțuindu-se într-o admirabilă omogenitate a întregului. Cei cinci tineri actori (care au absolvit în ultimii ani) știu ce înseamnă să fii prezent pe scenă chiar și atunci când n-ai replică, oferind un solid punct de sprijin partenerului de scenă. Impresionant rafinamentul cu care Alexandru Voicu (Miki) lasă să transpară, dincolo de sarcasmul afișat, sensibilitatea și tristețea care îl fac vulnerabil, dincolo de teribilismul specific vârstei – o minte pătrunzătoare și o disperare ce poate induce, la un moment dat, marea lașitate. Sau marele curaj?

În rolul lui Radu, prietenul trădător, Vlad Bălan excelează prin discreția interpretării, menținându-și personajul cumva la marginea evenimentelor, mereu prevăzător și calculat, în ciuda aparenței de superficialitate. El este băiatul cumsecade care, însă, nu are prea mari scrupule când e vorba de împlinit aspirații dictate de egoismul propriu. La rândul său, Andrei Cătălin nuanțează cu finețe trăsăturile lui Andi, adolescentul gay, un personaj evadat cu bine din clișeul îndelung acreditat, conform căruia dacă ești gay, e obligatoriu să te fâțâi, să-ți dai ochii peste cap, să afișezi o gesticulație efeminată. Nimic din toate acestea nu îl atinge pe Andi, un băiat ca toți băieții,  căruia, însă, i s-au întâmplat în copilărie niște mizerii de neînchipuit. Andi își duce traumele ascunse în cotloanele sufletului, acolo unde se naște și marea sete de iubire.

Ada cea gălăgioasă, candidă, impulsivă, pusă pe șotii, dornică să se afle în centrul atenției și purtându-și virginitatea ca pe un stigmat, îi vine mănușă Irinei Antonie, această actriță pe cât de fragilă ca înfățișare, pe atât de încărcată cu energie explozivă. Chiar dacă apare puțin, în ultima parte a spectacolului, Beatrice Rubică reușește să creioneze un personaj credibil: Ruxandra este fata care se joacă de-a iubirea, de-a suferința, de-a prietenia, de-a frângerea inimilor, de-a maturitarea. I-aș reproșa doar un amănunt: absența reacției în momentul când deschide fermoarul cortului. Ceea ce se întâmplă acolo nu e deloc ceva care să te lase indiferent.

Despre decorul creat de Romulus Boicu nu pot să spun decât că e minunat. E chiar colțul de plajă pustie unde se întâmplă ceva. Acel ceva care va deveni secretul pe care grupul de prieteni îl va purta toată viața ca pe o povară sfâșietoare. Muzica lui Alexandru Suciu și video mapping&design-ul semnat de Cristian Niculescu și Luca Achim contribuie, de asemenea, la definirea atmosferei. ”With a little help from my friends” este un spectacol la care se râde copios, în care tensiunea este gradată cu mare rafinament și care îți oferă teme de gândire. Și cu acest nou spectacol, Teatrul Excelsior demonstrează că se reinventează pe zi ce trece, oferind publicului spectacole bune, pentru copii, dar și remarcabile  performanțe teatrale,  dedicate adulților.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu