Este genul acela de spectacol despre care e nespus de greu să vorbești. Este emoție pură. De văzut, de auzit, de simțit, de tăcut. E ca poezia. Iar ideea de a găzdui evenimentul în mansarda (podul) Muzeului Național al Literaturii Române este una minunată, felicitări și mulțumiri scriitorului Ioan Cristescu, directorul instituției, pentru că a acceptat să-l adăpostească în locul cel mai potrivit posibil.

”A(m) iubi(t) iubirea”. A iubi iubirea. ”Nu sunt culcăreață – mărturisea Nina Cassian – sunt iubăreață.” Despre amorurile celei ”mai atrăgătoare femei urâte” (Alex Ștefănescu) s-a povestit/inventat/fabulat mult și cu maximă indiscreție. Spectacolul conceput de Roxana Guttman, cu ajutorul neprețuit al Cătălinei Buzoianu, pune în lumină adevărurile Ninei Cassian, așa cum le-a spovedit în scrierile sale.

Urci scările până departe, în turnul de fildeș, și, acolo, sus, unde lucrurile se văd mai clar, devii una dintre bornele care delimitează granița universului unic al Ninei Cassian. E lume, e living, e bibliotecă, e balamuc, e cimitir, e tinerețe nebună, e bătrânețe resemnată, e râs, e bucurie, e plâns, e melancolie. Și e multă, multă iubire. A Ninei Cassian. Pentru Nina Cassian. Cu puritatea și seninătatea  copilului, Naomi Guttman citește din cartea cu poezii. Din câte știu, Naomi a studiat teatrologia și pianul dar, iată, își secondează mama cu succes în drumul său printre hățișurile scenei. Grațioasă, jucăușă, sensibilă, drăgălașă, ea este copila Nina: ”Cândva, într-o țară de foarte departe,/ Trăia o domniță cu nasul în carte.” Tot ea este și vocea interioară, alter ego-ul poetei, care pune accentele necesare, delimitând momentele spectacolului.

Mihai Nițu este întruchiparea Bărbatului, cel adorat, cel care iubește, cel care construiește o lume și cel care părăsește. Conduce spectatorii spre locurile lor și joacă rolul psihiatrului/îngerului morții/inchizitorului cu aceeași dezinvoltură și expresivitate, la fel de bun în registru tragic ca și în cel comic, un excelent partener de dialog și aliat de încredere întru construirea spectacolului.

Ca de fiecare dată când își asumă un personaj, Roxana Guttman se livrează în totalitate spiritului acestuia. Teatrul nostru nu e sărac în mari actrițe, dar nu cunosc niciuna cu har mai copleșitor decât al acestei inconfundabile actrițe. În ochii ei poți citi o sută de gânduri într-o secundă, stări și sentimente, miriade, i se descătușează pe chip, glasul nu mai este al ei, ci al personajului. Replica scrisă de Nina Cassian o definește perfect: ”Nu poți să trăiești deplin decât fiind și femeie, și bărbat, și copil, și bătrân, cu toate atributele esențiale.” Roxana Guttman e în stare să fie toate acestea, în modul cel mai convingător. Despre ea pare să fie vorba și în această strofă: ”Nu am timp să dau tuturor o dovadă,/A marilor, uimitoarelor mele virtuți!/Cine are ochi de văzut, să vadă! Altfel, ochii mei rămân necunoscuți!”

Spectacolul este alcătuit într-o gradare bine susținută a tensiunii. Vedem copila care, la 11 ani începe să fie urâtă și să audă voci, adolescenta însetată de iubire, femeia învâltorată în pasiune. Se întrevede și scriitoarea țintă a puseurilor antisemite: ”De unde știe jidoavca asta atât de bine românește?” – este întrebarea ce cade ca o ghilotină, înghețând aerul din jur. Cunoaștem și femeia abandonată, dar care nu renunță nicio clipă la speranță: „Am avut iubiri fericite şi iubiri nenorocite. Adică iubiri care m-au lăsat, m-au părăsit, m-au trădat. Sau după ce m-au iubit mi-au spus «eşti atât de grozavă şi adio»… şi m-au lăsat. Pasiunea este devastatoare. Iubirea este minunată, însă pasiunea este foarte periculoasă. Ce e aia fericire? În ce constă fericirea? Cine a dobândit fericirea? Poate că o ai şi nu-ţi dai seama de asta. E complicat. Eu am fost fericită. Ştiu sigur că am băut din această licoare vrăjită.” Poeta și actrița sunt una și aceeași în arderea mistuitoare pe care o implică arta, creația, spiritul mereu neîmblânzit. Amândouă știu că ”fiecare nouă iubire este o speranță.” Un dar și o mântuire. Am fost tare bucuroasă văzând că publicul adunat în pod, într-o seară geroasă, era în proporție de 90 % tânăr. Cine a zis că tinerii nu apreciază arta de calitate?

Mergeți să vedeți acest fabulos spectacol de la Muzeul Național al Literaturii Române. E o limpezire a privirii, a gândului, a inimii.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Lucian Năstase

Recenta premieră a Teatrului Evreiesc de Stat, ”Musca Spaniolă” de Franz Arnold și Ernst Bach, este o comedie bulevardieră ca la mama ei, înscenată cu mult haz de tânărul regizor Andrei Munteanu. Dacă vreți să petreceți râzând în hohote o seară de duminică, părăsiți terasele din Centrul Vechi și faceți câțiva pași până la scena de pe strada Franceză, devenită pentru o vreme Piața Festivalului Bucureștii lui Caragiale. Aici va începe, la ora 20.30, un spectacol la care vă veți distra de minune.

Cei doi autori, Arnold & Bach, au pus în fundația construcției lor o temă destul de vehiculată de la Shakespeare încoace: comedia erorilor. Sfânta confuzie care seamănă zâzanie între personaje și amuzament în public. Sursa ”nenorocirii” se află într-un trecut destul de îndepărtat, când o dansatoare de flamenco intitulată ”Musca Spaniolă” s-a iubit înflăcărat cu una dintre actualele notabilități ale orașului. Amorul nebun s-a soldat cu un bebeluș. Nu știm exact care dintre actualele notabilități ale orașului este fericitul tată, cert este că un dosar compromițător circulă periculos pe sub nasurile actualelor soții ale actualelor notabilități. Grav e că anii au trecut, Musca Spaniolă o fi îmbătrânit, s-o fi schimbat și ea, bebelușul o fi crescut, și el, așa că fericiții tați nu mai știu nici cine e Musca, nici cine e plodul. Toată povestea asta complicată este transpusă pe scenă de o echipă de actori admirabili, obișnuiți cu greutățile și cu determinarea eroică de a-și da sufletul de dragul publicului. Voi preciza, până nu uit, că spectacolul se joacă în limba română.

Fără niciun dubiu, prezența cea mai strălucitoare (dar și cea mai încărcată de umor) este Roxana Guttman, în rolul Emmei Klinke, o doamnă din înalta societate pe care autoarea costumelor, Anca Lazăr (absolut minunată) a îmbrăcat-o ca pe o veioză, cu o spectaculoasă rochie – abajur și un ornament de purtat pe cap pe care mi-e imposibil să-l denumesc. Deși specialitatea ei sunt rolurile tragice, Roxana Guttman se întrece pe sine și în registru comic, tocmai prin faptul că deține o îndelung exersată artă a păstrării limitelor în tot ceea ce face pe scenă. Fără gesticulație excesivă, fără acute în ton, fără nicio îngroșare de dragul efectului  facil, actrița propune un personaj perfect viabil, decupat parcă din realitatea imediată. Doamna Klinke este educată, organizată, corectă, serioasă, înțeleaptă, știe cu cine vrea să-și mărite fiica, e un stâlp de susținere rezistent pentru soțul ei și pentru societate, iar atunci când e rost de deslușit un mister, devine un detectiv de elită.

Actrița realizează cu subtilitate un contrast de mare haz cu toate celelalte personaje și, în primul rând, cu Mihai Ciucă, interpretul soțului, domnul Ludwig Klinke, un onorabil comersant care, momentan, e mistuit de grija unei cantități impresionante de muștar ce riscă să se altereze într-un depozit. Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, brusc, îi flutură deasupra capului și sabia lui Damocles sub forma unei paternități nu tocmai dorite, dar care îl înduioșează profund. Mihai Ciucă trece cu nonșalanță de la o stare la alta, secondându-și cu succes partenera de scenă.

În rolul Paulei, fiica deloc încântată de mirele ales de mama sa, o vedem pe talentata Iolanda Covaci, iar în rolul lui Wally, prietena Paulei, evoluează cu aplomb Anka Levana. Ambele caricaturizând cu dezinvoltură două fâșnețe nu prea inteligente și, din fericire, având gusturi total diferite în materie de bărbați.

O prestație excelentă oferă Dorina Păunescu, în rolul surprinzătoarei cameriste Marie. Personajul ei este ceva între mama iluzorie a lui Norman Bates din ”Psycho” și menajera ubicuă din ”Cinci detectivi la miezul nopții”. Dorina Păunescu își creionează eroina cu exactitate farmaceutică, de la mersul cocoșat, de bătrânică necăjită, la arțagul legat de pretențiile stăpânei și vizitatorii care o calcă pe nervi. Ajunge să apară în decor, fără să facă nimic, și sala explodează de râs.

La fel de comică este și marea – la propriu – doamnă Mathilde, în varianta Maiei Morgenstern, care pare Turnul Eiffel alături de fragila Roxana Guttman, dar și de miniaturalul Rudy Rosenfeld, inspirat distribuit în rolul soțului Mathildei. Exprimându-se în monosilabe, înalta Mathilde trece de la nemișcarea scorțoasă la tăvălirea pe jos, fără economie de mijloace. Deși… un pic de economie la casa omului nu strică niciodată. Foarte bine instalați în roluri sunt și Cornel Ciupercescu (Eduard Burwig), Nae Botezatu (Alois Wimmer), Marius Călugărița (Fritz Gerlach), Mircea Dragoman (Anton Tiedemeyer), Mihai Prejban (Heinrich).

În seara când am văzut ”Musca Spaniolă”, tracul premierei a produs și câteva momente hazlii, neprevăzute în regia spectacolului, majoritatea legate de siguranța frumosului decor creat de Puiu Antemir. Luat de val, Cornel Ciupercescu a doborât fructiera de pe masă, Roxana Guttman a clătinat peretele din stânga scenei, la scena cu interogarea lui Tiedemeyer, iar Maia Morgenstern era să dărâme, la rândul ei, peretele din dreapta. Chiar dacă, între timp, spectacolul s-a rodat, și – sper! – nu mai au loc evenimente neprevăzute, vă garantez că veți râde pe săturate vizionând acest spectacol amuzant ca o vacanță reușită.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Oana Monica Nae

DE CE?

A întârziat doar două minute, exact cât a avut nevoie pentru a se arunca înaintea mașinilor din intersecție și a salva un pui de pisică slab, jigărit, însetat și înfometat, care traversa pe roșu. Cum cele trei pisici ale mele – adunate tot de pe străzi – reacționează violent când li se încalcă teritoriul, ne-am izolat cu ”musafira” în bucătărie.

Abia după ce a mâncat, băut, jucat, adormit, am purces la conversație, deși ceea ce ne preocupa mai presus de orice, era să-i găsim un stăpân puiuțului blănos (ceea ce s-a și întâmplat, chiar a doua zi). Evident, tema principală a fost soluția pe cât de prostească, pe atât de atroce, aleasă  de autorități pentru problema câinilor comunitari. ”Aș vrea, măcar pentru o zi, în viața asta, să fiu cățel, – spune Roxana Guttman – să mă pot uita în ochii oamenilor și să întreb tăcut: DE CE? De ce nu ni se dezvăluie adevăratele împrejurări în care s-a produs tragedia copilului din Parcul Tei? De ce și cum s-a ajuns să se afirme cu atâta convingere că lumea asta e numai a oamenilor? De ce și cine vrea cu orice chip să distrugă armonia inițial perfectă a planetei? Cred că după o zi în care am fost un cățel cu ochi senini și întrebători, cu iubire și devotament, cu mirare la tot ce e-n jur și cu o rangă în cap sau cu blana arzând, știu sigur că, la sfârșitul zilei, n-aș mai vrea să redevin vreodată om.”

Despre fericire

Îmi spune că violența, agresivitatea, sărăcia și prostia o fac nefericită. Are ochii umezi, deși nu e o plângăcioasă.

Încerc să schimb atmosfera și o întreb ce o face fericită. ”Mă face fericită copilul meu, – mărturisește Roxana Guttman – mama mea, care ne susține și ne ține pumnii la fiecare spectacol sau examen, ”ferma” noastră de animăluțe, două pisici și un cățel, iubirea și devotamentul necondiționate, pe care ni le arată de când ne știm, bieții câini maidanezi, pentru statornicia sentimentelor lor (de care omul nu e în stare!). Sunt fericită pe scenă, în parc, când ninge, când vin Sărbătorile, când beau cea mai bună cafea de la ”tonomatul” din holul Teatrului Evreiesc. Sunt fericită și recunoscătoare pentru viața asta, cu bune și rele, pentru că știu că reprezintă șansa mea la evoluție. Șansa mea de a învăța să înțeleg, să prețuiesc și să iubesc tot ce mă înconjoară.” Fiica Roxanei, Naomi, licențiată în teatrologie (UNATC), e un talent polivalent. Naomi este bucuria supremă a Roxanei: ”Ca mamă, cred că trăiesc cea mai mare provocare. Aș vrea să-i pot oferi copilului meu șansa de a trăi într-o lume mai bună, șansa de a fi fericită, iubită și respectată. Șansa de a învăța din greșelile mele și de a nu le repeta. Și, dacă mă gândesc bine, cred că pot. Știu că se va întâmpla tot ce-mi doresc cu ardoare. Spre deosebire de mine, copilul Naomi e mult mai organizat și mai determinat. E, toată, un suflet de artist hărăzit cu multe talente (pian, actorie, scris…). O admir pentru dorința și puterea de a explora mereu ceva nou. Mă trezește de multe ori la realitate din norii mei de visare și mă motivează cu idei de proiecte. Ne susținem, ne criticăm, ne lăudăm reciproc, suntem deja o echipă. Mai presus de toate, ne iubim cât toate planetele (cum spunea Naomi când era mică) și încercăm, amândouă, să nu pierdem niciodată copilul din noi.”

Despre teatru

Am văzut-o în roluri memorabile, la Teatrul Evreiesc de Stat, la Opera Națională din București, la Teatrul Luni de la Green Hours. Am văzut-o în filme, în roluri mari și mici. Roxana Guttman e genul de actriță care îți confiscă toată atenția, chiar dacă stă ascunsă după decor și îi are ca parteneri de scenă pe cei mai sacri dintre monștrii sacri. Și e încântată că Teatrul Evreiesc de Stat cunoaște un reviriment spectaculos de când Maia Morgenstern a preluat conducerea: ”În ultimii 20 de ani, de la ”Dibuk” încoace (regia: Cătălina Buzoianu), TES n-a mai participat cu niciun spectacol în Festivalul Național de Teatru. Și iată că, anul acesta, avem un motiv de mândrie: ”Yentl” – regia: Erwin Șimșensohn – un spectacol pe care eu am pariat, e selecționat! Tot ”Yentl” a participat în luna august la Festivalul de Teatru de la Varșovia, a cărui ediție de anul acesta a fost dedicată lui Isaac Bashevis Singer. Fără modestie, a fost un succes real. Acest spectacol este primul proiect inițiat de Maia Morgenstern ca director al TES și a reamintit tuturor că teatrul nostru există! Și există cu spectacole foarte bune.”

Aici ne-am oprit și am trecut la trimiterea unor mesaje către toți oamenii buni pe care îi cunoaștem și care ar fi putut să adopte pisoiașul. Până la urmă, l-a ”înfiat” Cristina, o fată micuță, cu un suflet uriaș. Am publicat acest interviu astăzi, pentru că pe 4 octombrie, în țările civilizate se sărbătorește Ziua Internațională a Animalelor. Din păcate, în România, acestă zi se ”celebrează” prin uciderea câinilor. Bine că există și oameni care mai reduc din numărul victimelor aflate în lagărele de exterminare numite ”adăposturi”.

Gabriela Hurezean

Fotografii: arhiva TES, oglinzideargint.ro

Există o prejudecată cum că marii actori sunt cu capul în nori și le lipsește cu desăvârșire talentul pentru cele lumești, cum ar fi, de pildă, managementul unei instituții de cultură. Iată că directoratul Maiei Morgenstern la Teatrul Evreiesc de Stat infirmă categoric o asemenea concepție.

Suflet de bărbat în trup de femeie

Intertitlul de mai sus nu se referă la doamna director (deși are, și domnia sa, destulă bărbăție) ci la Yentl, personajul creat de Isaac Bashevis Singer, scriitor premiat cu Nobel pentru harul său, dar și pentru curajul și umorul cu care a abordat subiecte tabu. Afirmația sa ”Credința în Dumnezeu e la fel de necesară ca sexul” a stârnit oroare în rândurile majorității pudibondo-bigote. În 1950, când Singer a publicat proza scurtă ”Yentl”, a vorbi despre travestiți sau lesbiene era un lucru rușinos și de-a dreptul condamnabil. Dramatizarea pe care Bashevis Singer a făcut-o împreună cu Leah Napolin conferă parcă și mai multă substanță poveștii despre Yentl, fata cu suflet de bărbat.

Pentru că nu poate accepta condiția femeii așa cum este impusă de tradiție (cârpit ciorapii bărbatului, gătit, făcut copii), Yentl încalcă regula  care interzice femeii instruirea și, travestită în băiat, cu un nume nou, Anschel, se duce la școală să studieze Tora. Curând, va afla că obiceiul de a se îmbrăca în hainele tatălui nu era generat doar de setea ei pentru învățătură. Yentl, devenită Anschel, student la Ieșiva, se va îndrăgosti în egală măsură de colegul Avigdor și de sfioasa Hadass.

Distribuție monolit, decor pe măsură

Cel care a montat spectacolul ”Yentl” pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București este Erwin Șimșensohn (cunoscut mai mult ca actor) având un ”complice” de nădejde în scenografa Alina Herescu. În prelungirea scenei se află un fel de catwalk/peninsulă, care ajunge până aproape de mijlocul sălii. Astfel, personajele pot avea aparté-uri cu publicul, pentru a relata fapte care nu s-au întâmplat pe scenă. În rolul titular, Alexandra Fasolă oferă o surpriză de proporții. Parcurgând călătoria inițiatică, în cursul căreia Yentl se descoperă pe sine, tânăra actriță oferă o impresionantă demonstrație de virtuozitate. La început, e jucăușă, inocentă, fragilă, pentru ca, pe măsură ce Yentl se transformă în Anschel, să i se schimbe și vocea, și atitudinea, până și mersul, devenind un adolescent credibil și cuceritor, apoi un adult cu puseuri de sarcasm. Colegul de la Ieșiva, Avigdor, în versiunea lui Darius Daradici, este un june viril, însetat de sex, gata să se însoare cu prima femeie care îi pică la îndemână și care știe să își ascundă latura sensibilă, romantică.

Hadass este întruchipată de Iolanda Covaci: o făptură diafană, pură, dar care visează la iubire. Ecuația este una în care erotismul e factorul de bază: Anschel/Yentl se îndrăgostește de Avigdor și de Hadass. Avigdor o iubește pe Hadass dar se simte puternic atras și de Anschel/Yentl. Hadass e îndrăgostită de amândoi. Încrengăturile acestui ciudat triunghi sunt sugerate subtil, cu mult rafinament, prin simboluri ușor descifrabile, chiar și pentru spectatorul fără experiență în decriptări. Dar ceea ce impresionează în primul rând la acest spectacol este modul în care marii actori ai teatrului îi țin, pur și simplu, pe palme, pe actorii tineri, aflați la început de drum.

Maia Morgenstern interpretează cu nerv și pasiune un rol mic, Frumka (mama Hadassei). Roxana Guttman este Yashna, femeia care știe tot și care îți acaparează atenția chiar și atunci când se află în plan îndepărtat și se strâmbă după ce a băut ceva. Rudy Rosenfeld joacă două roluri (Treitl, Rabinul) reduse ca partitură, dar bine definite. Eugenia Brenda este admirabilă în rolul Peshei, după cum și mama acesteia, în intepretarea Mirelei Nicolau, are haz și savoare. La fel, Natalie Ester face din Nechele un personaj pitoresc, amuzant. Am urmărit cu atenție momentele când pe scenă se aflau 18 actori, aproape toată distribuţia. Deși acțiunea era focalizată într-un anumit punct, toți ceilalți își jucau rolurile ca și cum ar fi fost personaje principale. De aceea, își merită aplauzele cu prisosință și Cornel Ciupercescu, Nicolae Călugăriţa, Mihai Ciucă, Mihai Prejban, Nicolae Botezatu, Cristina Cârcei, Veaceslav Grosu, Marius Călugăriţa, Mircea Dragoman, Anka Levana, Mircea Drâmbăreanu, Cristina Pleşa şi fetiţa Dara Ştefania Ioviţu. Pe scurt, Erwin Şimşensohn a reuşit ceea ce şi-a propus: un spectacol curat, coerent, bine articulat și, nu în ultimul rând, foarte captivant.

Gabriela Hurezean