Să tot fie vreo două săptămâni de când am fost la premieră, dar am ezitat să scriu despre ”Cea mai puternică” pentru că nu mă puteam hotărî care e mai bună dintre cele două versiuni pe care le-am văzut. Prima, montată la Teatrul Luni de la Green Hours de regretatul Cornel Todea, miza pe simplitate (aș putea spune chiar pe minimalism dus la limită), pe interiorizare, pe subtilă sugerare a tensiunii. Cele două actrițe, Roxana Guttman (soția) și Dana Dembinski-Medeleanu (amanta) transmiteau o emoție puternică tocmai pentru că nu dramatizau, nu gesticulau, dar erau cumva foarte aproape de tine, spectatorul. O poveste spusă în șoaptă, care te făcea să urli pe dinăuntru.

Și au trecut două săptămâni și eu tot nu știu care dintre cele două variante e mai bună. Singurul lucru care mi-e foarte clar este că varianta Cornel Todea și varianta Antoaneta Cojocaru sunt diametral opuse. Și asta e foarte bine. Deci n-am cum să compar struguri cu frăguțe. Voi lăsa, așadar, comparația în coadă de pește și voi încerca să descriu ce am văzut în Sala Nouă a Teatrului de Comedie, aflată pe strada Sf. Vineri, lângă Templul Coral. ”Cea mai puternică” este o piesă în care August Strindberg își etalează – ușor narcisist – un amănunt din propria biografie: acela că a fost un neobosit vânător de fuste. Și-a înșelat nevasta cu tot ce-a prins, de la actrițele însetate de glorie, la servitoarele din casă. În ”Cea mai puternică” avem confruntarea dintre soție, o celebră actriță, și amantă, o actriță aflată la început de carieră. În calitate de regizor, Antoaneta Cojocaru propune un spectacol-laborator în care teatrul tradițional se intersectează cu teatrul dans, cu pantomima, cu muzica. În calitate de actriță, propune o Doamnă Y eterică, grațioasă, dar cu mici explozii de sarcasm. Are melancolia celei ce știe că va fi singură de Crăciun și de toate sărbătorile, dar și ironia răutăcioasă a femeii care are acces copios la ceea ce ar trebui să aparțină exclusiv celeilalte.

Doamna Y, tăcută și înveșmântată în alb, contrastează cu Doamna X, (prea) volubilă și îmbrăcată în negru. Mihaela Teleoacă își conturează cu linii ferme personajul. Doamna X intră în scenă cărând după ea sacoșele cu daruri pentru familie și bradul de Crăciun. Tot calabalâcul ăla o face să semene cu un om al străzii care vagabondează purtând cu sine tot ce are. Numai că tot ce are Doamna X este o imensă suferință. Leoaică rănită, încearcă să-și ascundă  devastarea interioară povestind exaltată despre cadourile pe care le-a cumpărat pentru copii, dar mai ales despre papucii cu lalele brodate, cumpărați pentru preaiubitul soț. În ciuda aparenței de banalitate a subiectului de conversație, între cele două există o încordare cu tendințe de explozie. Doamna Y tace și surâde ironic, Doamna X e deja în pragul unei crize de isterie dar, în realitate, amândouă sunt la fel de nefericite, fiecare dintre ele este o victimă. Realitate excepțional ilustrată prin mișcarea scenică (coregrafia: Ioana Marchidan), despre care nu vă voi povesti nimic pentru că stric frumusețea și lirismul momentului. Marele Strindberg se întreabă, în subtext: Cine e mai nefericită? Amanta care își petrece singură toate sărbătorile sau soția care își ratează sărbătorile alături de soțul morocănos, mereu cu gândul la cealaltă? Și cât de fericită este femeia care îl ține legată de ea pe bărbatul care nu o mai iubește? Cu cât mai raționale sunt întrebările de acest tip, cu atât mai ridicolă este fraza finală pe care Strindberg o plasează în gura soției înșelate (citez din memorie, aproximativ):  ”Merg acasă, la bărbatul meu, mă duc să-l iubesc!” Asta cu iubitul nu ține nici ca sfidare triumfătoare la adresa amantei. O nevastă înșelată nonstop n-are cum să-și mai iubească soțul. Îl ține lângă ea strict din orgoliu, pentru a demonstra rivalelor, iar și iar, că ea este ”cea mai puternică”.

Probabil, acest final este o mică vendetă administrată de Strindberg soției sale, actrița Siri von Essen, care nu i-a rămas datoare și i-a plantat, la rândul ei, niște coarne de cerb lopătar (vezi cartea acestuia, ”Pledoaria unui nebun”). Scenografia lui Vladimir Turturică susține sugestiv atmosfera spectacolului, de mare efect marea de spumă albă în care își scaldă tristețea cele două femei. ”Cea mai puternică” – un spectacol foarte bun, melancolic fără a fi apăsător, cu două actrițe care își investesc în roluri trupul și sufletul și inteligența și curajul de a risca.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Zgondoiu

Am văzut spectacolul ”Cum am învățat să conduc” (de Paula Vogel, premiată cu Pulitzer fix pentru această piesă) în urmă cu vreo două luni. Dar am avut nevoie de ceva timp pentru a-mi elimina din memorie un element generator de elanuri subiective, în legătură cu protagonistul Șerban Pavlu.

Adică:

Într-un interval destul de scurt (anul trecut) l-am văzut pe Șerban Pavlu în cinci filme, dintre care doar două erau cu adevărat bune: ”Toată lumea din familia noastră” și ”Câinele japonez”. Dar nu supraîncărcătura de filme mi-a produs reacții alergice, ci reclama cu ”Văru‘ ”, știți, cel care pronunță ”poney” într-un mod, așa, mai ciudat. Având un sistem nervos încă rezistent, nici reclama care îmi întrerupea filmele preferate nu m-a sufocat (de tot). Muștarul a țâșnit spre nori abia când, deschizând mailbox-ul cu totul și cu totul personal, l-am găsit tot pe Văru‘. Deși jur că nu l-am invitat. Așa că, atunci când a apărut pe scenă, în spectacolul ”Cum am învățat să conduc”, am avut senzația că am deschis un sertar și s-a ițit, iar, inevitabilul. Admițând că actorul român trebuie să-și câștige cu orice preț (inclusiv grețoșii pui bendeacieni) banii de pâine și ștergând toate acestea din memorie, îmi mai rămâne o singură nelămurire: de ce Pavlu poartă, în spectacol, o barbă gen războiul de secesiune, când acțiunea piesei se petrece din anii ‘60 încoace? I-a rămas, evident, de la Văru‘.

Gyemant și postmodernismul cinematografic

Spectacolul se joacă în Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Pe strada Sfânta Vineri, lângă Templul Coral. Mergând într-acolo pe jos, de la Biserica Sf. Gheorghe, ai timp să ronțăi un sfert de covrig. În seara premierei (14 noiembrie), pe trotuarul din fața Sălii Noi se afla reperul pe care n-aveai cum să-l treci cu vederea: un Chevrolet Impala verzuliu, fabricat în 1966. Bine integrat în puzzle-ul postmodern alcătuit de tânărul regizor Eugen Gyemant, în deplină concordanță cu textul scris de Paula Vogel în 1992, moment în care structuralismul cunoștea un reviriment surprinzător. Eșafodajul de flashback-uri – destul de vulnerabil în raport cu spectatorul care nu se concentrează suficient și vrea totul mură în gură – este consolidat cu proiecții video ce ancorează cu claritate acțiunea în timp.

Unchiul Peck (Șerban Pavlu) s-a întors din război. Probabil, războiul din Vietnam. Nu se știe dacă pedofilia e o tară cu care s-a născut sau dacă atrocitățile de pe câmpul de luptă au fost factorul alienant. Cert este că unchiul Peck, deși are o nevastă drăguță, fidelă și mult prea înțelegătoare (Delia Nartea), dezvoltă o pasiune nebună față de nepoata sa, alintată Mititica (Ioana Anastasia Anton). Respectând litera textului, viziunea regizorală poate fi definită printr-o distanțare obiectivă față de subiect. Doar spectatorul își poate permite verdicte privind culpe și inocențe. În rolul Mititicăi, Ioana Anastasia Anton este la fel de credibilă atunci când interpretează fetița de 11 ani, violată de unchi, apoi copila cu lascivități de Lolită (vezi scena ședinței foto) și, în final, femeia pietrificată, care nu-și mai găsește sentimentele și rostul. Lecțiile de educație rutieră se suprapun istoricului explorării sexualității unei fetițe cu sâni prea mari, care vrea să știe ce înseamnă cuvântul orgasm. ”Profesorul” de șofat îi oferă lui Șerban Pavlu o partitură complexă, nuanțată. Deși în mod clar e un pervers, unchiul Peck trezește compasiunea, ca orice om cu mintea rătăcită. Știe că nu e bine ce face, îl mustră conștiința, sufletul i se contorsionează, dar nu se poate elibera de obsesia bolnavă pentru Mititica. Delia Nartea este minunată în scena în care Mary, soția lui Peck, dezvăluie printre lacrimi că, dincolo de imaginea de nevestică americană tipică, fâșneață, iubitoare, harnică și fericită, se ascunde o femeie îngrozitor de tristă, care e la curent cu nebunia soțului său, dar speră să-i treacă. De altfel, Nartea merită aplauze și pentru nonșalanța cu care trece dintr-un personaj în altul: mătușa Mary, bunica, majoreta Judy. Bine plasați în roluri, completează armonios atmosfera  Smaranda Caragea (Mama/ Sally) și Alexandru Conovaru (Bunicul/ Jerome). ”Explorarea propriei memorii devine o coborâre în infern, în căutarea traumei inițiale și a unui eveniment care să dea sens întregului.” Așa își definește regizorul Eugen Gyemant spectacolul, iar coborârea în infern despre care vorbește ni se derulează în fața ochilor cinematografic, susținută și de scenografia lui Tudor Prodan. O aventură întru totul memorabilă!

Gabriela Hurezean