Ceea ce frapează din prima la spectacolul montat de Chris Simion-Mercurian este decorul creat de Maria Miu, între regizor și scenograf existând o veche simbioză artistică. Casa de păpuși imaginată de Henrik Ibsen este un spațiu aseptic, pur, amintind salonul de spital, cu o singură deschidere spre lume: ecranul negru, fereastră către bezna lumii, dincolo de care apar semne, simboluri, fantome, libertatea ca Fata Morgana. Este o expresie sugestivă a principiilor ermetice ce guvernează familia și toată lumea lui Torvald și a Norei, o lume în care nu se iartă greșeala, oricât de înălțător ar fi mobilul ei. O lume cu uși turnante ce se deschid spre undeva, dar adesea spre nicăieri.

În rolul titular, Irina Movilă împlinește o creație absolut glorioasă. Actrița își păstrează personajul la cel mai înalt nivel al expresivității și al transmiterii emoției, indiferent cât consum de energie ar costa-o. Aici voi oferi un amănunt oarecum colateral, dar semnificativ pentru ce înseamnă actoria de elită. În timpul reprezentației, s-a dat drumul la aerul condiționat și Irina Movilă e alergică. Evident, actrița a făcut o criză de tuse. Știți cum e tusea aia cumplită, care îți taie respirația, te sufocă, te chinuie ca pe hoții de cai. Orice actriță mai sperioasă, la faza asta ar fi ieșit din scenă și s-ar mai fi întors după consumarea crizei. Sau nu s-ar mai fi întors deloc, de jenă. Dar Irina Movilă este o actriță totală. A tușit ca și cum așa era rolul, continuând dialogul cu partenerul. Cum e Nora Irinei Movilă? Iubitoare, gata de orice sacrificiu pentru bărbatul iubit, copilă în compania celor trei copii ai săi, uneori fericită, alteori umilită și zdrobită. Nora, cea pe care și tatăl, și soțul, o consideră o păpușă care trebuie să stea cuminte, drăguță și decorativă, într-o casă de păpuși ce începe să semene suspect cu o cușcă fără ieșire. În ciuda ușilor niciodată blocate. Fragilă și, aparent învinsă, Nora își găsește, totuși, curajul necesar evadării, scufundării în necunoscut, acceptării sinelui adevărat. Splendidă metafora finală cu patul-portal spre lumea largă. Indiferent că rostește replici sau se exprimă prin bunăvoința trupului, sau chiar și atunci când stă mută și nemișcată, Irina Movilă emite o vibrație infailibilă, cu o forță greu de tradus în cuvinte.

Ioan Andrei Ionescu, în rolul lui Torvald Helmer, înțelege deplin și nuanțat semnificația substanței de contrast în definirea personajelor, a interacțiunii dintre acestea. Soțul ei, Torvald, este entitatea cu care Nora contrastează în tot ce face. A încălcat legea pentru a-l însănătoși, acceptă multă vreme rolul de păpușă docilă, smerită, ar face orice pentru a se ridica la standardele lui morale. Dar cum e morala lui Torvald? Ce idealuri sublime îl animă? Aria cea mare a lui Torvald, pe care Ioan Andrei Ionescu o interpretează cu virtuozitate, este alcătuită din aceste cuvinte cheie: ”Am crezut că mi-ai risipit averea!”. Așadar, acel magnific Torvald, în intransigența sa neclintită (”Nimeni nu-și jertfește onoarea pentru cel pe care îl iubește.”) este, în realitate, un pigmeu lipsit de suflet, ingrat și lacom, pentru care singura valoare e averea. Agoniseala. Ioan Andrei Ionescu este la fel de convingător în momentul de isterie dezlănțuită ca și în cel de ușurare, de bucurie meschină.

Un personaj luminos, atașant – doctorul Rank – întruchipează cu multă sensibilitate Mihai Munteniță. Din Rank răzbate toată disperarea lui Ibsen, care constată mereu că luminița de la capătul tunelului e doar o iluzie, o cometă în cădere liberă. Rank este cel care iubește cu adevărat, e un fel de înger ocrotitor, care ar putea aduce fericirea. Dar nu poate. N-are cum. Îngerii sunt doar străfulgerări orbitoare prin viața omului.

În nota sa obișnuită, Șerban Pavlu conferă substanță și complexitate unui personaj aparent negativ, avocatul Krogstad. Spun aparent, pentru că șantajul întru totul condamnabil pe care îl făptuiește are o circumstanță atenuantă: trebuie să-și întrețină copiii și un post mai bun în banca lui Helmer ar putea să-i aducă rezolvarea problemelor. Pavlu nuanțează cu finețe răul și binele din alcătuirea lui Krogstad. Cea care îi va ocupa multvisatul post de la bancă, Christine Linde, este, în interpretarea Amaliei Ciolan, o ființă ambiguă, exponenta unei rațiuni reci, nemiloase, la prima vedere prietenoasă și binevoitoare, dar păstrând ascunse unele surprize nu tocmai încântătoare. Oarecum, prin felul în care e creionată, Christine pare o imagine în oglindă a lui Helmer.

Cele trei siluete în alb, sugerând când doctori, când copii, când fantasme la fereastra spre întuneric sunt o invenție regizorală, menite să confere acțiunii accente binevenite. Chiar dacă nu au replici de rostit, Bianca Marinescu, Georgiana Vișan și Robert Herea contribuie sugestiv la definirea atmosferei, grație și coregrafiei inspirate a Ioanei Marchidan. Cum Chris Simion-Mercurian a știut mereu să-și aleagă cei mai buni aliați, nu pot să nu subliniez importanța muzicii din acest spectacol. Călin Țopa a compus sonorități speciale pentru ”Nora”, uneori, prețioase semne de punctuație cu sunet, revelatoare în contextul replicilor. Dar apoteoza este ceea ce aș numi descompunerea și recompunerea unei piese arhicunoscute a trupei ABBA, ”S.O.S!”, remix care, prin vocile  Georgianei Vișan și Biancăi Marinescu exprimă copleșitor disperarea, durerea, revolta, descătușarea. Unii consideră și textul, și spectacolul, ca fiind purtătoare a unui mesaj feminist. Mie nu mi se par așa. Și textul, și spectacolul, și mesajul sunt despre oameni de orice sex.

Ce spune Chris Simion-Mercurian: ”Deși este scris acum aproape 150 de ani, își păstrează forța unui manifest, iar Henrik Ibsen rămâne de departe un dramaturg modern și necesar. NORA sau O casă cu păpuși nu este doar o poveste despre o relație de dragoste abuzivă, ci este o demonstrație axiomatică a faptului că omul are nevoie de minciună pentru a trăi. Până când? Care e limita? Cine o stabilește? Societatea? Prejudecățile? Nevoia de adevăr a sinelui? (…) Omul are puterea de a hotărî pentru sine și este responsabil pentru tot ce se întâmplă în viața sa. Omul este mai presus de societate și are libertatea să lupte pentru salvarea sa.”

”Nora” care se joacă în Sala Atelier a TNB este creația unui regizor femeie, om, artist, care știe exact ce vrea să transmită și prin ce mijloace. Un spectacol curat, fără ambiguități plictisitoare, prin care adevărul se plimbă ca un scalpel foarte bine ascuțit.

Spectacolul s-a născut în urma colaborării dintre Asociația Culturală Grivița 53 și Teatrul Național I.L.Caragiale din București.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Chris Simion-Mercurian, Teodora Niculae, Florin Ghioca

Sper că omnibusul ”Scurt/4: Istorii de inimă neagră” va rămâne suficient de mult în sălile de cinema, pentru ca toată lumea să-l poată vedea. La noi, scurtmetrajele au o soartă vitregă. Cei răspunzători de asta nu prea le vor în cinematografe pentru că nu li se par comerciale. O concepție pe cât de greșită, pe atât de păguboasă. Pentru că, la noi – ca și în alte țări –, se produc scurt și mediu metraje de cea mai bună calitate și, în orice caz, mult mai bune decât majoritatea lungmetrajelor de categorie pană, care ne infectează marile ecrane. În ”Scurt/4: Istorii de inimă neagră” ni se povestesc laconic (poate că tocmai în asta constă cea mai importantă calitate a lor) patru istorioare pe cât de familiare, pe atât de captivante.

De prima poveste, ”O lume nouă”, mă leagă un fel de grad de rudenie. Am asistat pas cu pas, chiar dacă de la distanță, la nașterea filmului. Asta, pentru că unul dintre creatorii și producătorii lui, Toma Peiu, știe cum se face un PR eficient. Și cum trebuie să lupți, ca un balaur, pentru a materializa ceea ce ți-ai propus. A rezultat ceva întru totul aplaudabil. Scenariul scris de Toma Peiu este inspirat din lunga bejenie pe care emigranții români au urmat-o în căutarea visului american. În Pennsylvania anului 1908 sosește Ana (Olimpia Melinte), nerăbdătoare să-și revadă soțul pentru a-i da vestea cea bună: vor avea un copil. Olimpia Melinte transmite emoționant toate stările prin care trece tânăra: emoția în fața  necunoscutului, bucuria posibilei regăsiri, curiozitatea, șocul, durerea… Florin Penișoară este Petru, cumnatul Anei, cel care o întâmpină la sosire, probabil, iubind-o în taină și străduindu-se să-i dea o veste tragică, fără s-o rănească prea tare. Tăcerea grea și exprimarea monosilabică ale lui Petru contrastează sugestiv cu gureșenia Anei, nerăbdătoare să povestească despre călătorie. Filmul este regizat cu mână sigură de Luiza Pârvu (masterand la New York University Tisch School of The Arts) și atestă o bună cunoaștere a celor mai eficiente mijloace de expresie cinematografică. Cu cât limbajul este mai simplu, mai auster, cu atât impactul este mai puternic. De subliniat rafinamentul cu care este redată atmosfera de epocă: totul pare decupat din vechi fotografii sepia (imaginea: Shan Jin), fiecare obiect, fiecare veșmânt păstrează cu autenticitate specificul acelor timpuri. Cele 23 de minute, cât durează filmul, conțin viață și poveste cât pentru un serial. Mai jos, cântecul de pe genericul final:

”Trece și prin perete” durează doar 17 minute și i-a adus regizorului Radu Jude (care a scris și scenariul) o mențiune specială la Quinzaine des realisateurs, Cannes, 2014. E doar un început, pentru că Jude ia premiile cum respiră. Cel mai recent lungmetraj al său, ”Toată lumea din familia noastră”, a adunat atât de multe premii naționale și internaționale, încât le-am și pierdut șirul. Acum, ca și atunci, o mare parte din succes i se datorează unei fetițe minune, Sofia Nicolaescu. În ”Trece și prin perete” este nepoțica lăsată de părinți în grija bunicului. În apartamentul vecin e privegheat un tânăr care s-a sinucis în urma unei decepții amoroase. Copila este din ce în ce mai îngrozită de moarte, de bocetele care se aud de dincolo. Nu va gasi cine stie ce consolare la cei doi bătrâni care joacă table, nici la Chioru, amicul nevăzător al bunicului, venit și el la o tablă și-un pahar.

Remarcabil în acest film este modul în care suntem puși să privim prin ochii copilului (imaginea: Marius Panduru), din ce în ce mai înfricoșat de grozăviile înșirate de cei trei. Pe adulții care trăncănesc aproape că nici nu-i vedem, se vede doar ușa deschisă prin care vorbele ajung la fetiță. Cum spuneam, Sofia Nicolaescu duce greul filmului cu nonșalanța unei deja experimentate actrițe, dar o urmează îndeaproape Gabriel Spahiu, într-un rol mic dar percutant și nu lipsit de haz. Producătorul filmului, Ada Solomon, definește cu exactitate mica bijuterie a lui Jude: ”E cineva care nu își amintește de fricile copilăriei? Trece și prin perete ne întoarce în timp și ne arată cât de departe sunt oamenii mari de noi, copiii, chiar și atunci când ne iubesc necondiționat. Filmul lui Radu este, în fond, un thriller neconvențional, un alt fel de a aduce în fața publicului opera lui A.P. Cehov.”

Trei megastaruri ale filmului autohton, Andi Vasluianu, Șerban Pavlu și Dorian Boguță, pun mână de la mână pentru a ne încrusta în memorie toate cele 18 minute ale filmului ”Kowalski”. Vasluianu zice că acesta a fost cel mai greu rol din cariera lui, noroc că a avut parteneri de excepție, în care a găsit un sprijin. Ne aflăm într-un colț mai retras al unui pub, vineri seara. Din sala de alături se aude zarva unei petreceri. Kopalski (Andi Vasluianu) este exponentul disprețului universal, face pe durul cu toată lumea. Îl tratează de sus pe prietenul lui, un rus a cărui meserie este, probabil, aceea de raket sau ceva asemănător (Dorian Boguță) și o torturează cu țâfne și obrăznicii pe chelnerița Natalia (Rodica Lazăr). Odată cu sosirea lui Kowalski (Șerban Pavlu) învârtoșarea lui Kopalski se dezumflă fâsâind. Celălalt își vrea înapoi banii împrumutați că de nu: ”O să-și petreci Crăciunul cu Sărbătoritul în persoană, maxim!”. Minunată imaginea lui Andrei Butică, o penumbră rembrandtiană care învăluie personajele. Fără cusur interpretarea celor trei actori. Deși nu deține rolul principal, Dorian Boguță (Kaminski) mi-a plăcut cel mai mult, pentru că izbutește să exprime foarte mult prin gesturi mărunte: o privire, o tăcere, o încremenire…

Unii ar putea să nici nu înțeleagă puținele replici pe care le rostește în limba rusă, dar este adorabil, de pildă, modul în care mănâncă pastele lui Kopalski în timp ce acesta este amenințat cu moartea de Kowalski. De altfel, ultimul cuvânt va fi tot al lui. În calitate de scenarist și regizor, Andrei Crețulescu propune o reușită parabolă despre roata care se învârtește implacabil, fapt apreciat și de juriul Festivalului de Film de la Zagreb, care i-a acordat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj. Sigur, se vede cu ochiul liber influența stilistică a lui Florin Piersic Jr (în urmă cu trei ani, Andrei Crețulescu a fost producătorul acestuia la ”Killing Time”). Dar o influență bună nu poate fi decât salutară.

”Să mori din dragoste rănită”, scurtmetrajul Iuliei Rugină, după un scenariu pe care l-a scris împreună cu Oana Răsuceanu și Ana Agopian, este tot un fel de metaforă în cheie onirico-pișcătoare. Doi fani ai Angelei Similea (se numeau angeliști…) sunt singuri și deprimați și vor să se sinucidă. El, cu venele tăiate pe lung, în cadă. Ea, aruncându-se de la fereastră. Se dovedește că nici cei care apar providențial, să-i salveze în ultima clipă, nu sunt de natură să le spulbere singurătatea. Viețile lor sunt în mâinile divei care cântă, parcă special pentru ei, șlagărul ”Să mori din dragoste rănită”. Angela Similea este singura celebritate care are un rol în acest film, restul distribuției fiind alcătuit din nume mai puțin cunoscute marelui public: Adina Ștețcu, Paul Radu, Dragoș Sora, Eugen Matei Lumezianu, Ana Maria Bostan, Andreea Scrădeanu, Georgiana Stanciu, Ruxandra Șerban, Octavian Barbu. Tineri și nepervertiți de manierisme teatrale, toți își joacă rolurile ireproșabil, aducând filmului ”mirodeniile” care dau savoare: umor, romantism, ironie, vibrație. Finalul – apoteotic! –  atestă o serioasă ucenicie a Iuliei Rugină la ”școala” lui Woody Allen. Cum de a acceptat Angela Similea – cunoscută pentru circumspecția dusă la extreme cu care își ocrotește imaginea – să joace rolul din acest film, rămâne un mister total. Mergeți să-l vedeți și o să înțelegeți de ce îmi pun această întrebare.

Gabriela Hurezean

;

Am văzut spectacolul ”Cum am învățat să conduc” (de Paula Vogel, premiată cu Pulitzer fix pentru această piesă) în urmă cu vreo două luni. Dar am avut nevoie de ceva timp pentru a-mi elimina din memorie un element generator de elanuri subiective, în legătură cu protagonistul Șerban Pavlu.

Adică:

Într-un interval destul de scurt (anul trecut) l-am văzut pe Șerban Pavlu în cinci filme, dintre care doar două erau cu adevărat bune: ”Toată lumea din familia noastră” și ”Câinele japonez”. Dar nu supraîncărcătura de filme mi-a produs reacții alergice, ci reclama cu ”Văru‘ ”, știți, cel care pronunță ”poney” într-un mod, așa, mai ciudat. Având un sistem nervos încă rezistent, nici reclama care îmi întrerupea filmele preferate nu m-a sufocat (de tot). Muștarul a țâșnit spre nori abia când, deschizând mailbox-ul cu totul și cu totul personal, l-am găsit tot pe Văru‘. Deși jur că nu l-am invitat. Așa că, atunci când a apărut pe scenă, în spectacolul ”Cum am învățat să conduc”, am avut senzația că am deschis un sertar și s-a ițit, iar, inevitabilul. Admițând că actorul român trebuie să-și câștige cu orice preț (inclusiv grețoșii pui bendeacieni) banii de pâine și ștergând toate acestea din memorie, îmi mai rămâne o singură nelămurire: de ce Pavlu poartă, în spectacol, o barbă gen războiul de secesiune, când acțiunea piesei se petrece din anii ‘60 încoace? I-a rămas, evident, de la Văru‘.

Gyemant și postmodernismul cinematografic

Spectacolul se joacă în Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Pe strada Sfânta Vineri, lângă Templul Coral. Mergând într-acolo pe jos, de la Biserica Sf. Gheorghe, ai timp să ronțăi un sfert de covrig. În seara premierei (14 noiembrie), pe trotuarul din fața Sălii Noi se afla reperul pe care n-aveai cum să-l treci cu vederea: un Chevrolet Impala verzuliu, fabricat în 1966. Bine integrat în puzzle-ul postmodern alcătuit de tânărul regizor Eugen Gyemant, în deplină concordanță cu textul scris de Paula Vogel în 1992, moment în care structuralismul cunoștea un reviriment surprinzător. Eșafodajul de flashback-uri – destul de vulnerabil în raport cu spectatorul care nu se concentrează suficient și vrea totul mură în gură – este consolidat cu proiecții video ce ancorează cu claritate acțiunea în timp.

Unchiul Peck (Șerban Pavlu) s-a întors din război. Probabil, războiul din Vietnam. Nu se știe dacă pedofilia e o tară cu care s-a născut sau dacă atrocitățile de pe câmpul de luptă au fost factorul alienant. Cert este că unchiul Peck, deși are o nevastă drăguță, fidelă și mult prea înțelegătoare (Delia Nartea), dezvoltă o pasiune nebună față de nepoata sa, alintată Mititica (Ioana Anastasia Anton). Respectând litera textului, viziunea regizorală poate fi definită printr-o distanțare obiectivă față de subiect. Doar spectatorul își poate permite verdicte privind culpe și inocențe. În rolul Mititicăi, Ioana Anastasia Anton este la fel de credibilă atunci când interpretează fetița de 11 ani, violată de unchi, apoi copila cu lascivități de Lolită (vezi scena ședinței foto) și, în final, femeia pietrificată, care nu-și mai găsește sentimentele și rostul. Lecțiile de educație rutieră se suprapun istoricului explorării sexualității unei fetițe cu sâni prea mari, care vrea să știe ce înseamnă cuvântul orgasm. ”Profesorul” de șofat îi oferă lui Șerban Pavlu o partitură complexă, nuanțată. Deși în mod clar e un pervers, unchiul Peck trezește compasiunea, ca orice om cu mintea rătăcită. Știe că nu e bine ce face, îl mustră conștiința, sufletul i se contorsionează, dar nu se poate elibera de obsesia bolnavă pentru Mititica. Delia Nartea este minunată în scena în care Mary, soția lui Peck, dezvăluie printre lacrimi că, dincolo de imaginea de nevestică americană tipică, fâșneață, iubitoare, harnică și fericită, se ascunde o femeie îngrozitor de tristă, care e la curent cu nebunia soțului său, dar speră să-i treacă. De altfel, Nartea merită aplauze și pentru nonșalanța cu care trece dintr-un personaj în altul: mătușa Mary, bunica, majoreta Judy. Bine plasați în roluri, completează armonios atmosfera  Smaranda Caragea (Mama/ Sally) și Alexandru Conovaru (Bunicul/ Jerome). ”Explorarea propriei memorii devine o coborâre în infern, în căutarea traumei inițiale și a unui eveniment care să dea sens întregului.” Așa își definește regizorul Eugen Gyemant spectacolul, iar coborârea în infern despre care vorbește ni se derulează în fața ochilor cinematografic, susținută și de scenografia lui Tudor Prodan. O aventură întru totul memorabilă!

Gabriela Hurezean

Regizorul Tudor Cristian Jurgiu are 29 de ani și își face glorioasa intrare în lumea lungmetrajului împreună cu câinele. Japonez. Și cu Victor Rebengiuc, posesorul celei mai frumoase voci și a celei mai bune dicții din filmul autohton. Și din teatru. O voce care poate da viață poeziei și celor mai sofisticate roluri.

Victor Rebengiuc, țăranul aristocrat

Tocmai vocea a fost aceea care m-a făcut să încerc o anume îndoială de fiecare dată când am aflat că Victor Rebengiuc va interpreta un rol de țăran. Surpriza a fost plăcută la “Moromeții” lui Stere Gulea (1987), numai că Ilie Moromete nu e un țăran obișnuit ci un înțelept al satului, un fel de lider spiritual cu sediul în Poiana lui Iocan.

Nici țăranul din “Câinele Japonez” nu e unul obișnuit. Mersul, pantalonii, pălăria, felul în care își vâră degetele în strachina cu brânză îl recomandă pe Costache Moldu drept țăran veritabil. În schimb, demnitatea cu care își asumă nenorocirile care l-au lovit, refuzând să primească gratis ajutorul de la cei din jur, îl definește clar ca personaj de viță nobilă. Nea Costache e singur și bătut de soartă, dar fără a avea patetismul regelui Lear (interpretat magistral de Victor Rebengiuc, la Teatrul ”Bulandra”). Își duce povara cu acel bun simț specific țăranului nemitocănizat prin naturalizare forțată la oraș. Inundația i-a distrus casa și i-a luat tot ce avea. Nevasta i-a murit. Singurul lui fiu, Ticu (Șerban Pavlu), a dispărut din peisaj, căutând o viață mai bună în Japonia. În urmă cu mulți ani, tatăl și fiul s-au despărțit supărați, pentru că Ticu a părăsit țara după ce s-a logodit cu Gabi (Ioana Abur), gest interpretat de obștea satului drept o crasă bătaie de joc. Scenariul scris de Ioan Antoci (absolvent de Teologie, la Iași) si stilizat de Tudor Cristian Jurgiu&Gabriel Gheorghe, sintetizează cu acuitate relațiile interumane din mediul rural, fundamental diferite de cele din mediul urban.

Aici, în comunitatea restrânsă, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu poți fi niciodată cu adevărat singur. Văzând că nea Costache și-a pierdut toată agoniseala, cei mai puțin oropsiți îl ajută fiecare, cum poate. Chiar dacă, neavând bani să plătească, omul refuză țâfnos să primească de pomană, vecina Leanca (Alexandrina Halic) îi lasă laptele pe prispă și îi dăruiește un sacou, iar Gabi, uitând că a fost rănită, îi aduce o lampă și o sticlă de gaz, ca să nu mai stea pe întuneric.

Zâmbind, despre lacrimi

Tudor Cristian Jurgiu știe să spună povestea fără a cădea în telenovelă siropoasă și lacrimogenă, explorând cu subtilitate universul interior al personajelor.

Chiar dacă e supărat pe fiul său, Costache se pregătește cu emoție să-l revadă, iar Victor Rebengiuc transmite cu extraordinară forță iluminarea bătrânului, pe măsură ce reînnoadă relația cu Ticu, se apropie de nora Hiroku (Kana Hashimoto) și de nepoțelul său japonez, Paul Koji (interpretat de Toma Hashimoto, fiul Kanei). Șerban Pavlu exprimă impecabil încordarea fiului rătăcitor și cu musca pe căciulă, care se întoarce acasă pentru a ajuta, dar nu știe la ce să se aștepte. Kana Hashimoto este soția japoneză clasică: suavă, discretă, caldă. Așa cum era de așteptat, micul ”Kojiță” va fi personajul cheie în refacerea relațiilor normale de familie.

”Câinele Japonez” este un film excelent orchestrat de regizorul Tudor Cristian Jurgiu, admirabil interpretat și splendid filmat (director de imagine: Andrei Butică), într-un cadru alcătuit cu maximă inspirație de scenografa Cezara Armașu. Concluzia nu poate fi decât una: Tudor Cristian Jurgiu debutează în lungmetraj sub cele mai bune auspicii. Amănunt amuzant: filmul lui Tudor Cristian Jurgiu l-a avut producător pe Tudor Giurgiu, iar filmările au avut loc în județul Giurgiu.

Gabriela Hurezean