Când țara ta agonizează sub dictatura unor infractori neșcolarizați, care o transformă într-un paradis al nelegiuirii. Și oamenii nu înțeleg. Sau nu vor să înțeleagă. Tu, care ești un artist adulat și aplaudat, tu, care vezi și înțelegi gravitatea extremă a situației, trebuie să accepți că ești și formator de opinie. Să-ți asumi asta, protestând cu toate mijloacele harului ce ți-a fost dăruit! Altfel, neputincios/nepăsător/înfricoșat în turnul de fildeș, tu, omul de înaltă cultură, te transformi într-un laș mic și trist. Din fericire, Andrei Șerban este un imens artist, care își ia în serios și arta, și rolul de formator de opinie. Laș n-a fost vreodată (vezi modul incalificabil în care a fost îndepărtat de la conducerea Teatrului Național), iar respectul său pentru adevăr e gata să înfrunte orice risc. S-a bătut multă apă în piua polemicii despre arta pentru artă și arta cu tendință. Nu e bună arta cu tendință atunci când face propagandă pentru vreo culoare politică. Mai ales când culoarea e  acoperită cu un strat gros de jeg. Dar e bună atunci când se ridică și strigă împotriva celor care vor să ne întoarcă în bezna din care abia am ieșit, plătind cu sânge. Pe de altă parte, montând ”Richard 3” la Teatrul ”Bulandra”, Andrei Șerban depune arta cu tendință pe un așternut curat de artă pentru artă. Subtila traducere a textului shakespearean, aparținând Danielei Dima, aduce și mai aproape de noi rezonanța profundă și mereu actuală a textului. Unii cercetători susțin că piesele shakespeareene sunt operă colectivă, adunată sub pseudonim. Prin ”Richard 3” de la ”Bulandra”, Andrei Șerban se autoinclude în această teorie.Regizorul decupează scene și replici, elimină balastul, creează inserturi personale, care se coagulează organic în textul original. Apariția lui Shakespeare (întru susținerea unui discurs șfichiuitor) este ceea ce în muzică se numește auftakt. Astfel reconfigurate, textul și spectacolul se adună într-o cupolă care îmbrățișează scena și sala, deopotrivă. O cupolă istorie, din care facem parte cu toții, chiar dacă mulți dintre noi se limitează la calitatea inertă de spectatori. Prin întrebările puse direct celor din sală, Andrei Șerban mizează pe o anume interactivitate a spectacolului, dar publicul rămâne încremenit. Speriat. Îngrozit. Incapabil de replică. Nu-i așa că pare înfiorător de cunoscut? Toată lumea vede ce face Richard, dar nimeni nu-l împiedică. Și, iarăși, ”vreți să fiu conducătorul vostru?”, și sala tace, nimeni nu huiduie, nimeni nu fluieră… Se simte frica, grea, sufocantă, ca o scufundare letală în bazinul cu slime negru. Neavând altceva de reproșat spectacolului, fanii infractorilor aflați la putere mormăie că vremea ”șopârlelor” a trecut, acum suntem în democrație. Numai că nu e vorba de nicio aluzie subversivă (”șopârlă”) în ”Richard 3”, totul este spus direct, pe față! Tonalitatea, dusă de la ironie fină la sarcasm contondent, se prefiră până și din muzica lui Raul Kusak, inspirat pianist și compozitor, care strecoară printre efluviile muzicale, oferite live, ba un acord din ”Imagine”(John Lennon), ba câteva note dintr-un colind de Crăciun…

Marius Manole în Richard e preaplinul ce nu poate fi depășit. A fost asemănat cu Edward Scissorhands, Joker, Michael Jackson, dar mie îmi pare mult mai aproape de un personaj pe care îl interpretează chiar el, la Teatrul Național: Ștefăniță Vodă din ”Viforul” lui Dabija. Un omuleț tarat, cu mintea întunecată de neiubire,  încercând să folosească puterea ca acoperământ peste nevolnicie. Îl detestă până și propria mamă. Grăitoare scena în care Richard, aproape zdrobit, scâncește: ”Mami!”. Dar mama îl scuipă, blestemându-l: ”Rușinea vieții tale să te urmeze și în moarte!”. Nu este iubit și nici nu poate să iubească, ucide cu cinism și disperare, își contemplă necruțător propria urâțenie: ”De mine mai curând mi-e silă/De câte-am săvârșit blestemății!/Sunt ticălos.(…) Tot ce-i păcat, păcate de tot soiul./Mă-nvinuie răcnind: <<Ești vinovat!>>/Voi plânge-n scrâșnet. Drag nu-s nimănui;/Nu-i om să-i fie milă dacă mor;/Și cum să-i fie, dacă-n mine însumi/De mine însumi milă nu găsesc?” Astfel, Richard devine un monstru oarecum înduioșător, un criminal sângeros care, la rândul lui, sângerează prin toți porii. O nuanță dorită de Andrei Șerban și exprimată infinitezimal de Marius Manole, poate cel mai aplaudat  actor al momentului.

O surpriză plăcută a montării este distribuirea lui George Ivașcu în trei roluri – Regele Eduard al IV-lea, Lordul Primar al Londrei, Un ucigaș. Nu orice fost ministru al culturii, înjurat copios de public și, apoi, eliminat din guvern, ar fi avut sânge în instalație pentru a îndrăzni să ”locuiască” aceste personaje ce pot fi interpretate ca ironii îndreptate fix împotriva lui și a partidului pe care îl reprezintă. Eduard IV a fost un rege frumos, având o înălțime impresionantă (1,93 m!) și neîntrecut războinic. Primarul Londrei face poante politice, îndreptate, evident, spre penalii care l-au scăpat din brațe pe Ivașcu. Ucigașul e un ticălos șobolănos, sclav vândut Răului. Acceptând să joace aceste roluri, George Ivașcu execută o penitență/autoflagelare umilă, ca la carte, demonstrând – parcă mai era nevoie! – că locul lui e pe scenă, nu în haznaua politicii.

Rafinate compoziții oferă mereu surprinzătorul Cornel Scripcaru. El este Regina Margaret, un fel de erinie supradimensionată, ascunsă sub văluri de doliu, apoi copilul Eduard, prinț de Wales, care ar trebui să devină rege, dar preferă să joace tetris. Și, într-un moment  de mare intensitate, Scripcaru e însuși Shakespeare, care vine să ne arunce în față disprețul binemeritat. Frumos articulate, cu forță și asumare, sunt personajele feminine interpretate de Rodica Lazăr (Regina Elisabeta, sinuoasă, subtilă, furioasă), Alexandra Fasolă (Lady Anne, evoluând de la tristețe interiorizată, la tragism devastator), Mirela Gorea (mama lui Richard 3, aproape dezumanizată de durere, repudiindu-și fiul scelerat). Binevenite accente aduc spectacolului Cătălin Babliuc, Alin State, Constantin Dogioiu, Adrian Ciobanu, Lucian Ifrim, Catinca Maria Nistor. Decorul (tot o creație a lui Andrei Șerban) este o construcție industrială din metal, ce prinde viață terifiantă prin culoarea luminilor, aleasă de regizor. Finalul – genial Marius Manole cu acel rânjet amenințător – mi-a lăsat în minte  melodia care a continuat să-mi zumzăie în cap o vreme. ”Time is on my side”. Hitul trupei Rolling Stones. Pentru Mick Jagger – un cântec de dragoste. Pentru noi, promisiunea apocalipsei, în esență: Sunt nemuritor, te vei întoarce mereu la mine și mă vei regăsi în forme tot mai elaborate ale Răului! O teză destul de realistă. Din păcate. Mergeți să vedeți ”Richard 3”, unul dintre cele mai bune spectacole create de Andrei Șerban. La ”Bulandra”. Sala ”Liviu Ciulei” (Izvor).

Gabriela Hurezean

Fotografii de Livia Vișănescu

”Îmblânzirea scorpiei” nu e nici vreun ”Richard”, nici vreun ”Titus Andronicus”. Însuși nemuritorul Will a scris-o cu intenția declarată de a oferi amuzament publicului. Fiindcă atunci ca și acum, erau destul de puțini spectatorii care mergeau la teatru pentru a-și face rost de niște grețuri metafizice nou nouțe. În cazul acesta, nu înțeleg de ce ne-am aștepta la montări epocale, sofisticate, inovatoare până-n măduva oaselor, menite să spulbere tot ce s-a creat până acum în teatru.

Când s-a hotărât să monteze ”Îmblânzirea scorpiei” pe scena Teatrului de Comedie, Gelu Colceag a ținut seama de înrudirea comediei shakespeareene cu grațioasa commedia dell’arte, a cărei strănepoată, comedia bulevardieră, face deliciile publicului, aici și aiurea. De apreciat este faptul că a reușit să desprăfuiască un text destul de obosit prin supra(so)licitare.

Și, chiar dacă unii n-au observat asta, Colceag inovează în zone care nu păreau să permită asta. Nu mă refer la faptul că l-a transformat pe Baptista în femeie (doar am mai văzut și Lear-femeie, și Hamlet-femeie), asta are relevanță doar pentru că îi oferă Mihaelei Teleoacă încă o ocazie de a-și exersa talentul, umorul și carisma. Mă refer la modul în care a reinventat-o pe Catarina Scorpia, încredințând rolul Dorinei Chiriac. Definiția de prim impuls ar fi ”mică și-a naibii” dar, depășind scoarța subțire, impusă de rutină/tradiție, descoperim o Catarină fragilă, inteligentă, sensibilă, dezamăgită și foarte însetată de iubire. Sarcasmul ei izvorăște din faptul că e inadaptabilă. O rebelă (de aici și costumația rock spre emo) care nu poate accepta prejudecățile, prostia, ipocrizia.

Catarina e, cumva, o victimă avant la lettre a teoriei cu caracter de lege, conform căreia femeile inteligente își găsesc mai greu partenerul potrivit. Inspirat contrastul dintre cele două surori. În timp ce sora mai mare, Catarina, e o miniatură întunecată, conglomerat de nerv și vibrație, Bianca – în varianta fermecătoare a Gloriei Găitan – este o blondă opulentă, cu statură de baschetbalistă, aparent inertă și docilă, persecutată de sora mai mare, plângăcioasă și, evident, întru totul dezirabilă, conform unor principii care, iată, supraviețuiesc intacte peste veacuri.

Alexandru Bogdan compune un Petruchio evadat din canoane, jucăuș, contradictoriu, dar nicio clipă neverosimil. La început, pare atras de Hortensio, se sclifosește, se prostește, se declară interesat doar de zestrea Catarinei, e cinic și nemilos, pe scurt, e băiatu’-ăla-rău-în-realitate-bun, la care visează majoritatea fetelor. Din muzica destul de sărăcuță a spectacolului (compozitor: Călin Grigoriu), aria cea mare îi revine tot lui Alexandru Bogdan, într-o secvență muzical-dansantă realmente impresionantă, dovedind o foarte bună tehnică interpretativă. Fiindcă nu e de colea să cânți (bine) și, în același timp, să dansezi cu salturi în direcția tavanului!

Dacă duetul Catarina – Petruchio este unul tensionat și apoi romantic, deci fără prea mari inflexiuni comice, hazul decurge din alte amănunte, ținând de ingeniozitatea regizorală. Hortensio, deghizat în profesoara de muzică, seamănă cu Angela Similea (bravo, Lucian Ionescu, un actor și un cântăreț de mare viitor!), Dragoș Huluba, în rolul lui Grumio, alcătuiește un irezistibil hibrid din Arlechino altoit pe Buster Keaton, Alex Bogdan, Huluba și Vlad Corbeanu pritocesc un reușit moment burlesc în jurul sandvișului, servitorii lui Petruchio par niște gremlins evadați de la Cirque du Soleil.

Pe aceștia din urmă îi voi enumera și pentru că au o contribuție importantă la susținerea capitolului muzică: Alexandru Ștefănescu, Alexandru Aron, Alina Petrică, Bogdan Iacob, Cristina Juncu, Irina Ștefan, Smaranda Caragea, Teodora Filip, Paula Rotar.

Decorul creat de Puiu Antemir contribuie din plin la definirea atmosferei. Excepțional rezolvat scenografic coșmarul Catarinei înfometate, cu acele scări înșelătoare, ce par a nu se mai termina, cu lumina încețoșat-halucinantă  (light design – Sorin Vintilă). Insolite sunt și reprezentările suprarealiste ale cailor. De aplaudat rafinamentul cu care costumele create de Ioana Pashca trimit spre zona alb-negru a commediei dell’arte. Ceea ce s-ar putea reproșa acestui spectacol este lungimea lui. Trei ore sunt destul de greu suportabile pentru publicul din ziua de azi. Gelu Colceag a încercat să mai economisească timp, tăind prologul (oricum, n-avea nicio importanță), dar a introdus, în schimb, patru sonete, deși erau de ajuns cele două cântece, al Catarinei și al lui Petruchio. Ar mai fi de tăiat, pe ici, pe colea, din momentele care trenează, cum ar fi scena curățeniei. Dar una peste alta, ”Îmblânzirea scorpiei”, cea mai recentă premieră a Teatrului de Comedie, oferă publicului o seară plăcută, relaxantă. Chiar dacă unii dintre noi nu putem lua în serios îmblânzirea exagerată de la sfârșit.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cristina Matei

George Mihăiță are trei băieți: unul mare, campion european la jiu jitsu brazilian, și doi mai mici, care, la prima (și chiar a doua) privire, par să urmeze calea tatălui și a mamei lor, actoria. Pe lângă cei trei băieți ai săi, Mihăiță mai are mii și mii de copii, adolescenții. A căror zi aniversară a fost instituită prin lege, la insistențele lui. Tot copilul lui este și Festivalul Național de Teatru pentru Liceeni ”Jos Pălăria” care tocmai a împlinit, deunăzi, 18 ani, atingând prin valoarea sa în continuă creștere un majorat binemeritat. În urmă cu 12 – 13 ani, am acceptat cu bucurie invitația de a prezida juriul festivalului. Onoare cu atât mai mare cu cât soseam pe această poziție după adoratul și regretatul Alexandru Tocilescu. Sper că, împreună cu toți foștii și actualii colegi din juriu, am reușit să-i ducem mai departe admirabila corectitudine în evaluarea performanței artistice. Speranță întemeiată pe gloria concretă a unor foști premianți ai noștri, ca să-i amintesc doar pe primii care îmi vin acum în minte: Tudor Aaron Istodor, Laura Maria Vlădoiu, Vlad Cristache. De altfel, acesta din urmă mi-a fost – pentru a doua oară – coleg la masa juriului. Unul foarte sever Vicepreședintele Clubului UNESCO Adolescenții, Dan Mircea Cipariu, l-a numit Simona Halep a teatrului românesc. Al treilea jurat, la fel de intransingent, a fost Corina Constantinescu, competent teatrolog și secretar literar, dar și înger păzitor al jurnaliștilor/cronicarilor interesați de oferta Teatrului de Comedie.

George Mihăiță: ”Adolescența, vârsta mea preferată”

Acum, ca să trecem la subiect, vă voi spune câte ceva despre gala de încununare a celor mai buni dintre toți bunii, care a avut loc duminică, de Ziua Adolescentului, în Sala Studio a Teatrului de Comedie. Rolul de amfitrion a fost jucat de Dan Mircea Cipariu, cel mai fastuos poet al generației sale, nefumător, ovo-lacto-vegetarian și foarte bun orator. I s-au alăturat George Mihăiță (mai întâi un actor de geniu și abia apoi directorul Teatrului de Comedie, ”tatăl” Festivalului ”Jos Pălăria” și președintele Clubului UNESCO Adolescenții) și Andi Vasluianu, alt actor din vârful ierarhiei, atât în film cât și în teatru. Amândoi, incredibil de emoționați în fața unei săli pline cu copii dedicați Thaliei. „Adolescenţa este o sursă inepuizabilă de inspiraţie. – a mărturisit George Mihăiță – Este vârsta mea preferată pe care am tot încercat să o „prelungesc” oferindu-le adolescenţilor un spaţiu cultural în care să-şi manifeste trăirile intense şi să-şi dovedească talentele artistice. Mi se pare extraordinar că astăzi văd pe scenă şi chiar lucrez alături de laureaţii Festivalului „Jos Pălăria” din anii ce au trecut. Jos pălăria în faţa adolescenţei! Atât timp cât voi exista eu, va exista și acest festival.”  La rândul său, Andi Vasluianu a recunoscut: ”În meseria mea îmi doresc să fiu ca voi, atât de proaspăt și atât de frumos.” Se pare că reușește.

Cine și de ce a fost premiat

Premiul Tânără speranță a revenit drăgălașului David Nanciu din Trupa ”Dor fără sațiu” a Liceului Teoretic ”Dimitrie Bolintineanu” din București. Ne-a impresionat expresivitatea și capacitatea sa – la o vârstă atât de fragedă – de a rămâne perfect în rol, chiar și atunci când nu avea replică. David a jucat în spectacolul ”La lilieci, raiul florilor” după Marin Sorescu.

Mențiunea specială a juriului pentru interpretare exemplară a fost acordată Ștefaniei Bostan, componentă a trupei Orpheus (Colegiul Național ”Mihai Viteazul”, București) care a interpretat cu haz și aplomb rolul Chiriței Bârzoi din spectacolul  ”Chirița în provincie” de Vasile Alecsandri.

Premiul special pentru monolog a fost binemeritat de Kira Rezac (Trupa ”Dor fără sațiu”, Liceul ”D. Bolintineanu). Mignonă, fragilă, sensibilă, cu niște ochi fascinanți, Kira a recitat minunat, cu matură înțelegere a sensurilor, poezia Anei Blandiana, ”Descântec de ploaie”.

Premiul special pentru teatru nonverbal a recompensat fermecătorul spectacol ”Tinerețe fără bătrânețe” (Petre Ispirescu) susținut de componenții Cercului de Teatru Luceafărul (Clubul Copiilor Sector 5) coordonați de neobositul Gică Andrușcă. Cuvintele cu care aș putea defini această performanță: vioiciune, haz, grație, imaginație și foarte multă prospețime.

Acum urmează greii festivalului, cei care nu se mulțumesc cu un singur premiu și ne pun mereu în încurcătură.

Trupa Shakespeare, Colegiul Național ”Sf. Sava” București, coordonată de Dorin Eugen Ionescu a încasat Premiul pentru cel mai bun scenariu original dar și Premiul special Adolescenții. Am apreciat faptul că partiturile celor nouă elevi-actori au fost scrise de ei înșiși, cu inteligență, spirit de observație, imaginație  și mult umor, dând naștere unor tipologii întru totul viabile/credibile/atașante. Ca să vă dați seama cât de bine a fost scrisă și interpretată toată povestea intitulată ”Ce vreau să mă fac când o să fiu mare”, o să vă trădez un secret intern al juriului: de emoție, colegului Vlad Cristache i-au dat lacrimile și i s-au aburit ochelarii de două ori, deși e un  zmeu al regiei de teatru! Felicitări Gabriela Grigore, Carmen Popa, Ana Grigore, Constantin Istrate, Ana-Maria Chiriță, Iulia Dines, Runa Wyneken, Nicolas Botez, Alexandra Coman. Și, evident, Dorin Eugen Ionescu, autorul regiei.

Trupa OKaua (Liceul Teoretic ”Al.I. Cuza”, București), coordonată de Gabriela Bobeș și Ionuț Popescu, a adunat o roabă de premii. Mai întâi, a fost Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, acordat lui Mihai Bercaru pentru rolul Jacob din spectacolul ”Halloween” (piesă scrisă de Ionuț Popescu). Mihai a mulțumit ca la Oscaruri, profesorilor, coordonatorilor, părinților, prietenilor, vecinilor etc și, la urmă, a mulțumit Alexandrei Susan Oiște, mărturisind că nu e iubita lui doar în spectacol ci și în viața reală. La cererea publicului, cei doi s-au și sărutat. Sigur că pasul următor a fost premierea Alexandrei Susan Oiște pentru cea mai bună interpretare feminină în rolul Lexy. Și jur că nimeni din juriu nu știa că ăștia doi sunt împreună! Dar mersul evenimentelor nu s-a oprit la impresionantul sărut.

Trupa OKaua a luat, pentru extraordinarul ”Halloween” și Premiul pentru cel mai bun spectacol. Interpretarea minunată, vibrația sufletească pe care ne-au transmis-o, profunzimea cu care abordează tema evadării de acasă, care apare, măcar o dată, în fantezia oricărui adolescent, sunt doar câteva dintre motivele pentru care le-am oferit toate aceste cununi de lauri. OKaua este deja o trupă bine închegată, cu experiență și sunt sigură că va trimite nume răsunătoare pe scenele profesioniste.

Și acum, happy ending-ul cu cei care ne-au dat cea mai mare bătaie de cap, dar mai întâi ne-au fermecat și ne-au cucerit fără drept de apel. Despre Atelierul de teatru al Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Botoșani știam că e un generator de performanțe fulminante. În urmă cu doi ani, acordasem acestei trupe trofeul ”Jos Pălăria” pentru excelentul ampiticipecreier.com. (se joacă azi, marți, de la ora 18, la Festivalul Pittiș, la Bulandra, sala din Grădina Icoanei). Deși credeam că n-au cum să ne mai surprindă, am rămas, efectiv cu gura căscată, hipnotizați de noul spectacol cu care au venit, ”Toți privesc înainte” de Mihai Ignat.

Dincolo de excelența textului și a celor doi magicieni care coordonează trupa, Lenuș-Teodora Moraru și Gelu Rîșca, felul în care copiii ăștia își interpretează rolurile ține de virtuozitatea unor actori de elită! După primele 10 minute ale spectacolului ne-a fost foarte clar cine va lua (din nou!) trofeul Festivalului”Jos Pălăria”, Premiul FestCo, care implică și onoarea de a juca la anul, alături de profesioniștii scenei, la Festivalul Comediei Românești. I-am urmărit cu ochii rotunzi și zâmbetul încremenit pe față, admirându-le firescul absolut uluitor cu care își întruchipează personajele, nonșalanța cu care își reprimă tracul, expresivitatea dusă la limita desăvârșirii, fără cel mai mic efort vizibil.

Dacă am fost edificați din prima asupra faptului că Atelierul de Teatru trebuie să fie încununat cu Premiul FestCo, în schimb am dat din colț în colț căutând o soluție să-i scoatem cumva în evidență pe cei cinci formidabili din rolurile principale: ALEXANDRA MARINIȚU, BIANCA IONESCU, CEZARA FLORESCU, LORIN BUZILĂ, FLORIN IVANCOV. Le-am scris numele cu majuscule pentru că trebuie să le țineți minte, o să le mai întâlniți, cu siguranță, în circumstanțe glorioase! (Și-au meritat aplauzele și fetele care au apărut în roluri episodice: Aida Boca, Andreea Lupu, Carina Cozminschi, Emma Mateciuc) Problema care se punea era că nu existau atât de multe premii, iar noi nu reușeam nicicum să inventăm unul special pentru ei. Dacă ați văzut sâmbătă după amiaza, pe terasa Comediei, cinci oameni cu fețe derutate, să știți că eram noi, care căutam o denumire pentru premiul minunaților. Până la urmă, tot providențialul poet Cipariu a găsit soluția: Premiul Dream Team. Pentru că, într-adevăr, sunt o echipă de vis, impecabil armonizată, omogenă și puternică. Bravo, inegalabililor!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Lucian Năstase și Bogdan Predișcu