Deci, din partea subiectului nu mă așteptam la surprize. Numai că, din prima clipă, când am văzut efectul ăla cinematografic de strângere, lungire, lărgire a cadrului, structurat cu exactitate matematică, prin mișcarea cortinelor, am știut că a meritat să merg la premieră. Ca de fiecare dată, între regizorul Silviu Purcărete și scenograful Dragoș Buhagiar există aceeași osmoză perfectă, care frizează geniul. Minimalismul imaginii, cadrele decupate exact, prin lumină și întuneric, ironia latentă care străbate tot spectacolul îmi amintesc frapant de unul din filmele tare dragi mie, ”Dogville” de Lars von Trier. Până și finalul seamănă, deși e viceversa. Osmotic vine și muzica lui Vasile Șirli. Sonoritățile nu se lăbărțează peste tot, cum se întâmplă în multe alte spectacole, ci cad contrapunctic, scurt și concis, anunțând, subliniind, enunțând o concluzie. Este minunat, mi-nu-nat modul în care Silviu Purcărete și-a ales distribuția. Eroina, ”sujetul” tramei, regina Gertrude, nu e femeia voluptuoasă, majestuoasă, dar rea de muscă, din varianta clasică. În formula întrupată impecabil, adorabil, de Claudiu Bleonț, este doar o babă bețivă, umilită, pervertită, îngenuncheată de bărbatul pe care îl iubește de-o viață. Care încearcă să-și salveze cu orice preț și copilul, și iubirea. Claudiu Bleonț parcurge cu o expresivitate tulburătoare tribulațiile eroinei, sondându-i resorturile interioare fără oprire și fără greș.

Regele Claudius este creionat mai degrabă după felul în care îl descrie Shakespeare. Urât și lipsit de scrupule. Dar mai ales urât. Cu fața vopsită cadaveric, Mircea Rusu reprezintă un fel de Nosferatu. Dar unul cu influențe caragialești. Gongorico-bombastic în gest și vorbire, Claudius în varianta Rusu este  genul de bărbat care înmoaie genunchii damelor cu naturelul simțitor. Chiar dacă Radu F. Alexandru, într-un micuț acces de misoginism, o descrie pe Gertrude ca fiind capul răutăților, spiritul malefic, motorul crimei, Silviu Purcărete așază categoriile la locul lor, împărțind culpa așa cum se cuvine, exprimând inexprimabilul prin expresie corporală. Grăitor acel dans grațios și grotesc dintre Hamlet și Horațio, o nouă reușită totală a coregrafului Florin Fieroiu.

Toți actorii visează să joace Hamlet. Cred că și Marius Manole, deși poate și-l dorea pe cel scornit de blândul Will. Nu pe ăsta plângăcios, depresiv, famelic, care urăște ideea de a fi vreodată rege. Pentru că îi răsună în minte vorbele prietenului Horațio: ”Cu cât urci pe scara demnităților, cu atât îți scade libertatea.” Dar rămâne întrebarea: Liber să ce?  Hamlet nu-și dorește decât un singur lucru. Să afle cum și de ce a murit tatăl său. Și, eventual, să-l răzbune. Marius Manole investește emoție și sensibilitate în personaj, făcându-l viabil, credibil, chiar dacă, din scriitură e destul de… expediat. Da, știu, în varianta asta nu e el personajul principal, dar orișicât… Împreună cu prietenul său, Horațio (excelentă și prestația lui Alex Potocean!) formează un fel de cuplu. Poți bănui că sunt mai mult decât prieteni din dansul pomenit mai sus, dar și din replici cum ar fi: ”Ofelia apare mereu când vrem să fim singuri.” Aici se ițește firesc întrebarea: Ghici de ce s-a sinucis Ofelia? Această spectrală Ofelie a lui Purcărete, plutind de colo-colo în văluri fantomatice și sonorități de film horror.

Sunt fan înrăit al ironiei specifice lui Purcărete. Felul cum intră în scenă Ofelia, din prima, amintește frapant sintagma ”ai picat ca musca în lapte”. Trecând pe la Palilula, se pare că marele regizor de teatru s-a legat indestructibil de film. Hamlet, sorbind ciorba zgomotos, direct din supieră e o apoteoză a șarjei amicale vizavi de filmul românesc de azi. Revenind la distribuție. Lari Georgescu e perfect în fantomatica Ofelie, datorită și grației sale de dansActor sculptat de Gigi Căciuleanu. Paul Chiribuță propune un Polonius viu, decupat din viața reală. Un om aparent cumsecade, dar uns cu toate alifiile și deficitar în materie de scrupule, chiar și în legătură cu propria fiică, Ofelia. Duhul este interpretat de Marius Bodochi, dar rolul e atât de mic, încât nu pot să spun despre el decăt că e acolo când trebuie.

Pentru a defini mai exact cum am descifrat acest spectacol, din unghiul meu destul de subiectiv, iată rețeta: se ia o mică bârfă, se filtrează, se esențializează, se corectează, se colorează și, după tot efortul ăsta, se trasformă într-o operă de artă. Una adevărată. Mergeți s-o vedeți. Merită.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca, Theatre Photographer

Când s-a născut Opera Română, în urmă cu 100 de ani, sunetul cu care a salutat lumea s-a numit ”Lohengrin”. Dirijor: George Enescu. La exact  un secol distanță, în vremuri tulburi, marcate de boleșniță și mizerii politice, Opera Națională București înfruntă vitejește realitatea descurajantă (și, iată, din fericire, publicul îi este întru totul alături!),  reeditând premiera operei lui Richard Wagner. Dirijor: Tiberiu Soare. Nici nu e nevoie să-l vezi la pupitru, vei recunoaște oricum acea vibrație specială pe care o transmite orchestrei, nuanțele rafinate, emoția, accentele ce irizează sonoritatea ariilor.

Pe lângă amprenta… solară, acest spectacol, cu adevărat evadat din contingent, poartă și amprenta inconfundabilă a regizorului Silviu Purcărete, aflat la un evident apogeu al inspirației sale. Ideea de a dedubla personajele principale este absolut genială, pentru că propune o incursiune în interiorul lor, o revelare a spiritului pur sau a umbrei demonice. Sigur, s-au mai inventat personaje cu alter ego vizibil, (am văzut chiar o eroină jucată de opt actrițe, în șir indian), dar aici e cu totul și cu totul altceva, e metaforă, e plasticitate, e chiar soluția veșnicei probleme a marilor artiști lirici, care n-au nici vârsta, nici fizicul personajelor.

În varianta Purcărete, Lohengrin este dăruit cu vocea excepțională, de impresionantă forță, dar cu inflexiuni magice, catifelate, a tenorului Benjamin Bruns și cu trupul gracil, de o expresivitate îndelung antrenată, al lui István Téglás, tulburător în exprimarea dualității oximoronice a fragilității/vulnerabilității imposibil de ucis. Téglás întruchipează impresionant acea transparență a ființei imaculate, venită din altă lume și niciodată înțeleasă. În rolul Elsei, soprana Diana Gouglina etalează o voce cu limpezimi diamantine și o perfectă stăpânire a fluidității sunetelor. Elsa interioară, în interpretarea Andei Saltelechi, este sufletul imponderabil, sensibil, dramatic și, în același timp, jucăuș. Ființa ei emană lumină, și ar fi perechea ideală pentru Lohengrin, dacă ar putea să-și transceandă condiția de simplă muritoare.

Cuplul damnat, Ortrud și Telramund, este transpus muzical de Petra Lang – un glas prodigios, specific wagnerian, exprimând fără greș profilul întunecat al personajului pus pe malversațiuni – și Valentin Vasiliu, bine ancorat în partitură, dar cu două momente de paloare, când vocea i-a fost acoperită de orchestră. Actorii care animă personajele, Alina Petrică și Rareș Florin Stoica, sunt, la fel ca Téglás și Saltelechi, dovada vie a priceperii cu care Purcărete își alege actorii. Ortrud – Alina Petrică este o vrăjitoare sălbatică, prezentând agilități de fiară și lascivități de curtezană. Telramund – Rareș Florin Stoica o însoțește pe drumuri întunecate, alunecos, insinuant, aplicând fără crâcnire planurile necurate ale vrăjitoarei.

E de salutat debutul lui Filip Panait (în rolul regelui), voce curată, maleabilă, convingătoare, dublată de ținută ireproșabilă, calități ce pledează pentru deschiderea unei pârtii mai largi pentru tinerii artiști care cu greu își găsesc locul pe scenele lirice autohtone.

Dar își merită aplauzele toți cei care au strălucit în seara premierei, în roluri de mai mică întindere sau în corul care a sunat de-a dreptul paradisiac (maeștri de cor: Daniel Jinga & Adrian Ionescu). Strălucit-au și suflătorii plasați în lojă, deasupra scenei, generând o sonoritate surprinzătoare, paralelă cu sound-ul orchestrei.

Strălucit și decorul creat de Dragoș Buhagiar (secondat de Andrada Chiriac în domeniul costumelor). Deși sprijinit pe detalii minimaliste, dar și pe mari suprafețe cinetice + sugestive efecte ale light design-ului, universul creat de Buhagiar e casă bună pentru suprarealismul magic al poveștii lui Lohengrin. Remarcabilă apariția uriașilor veniți, parcă, de pe altă planetă.

Mai pe scurt, cred că foarte greu va reuși cineva să depășească sau măcar să egaleze ceea ce au creat, la Opera Națională București, Silviu Purcărete și aliații săi. O bijuterie rară, demnă de orice scenă importantă a lumii.

La mulți ani glorioși, Opera Națională București și, cu succese asemănătoare, înainte!

Gabriela Hurezean

Fotografii oferite de Opera Națională București

În anul Caragiale, Naționalul bucureștean își celebrează patronul și cu acest spectacol bijuterie, cizelat de Silviu Purcărete până la perfecțiune. ”Conul Leonida față cu reacțiunea”, farsa într-un act scrisă de nemuritorul nenea Iancu și interpretată magistral de Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc va rămâne, fără îndoială, în istoria teatrului autohton ca etalon extrem de greu de depășit. Despre perenitatea teatrului lui Caragiale s-au scris texte interminabile, deși e suficient să parcurgi câteva replici, cum ar fi cea a lui Leonida: ”Când aude de libertate, sare și dumneaei răposata din pat… că era republicană! Zic: gătește-te degrab’, Mițule, și… hai și noi pe la revuluție. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, și-o luăm repede pe jos pân’ la teatru. (…) Dar când am văzut, am zis și eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… Ce să vezi domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, și lume, lume… de-ți venea amețeală, nu altceva.” Modul în care presa manipulează mulțimea de gură cască este la fel de ridicol azi, ca și în vremea lui Caragiale..

”Galibardi”, ”geanta latină”, ”bravos națiune” își au echivalentul și azi în vocabularul omului aproximativ școlarizat, devenit peste noapte expert în politică. Leonida știe din ziar că republica e o mare procopseală, fiindcă ”nu mai plătește niminea bir”, ”fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună”, ”pensia e bașca, după legea cea veche”, iar ”legea murăturilor” interzice plata datoriilor. De unde are republica bani pentru toate acestea? Spune Leonida: ”Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…” În interpretarea magnificilor Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc,  dialogul scris de Caragiale dobândește valențe noi și o incredibilă încărcătură de haz. Pentru că farsa lui Caragiale presupunea un spectacol de cel mult 20 de minute, Silviu Purcărete găsește o soluție genială pentru a face un spectacol care depășește o oră. Cum anume, nu pot să vă spun, pentru că aș distruge mișelește marea surpriză a spectacolului.

Ceea ce pot dezvălui este că Purcărete s-a inspirat din schița lui Caragiale, ”Două loturi” și a materializat, în stilul lui inconfundabil, adverbul viceversa, găsind o complicitate minunată la cei doi protagoniști. Iar scenografia lui Dragoș Buhagiar rimează total cu viziunea specifică a regizorului, impactul vizual fiind acela care te absoarbe din prima clipă la fiecare spectacol al lui Purcărete, acest Da Vinci al regizorilor autohtoni. Regăsim și în casa lui conu’ Leonida cromatica specifică, viața suprareală a obiectelor din decor (și iar nu pot să dau detalii, din respect pentru magia spectacolului). Până și prezența slujnicei Safta (Florentina Țilea/Cătălina Sima), care vine dimineața să aprindă focul, are valențe surprinzătoare, ce duc mai departe mesajul investit de Caragiale în acest personaj secundar, doar în aparență derizoriu. În concluzie, dacă iubiți marile surprize, nu ratați ”Conul Leonida” care se joacă în Sala Mică a Teatrului Național.

Gabriela Hurezean

Foto: Adi Bulboacă