În România de azi, nici că se putea temă mai nimerită decât cea expusă de Eugen Ionesco în ”Rinocerii”. Care nici măcar nu e o mostră de teatru absurd, pentru că aparține celui mai acut usturător realism. Regia lui Vlad Massaci respectă în proporție de 99% mesajul ionescian (nu spun 100 % pentru că nu mi-a plăcut finalul). Alegerea lui Tudor Chirilă pentru rolul lui Bérenger a fost una cât se poate de inspirată. Pentru că nu e, cum scriu tabloidiștii rinocerizați, doar ”cântărețul Chirilă”, nici juratul popular al unui talent show, ci un actor de esență rară și, aș mai adăuga, un scriitor redutabil. Îl urmăresc încă de când era student și juca subrete în Trupa pe butoaie.

În Bérenger oferă o nouă probă de virtuozitate actoricească. Pentru Bérenger, a nu se supune regulilor stupide este singura regulă acceptabilă. Detestă biroul de învârtit hârtii, unde e nevoit să muncească, dar, mai presus de toate, detestă prostia agresivă. Dincolo de aspectul său oarecum lunatic, rupt de realitate, și de apetitul lui pentru băutură, are o viziune corectă/lucidă asupra lucrurilor. Și își rostește adevărurile fără patimă, în timp ce prietenul lui, Jean, în curs de rinocerizare, începe să împărtășească patetic ”ideologia” rinocerească. ”Rinocerii au o viață a lor.” – zice Jean. Replica lui Bérenger: ”Cu condiția să n-o calce în picioare pe a noastră”. Devenit adept al ”revoluției” (a se citi anarhiei), Jean clamează: ”O să demolăm totul și o să trăim mai bine!”. Bérenger: ”Tu vrei să înlocuiești legea morală cu legea junglei”. Teatru absurd? Zâmbim a plânge? Îmbrăcat neglijent, încălțat doar cu șosete, mâncând niște brânză dintr-o cutiuță, Chirilă este de un firesc remarcabil, evoluând cu nonșalanță de la blazare și absență, la o trezire tot mai brutală, până la instalarea groazei.

Replica de la finalul spectacolului este redundantă și se abate fără rost de la textul lui Ionesco, în care nu găsim niciun fel de porniri eroice. Citez din original: ”Ce să fac? (Se îndreaptă din nou spre diferitele ieșiri, dar apariția rinocerilor îl împiedică să plece. Când ajunge în fața ușii camerei de baie, aceasta e pe punctul de a ceda. Bérenger se repede spre peretele din fund, dă să se lipească de el, dar peretele se prăbușește; se vede, în fundal, strada.  Bérenger fuge strigând: Rinocerii! Rinocerii!” Ionesco susține că nu avem scăpare. Și, dacă ne uităm în jur, vedem că nu prea avem motive să-l contrazicem. Deci replica finală, ușor kitsch, n-are rost și falsifică textul ionescian, aducând (mai degrabă) un omagiu activismului civic care îl definește pe Tudor Chirilă. Dar am putea să-l aplaudăm în privat, fără să atentăm la calitatea spectacolului, părerea mea. În rolul amicului Jean, Liviu Pintileasa oferă o imagine eclectică. Are gel în păr, ca Băluță, costum în dungi, ca Becali, și discurs din ce în ce mai asemănător cu al suveraniștilor extremiști. Cu tot amalgamul de aroganță, vehemență, atotștiință, zgomot, Pintileasa alcătuiește, paradoxal, un fel de zid alb, pe care se proiectează cu fidelitate irizațiile fine ale lui Chirilă.

O minunată găselniță regizorală este suprapunerea replicilor dintre Bérenger&Jean și Logicianul (Dragoș Huluba)&Papillon (Lucian Pavel). În timp ce primii vorbesc despre ridicarea moralului prin cultură, ceilalți doi perorează despre pisici. Totul se aude contrapunctic, cu efect amărui amuzant. În dublu rol, Băcăneasa și Doamna Boeuf, Simona Stoicescu impresionează prin capacitatea de a trece cu ușurință de la starea de rățușcă de baie (adorabilă în halatul ăla galben!) la aceea de tragediană greacă, jelindu-și soțul. Par să se simtă bine în roluri și Andreea Alexandru (Daisy), Alin Florea (Dudard, Băcanul), Sorin Miron (Botard, Patronul cafenelei), Mihaela Măcelaru (Gospodina), Domnița Iscru (Chelnerița). O notă specială se cuvine duetului de raisonneuri alcătuit de Lucian Pavel și Dragoș Huluba.

Ceea ce nu mi-a plăcut deloc este decorul lui Andu Dumitrescu. Știu, ceea ce descrie Eugen Ionesco în didascalii este foarte încărcat și foarte scump. Știu, nu sunt bani ”nici cât să trecem strada” (am citat din primarul care dispune de fondurile teatrelor). N-avem încotro, adoptăm minimalismul. Dar nu-l confundăm cu banalitatea îndelung fumată. Am văzut băncuțele alea în nenumărate spectacole, cele mai multe de amatori.

Am plecat de la spectacol zgribulită în jurul unei replici rostite de Daisy: ”Trebuie să ne înțelegem cu ei, să-i înțelegem!” Cum? Cum să te înțelegi cu oameni care nu gândesc? Cum să te înțelegi oameni pe lângă care rinocerii sunt niște ființe drăgălașe? Cum să înțelegi și, mai ales, să accepți  mecanismele care transformă oamenii în rinoceri? Mergeți să vedeți spectacolul, poate găsiți niște răspunsuri. Dacă nu, măcar îl găsiți pe Chirilă și-l aplaudați. Că merită. Nu doar pentru acest rol.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Anastasia Atanasoska

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru umorul lui Răzvan Mazilu (savurat mai mult în viața reală și mai puțin în cursul spectacolelor în care a creat roluri antologice). Se pare că percutăm la același gen de poante, lucru care m-a făcut să mă amuz la premieră mai mult decât ar fi fost normal.

Mazilu poate să facă orice. De exemplu, să danseze rolul trenului care o calcă pe Anna Karenina. Prin urmare, a regiza ”În plină glorie” la Teatrul de Comedie, în spiritul acestui teatru, poate fi pentru el o joacă. Nonșalantă și plină de farmec. Piesa dramaturgului britanic Peter Quilter brodează grațios pe marginea biografiei reale a Florencei Foster Jenkins, considerată cea mai lipsită de talent cântăreață a Americii interbelice. Interpretând acest rol, Gabriela Popescu mai oferă o copleșitoare măsură a harului actoricesc care i-a fost dăruit. Deși pare total ”dusă cu capul”, cântăreața întruchipată de această mare actriță te cucerește din prima. Camera de hotel în care trăiește diva (minunată scenografia Iulianei Vîlsan!) are somptuozitatea și strălucirea kitsch specifică talentului mititel, care se visează regină la Carnegie Hall. Am rămas cu un zâmbet larg încremenit pe față contemplând personajul fabulos construit. Și actoricește. Și regizoral.

Îmi vine și acum să râd pentru că știu de la cine a fost împrumutat acel gângurit/mârâit cu care Florence își încheie frazele, știu de la cine vine și atitudinea aceea patetic teatrală de megadivă descinsă miraculos printre muritorii de rând. Bănuiesc și de ce a fost invitată tocmai Felicia Filip să interpreteze glasul publicului nemulțumit. N-o să dezvălui aceste secrete de ”laborator”, dar cei care vor dezlega rebusul se vor amuza, garantat, cel puțin cât m-am amuzat eu. Deși menajera, bucătăreasa&camerista Maria (Andreea Samson, remarcabilă) o consideră ”loca” , Florence nu e deloc nebună. Doar pare. E o femeie care visează cu toată ființa ei și, chiar dacă nu are instrumentele necesare atingerii visului, acesta, culmea, se împlinește! În parte, și datorită câtorva apropiați care o încurajează. Atașant, sensibil, duios, ironic și comic în același timp, este Saint Clair Byfield, interpretat de George Mihăiță. Actor ratat, (a jucat în ”comedia Richard al III-lea”, la care Dorothy a râs cu lacrimi…) St. Clair mai păstrează urme de morgă british, din ce în ce mai estompate de iubirea pe care o poartă Florencei. Pe care o numește ”privighetoarea mea”, deși cântă ca o rață frăgezită cu whisky.

O urmează și o sprijină în toate, e singurul care crede în visul ei. O urmează – pentru că n-are încotro – și pianistul Cosmé McMoon, pe care diva îl angajează ca acompaniator și corepetitor. Deși interpretarea Florencei îi provoacă escoriații pe timpan, va deveni, și el, în scurt timp, un admirator al ei. În rolul pianistului se întrece pe sine Mihai Bisericanu, acest uomo universale despre care mi-e greu să stabilesc dacă e mai bun ca actor sau ca muzician. El este cel care prestează și ”uvertura” spectacolului, interpretând cu virtuozitate la pian piese vechi, nostalgice, ca fond sonor pentru secvențe din filmele anilor 40 ai secolului trecut.

Cele două balerine ale divei – interpretate adorabil de Simona Stoicescu și Meda Topîrceanu – sunt frișca de pe tort. Aducând subiectul spre actualitate, cele două balerine sunt și backing vocals și, la nevoie, cor de operă. Apocaliptică scena cu Habanera, când cele două cântă (mai bine decât diva!) având dinții încleștați pe cozile trandafirilor. Într-un travesti reușit, Eugen Racoți o întruchipează pe naiva, înduioșătoarea Dorothy, prietena Florencei. O doză sănătoasă de comic aduce și prezența sopranei Felicia Filip, în rolul doamnei Johnson, purtătoarea de cuvânt a melomanilor revoltați.

Mai pe scurt, la Teatrul de Comedie s-a născut o comedie bună. Hazul decurge din aproape tot ce se întâmplă pe scenă, chiar și atunci când e vorba de o înmormântare. Sunt comice costumele Florencei, apoteoza fiind atinsă de păunul pe care îl poartă pe cap la marele concert de la Carnegie Hall. Dar cel mai amuzant este modul în care Gabriela Popescu e în stare să stâlcească arii celebre – Habanera din ”Carmen” de Bizet, aria Reginei nopții din ”Flautul fermecat” de Mozart, Cavalcada walkiriilor din ”Walkiria” de Wagner etc. – fără a face vreun efort aparent. Ca să poți cânta atât de fals, trebuie să știi muzică, nu glumă. Gabriela Popescu știe muzică și cântă foarte bine. Am auzit-o în alte spectacole. ”În plină glorie” este un deliciu și pentru iubitorii comediei de calitate, și pentru melomanii cu simțul umorului. Merită să vă convingeți!

Gabriela Hurezean