Deși știu de multă vreme ce pot talentul și imaginația lui Vlad Cristache, cel care a transpus regizoral textul pe scena Teatrului de Comedie, am purces la premieră cu o strângere de inimă. Tot aici, la Comedie, s-a născut, în urmă cu exact zece ani, spectacolul lui Horațiu Mălăele cu prima capodoperă a lui Gogol, ”Revizorul”, unde adunarea Mălăele + Mihăiță a dat și continuă să dea rezultate mirobolante, foarte greu de egalat, că despre depășire anevoie se poate vorbi. Se pare, însă, că provocările de acest tip îl mobilizează pe Vlad Cristache, astfel încât spectacolul tânărului regizor se apropie curajos de strălucirea celui montat de experimentatul  Mălăele.

Cei care îl cunosc mai bine pe Cristache, știu că imaginea aia de băiețandru premiant/ochelarist/timid maschează o ironie pe cât de subtilă, pe atât de necruțător  tăioasă. Fantezia lui Vlad Cristache pare a nu avea limite. Voi înșira, de-a valma, doar câteva argumente. Drezina pe care cei doi servitori (Șerban Georgevici și Dan Rădulescu) străbat avanscena, are dublu rol: metaforă și ”cortină” ce escamotează schimbarea decorului. Numele Alion se poate pronunța (din greșeală?) Alien și, țuști, apare un mic personaj foarte amuzant. Sertarele morgii sunt și căi de acces, și balcoane, și ascunzători, și cuptoare. Apariția lui Cicikov (Dragoș Huluba, explorând cu perspicacitate misterele personajului) este ”salutată” de notabilitățile guberniei cu mârâit de haită furioasă. Deh, homo homini lupus.

Familia Manilov (Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea și copiii Vlad Bazgă și Tudor Roșu) sunt rude apropiate cu psihopații suprareali ai lui Tim Burton, venind din același univers al nebuniei violente. Farmec și haz are și scena bârfei, articulată cu virtuozitate de minunatele Delia Seceleanu (Sofia Ivanovna) și Delia Nartea (Anna Grigorievna). Admirabil rezolvat (interpretativ și vizual) este personajul lui Constantin Cojocaru, moșierul Pliușkin – un fel de mumie conservată într-un borcan cu formol. Doi valeți și doi căpitani interpretează mereu surprinzătorul Lucian Ionescu, în timp ce Ana Ciontea creionează o moșiereasă bigotă, prostănacă, dar degrabă ispitită de ochiul necuratului. Bogdan Cotleț este Mijuev, ginerele zombie al lui Nozdriov (Gheorghe Visu, ca de obicei, impecabil). În deplină afinitate cu viziunea lui Vlad Cristache, scenografia lui Andu Dumitrescu reproduce morga-măcelărie-muzeu al ororilor, în care fantoșele prind viață iar spectatorul descoperă chipuri cunoscute, poate amuzat, poate îngrozit.

Ca să n-o mai lungim fără rost, la Comedie s-a născut un nou spectacol, a cărui longevitate este garantată de coerența exprimării, originalitatea viziunii regizorale și farmecul actorilor (să nu-i uităm pe Constantin Florescu, Bogdan Ghițulescu, Andreea Samson, Ana Constantinescu, Gheorghe Dănilă, Ioan Chelaru, Dan Aștilean, Ioan Coman). Felicitări lui Andu Dumitrescu pentru cel mai inspirat concept de caiet  program și celor care l-au redactat: Monica Similea, Bogdan Amarfi, Alexandru Turcu.

Fără niciun dubiu asupra faptului că spectacolul ”Suflete moarte” de la Teatrul de Comedie este unul dintre cele mai importante evenimente ale stagiunii, vă invit să vă convingeți singuri de asta. Printre râsete și frisoane.

Gabriela Hurezean

Miercuri seara, în Sala Studio a Teatrului de Comedie, a avut loc premiera unui spectacol în care, mărturisesc, nu mi-am pus mari speranțe. Pentru că am văzut piesa lui Mihail Sebastian, ”Jocul de-a vacanța”, în sufocant de multe montări, majoritatea anoste. Ca să nu zic plictisitoare. În schimb, aveam încredere în ”nebunia” directorului George Mihăiță de a accepta cele mai năstrușnice propuneri repertoriale, cu niște rezultate realmente surprinzătoare. Evident, la modul cel mai plăcut! Fapt confirmat și de acest spectacol născut în generosul ”ecosistem” al proiectului  COMEDIA ȚINE LA TINEri.

Ceea ce am văzut miercuri seara la Comedie mi-a amintit cuvintele lui Constantin Noica, pe care le aproximez din memorie: ”Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit și să le muți într-un alt făgaș.” Exact asta face tânărul regizor Dragoș Alexandru Mușoiu cu textul lui Sebastian, începând cu descifrarea lui, într-o cheie total diferită de cele cu care ne-am obișnuit: “Pentru mine, Jocul de-a vacanța nu este doar o poveste de iubire, nici o autobiografie camuflată a lui Mihail Sebastian. Este o propunere curajoasă de experiment social, care vizează eliberarea de orice convenție socială prin înlocuirea unui joc vechi, cunoscut, bine implementat, cu unul nou, al non-convenției. Un experiment care eșuează, dar care devine valid tocmai prin acest eșec.” Da, experimentul lui Ștefan – jocul de-a vacanța – eșuează, în schimb, experimentul lui Mușoiu îmi pare o reușită clară.

”Mutarea în alt făgaș” nu ține de faptul că personajele au celulare, tablete, căști, așteaptă mailuri și nu scrisori de la poștaș. Nu ține nici de aspectul multimedia al spectacolului, bine articulat de grafica Alinei Radu. Ține de schimbarea radicală a viziunii. Dacă, în majoritatea variantelor de până acum, cei cinci vilegiaturiști de la Pensiunea Weber își făceau veacul pe niște șezlonguri, de data asta avem un mediu inedit, grație talentatei scenografe Adeline Andreea Bădescu. Scena a fost transformată într-un fel de bazin acoperit cu fâșii de bandă elastică, potrivite pentru a ascunde, a trece ”dincolo” printre ele, sau pentru a deveni o trambulină. În funcție de evoluția lui Ștefan Valeriu (și, apoi, a celorlalți patru) acest bazin poate fi iad, ascunzătoare, câmp de bătaie, piscină, pat pentru dormit și iubit, sălaș al vampirilor etc.

Apoi, muzica! Pentru că n-am găsit nicăieri indicații despre cel care semnează ilustrația muzicală, bănuiesc că tot regizorul s-a ocupat și de asta. Ironia cu care este recitit și recalibrat textul este prezentă și în temele muzicale care însoțesc eroii. Ștefan apare din adâncuri, mefistofelic, în sonorități ce amintesc de partitura scrisă de Badalamenti pentru ”Twin Peaks”, iar Corina îi cucerește pe bărbații din jur acompaniată de cântece din ”Vrăjitorul din Oz” și ”Sunetul muzicii”, dar nu lăsate în legea lor, cum le interpretează Judy Garland și Julie Andrews, ci date pe mâna unui freakadadisk țăcănit. Inspirată a fost ideea de a elimina câteva personaje care nu făceau decât să lungească inutil spectacolul (Agnes, Maiorul, Mecanicul) cum inspirată a fost și alcătuirea distribuției.

Florentina Năstase propune o Corină credibilă, de o fragilitate înșelătoare, inteligentă, ironică, jucăușă, visătoare și, până la urmă, necruțător de lucidă. Grația și voioșia o plasează imediat în centrul atenției, acolo unde se poate juca în voie cu sentimentele celor care i-au căzut în mreje.La fel de înșelător este și Ștefan Valeriu, pe care Alexandru Bogdan îl construiește cu finețe, din nuanțe și vibrații măsurate farmaceutic. Cel care, la început, pare un mizantrop cu vocație mefistofelică, își revelează, pe rând, sensibilități nebănuite, parcurgând o scală impresionantă a stărilor, de la politețe rece și cinism, la plâns și disperare.

Aceeași bună măsură a exprimării scenice o putem admira și în interpretarea lui Florin Dobrovici, care ne oferă un Bogoiu contradictoriu din scriitură: vrea să știe cu exactitate matematică pe ce lume trăiește dar, în același timp, visează periple imposibile, corăbii, iubiri. Fiind cel mai experimentat din distribuție, Dobrovici își joacă rolul impecabil. Un foarte tânăr actor (considerat o mare speranță), Dan Baltag, face față cu succes unui rol deloc ușor, Jeff, adolescentul în vârstă de 16 ani. Vizibil marcat de tracul premierei, n-a rezistat tentației de a îngroșa grimase și gesticulație, dar pe măsură ce s-a acomodat – știm cu toții că publicul de premieră e mai rece decât cel obișnuit – și-a intrat în rol, jucând în limitele unui firesc binevenit.

În contrast cu eroii mai sus amintiți, care se exprimă mai mult prin trăire decât prin culoare, avem și un trio foarte colorat. Madame Vintilă este, în versiunea Smarandei Caragea, o femeie dispusă să recurgă la orice mijloace pentru a-l cuceri pe Ștefan. Coafură electrocutată, echipament de aerobic, impostație insinuantă, voluptuoasă, atitudine lascivă. Unele accente – care puteau lipsi – te pot duce cu gândul la parodierea unei celebre actrițe (nu spun cine, că e ofticoasă).

Cei doi intruși în universul ermetic al pensiunii Weber, călătorul și nevasta lui, aduc spectacolului cea mai intensă notă de comic. Ana Bianca Popescu și Vladimir Purdel alcătuiesc un cuplu specific de neamuri proaste. Zgomotoși, sclipicioși, agresivi, caraghioși, cei doi nou veniți în vârful muntelui aduc cu sine vulgaritatea agresivă a lumii în care ne întoarcem cu toții la sfârșitul vacanței. Am apreciat ironia la adresa vocii străzii, care acumulează urlete despre te miri ce.

Dacă eram regizorul spectacolului, cred că estompam puțin cromatica excesivă a acestor ultime trei personaje. Dar poate că, în cazul ăsta, se râdea mult mai puțin. Și ”Jocul de-a vacanța” nu e o tragedie, ci doar o privire lucidă asupra lucrurilor.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac