Se mai întâmplă să ajung la teatru însoțită de o haită de draci. Adunați din drum, născuți de femeia care urlă în telefon, aceeași care, nimerită lângă mine, în sală, stă cu jumătate de fund pe scaunul meu. Și, desigur, cotcodăcește în continuare. Și, deodată, se întâmplă magia. Luminița bestială. Beculețul din tavan, care aruncă o cupolă de lumină peste mine, peste toți. Izolându-ne în miezul frumosului. Și vine Grumăzescu, ciuci pe hoverboard, și gura aleargă, vrei, nu vrei, spre urechi. Mie, cel puțin, nu mi s-a șters zâmbetul de pe față până la sfârșitul spectacolului. Nu că ar fi fost ceva caraghios, ci din drag de niște oameni tineri, care își fac meseria cu bucurie și foarte mult talent.

Daniel Chirilă a scris un reușit scenariu după povestea fraților Grimm, ”Apa Vie” (cu inserturi din alte povești). Ștefan Lupu – actor, coregraf, dansator, regizor – a montat pe scena Teatrului Mic o feerie/fantezie/frenezie, urmând și nu prea partitura, ca-ntr-o joacă în care fiecare participant are voie să aducă un benghi, un amănunt nou, o nuanță, o mișcare, ceva personal. Lupu spune, într-un text din caietul program, că spectacolul ar avea ceva rude în zona commedia dell’arte. O fi, de ce să-l contrazic, dar mie mi s-a părut înrudit mai degrabă cu Cirque du Soleil. Și nu în sens peiorativ, ci în sensul celei mai sincere minunări în fața virtuozității pure, a atmosferei suprarealiste, a întregului bine coagulat, în care fiecare entitate evoluează congruent. Cei doi paji pe schiuri, vorbind o limbă inexistentă, au un haz irezistibil, în interpretarea Alinei Rotaru și a Andreei Alexandrescu. Tot ele sunt Gloria și Bogăția.

Cezar Grumăzescu este la fel de nonșalant, fermecător, energic și subtil ironic în postură de Bufon, Bătrân sau Tradu-Călău (reușit joc de cuvinte, trimițând la traducerile care masacrează textul). Rolul Printzului Mic i-a revenit lui Marian Olteanu, proprietar de baby face în perfect acord cu naivitatea și cumsecădenia mezinului regal. Fiindcă veni vorba despre Printzul Mic, nu pot trece cu vederea un amuzant artificiu – nu știu dacă e din scenariu sau din regie – legat de stilizarea poveștii.

Scrie în carte: ”În timp ce clopotul bătea ora 12, a alergat cu inima în gât, reuşind să iasă afară din regat, în ultima clipită. Poarta din fier s-a închis în urma sa cu atâta putere, încât i-a smuls o bucată din călcâi.” În varianta Lupu, de la Mic, prințișorul rămâne cu călcâiul neatins, în schimb, își pierde o ghetuță, fix ca inubliabila Cenușăreasă. Cum să nu te veselești la o asemenea inventivitate, nu lipsită de subînțeles? La polul opus, ticălosul Printz Mare îi prilejuiește lui Rareș Florin Stoica un admirabil exercițiu de expresivitate a rostirii, a chipului, a trupului.

Deși are mai puțin text de spus și e, cumva, în trena Printzului Mare, Florin Crăciun (Printzul Mijlociu) impresionează prin calitățile sale autentice de dansator. Creații remarcabile face și Oana Pușcatu ca Baba Cloanța și Fantoma Mamei, iar Gabi Costin este la fel de credibil în rolul Regelui ca și în cel al Piticului (în ciuda staturii sale masive).

Am lăsat la urmă duetul Alina Petrică – Ana Bianca Popescu pentru că, deși le urmăresc de ceva vreme și știu de ce sunt în stare, reușesc să mă surprindă și de data asta. Două actrițe totale. Trăiesc personaje. Cântă. Dansează. Poate pare un lucru mic ceea ce spun acum, dar în realitate, e un lucru mare de tot. Cele două știu să meargă/danseze pe tocuri fără să tropăie. Asta e o artă pe care numai marile balerine o stăpânesc. Cândva, am văzut la Operă un corp de balet care suna ca o turmă de elefanți. Am văzut și actrițe care, odată cocoțate pe tocuri, îți ofilesc timpanul cu bocănitul. Alina Petrică și Ana Bianca Popescu sunt, lucru mare, silențioase. Nu și când au de cântat.

În ”Apa Vie”, cântă doar Alina/Printzesa Bună (felicitări pentru muzică, Mihai Dobre!) și iar ajung cu gândul la Cirque du Soleil și mă bucur că nu ne-au furat-o. Încă. Ana Bianca Popescu este Printzesa Ne_Bună, sexy și rea, intrigantă și adorabilă. Și minunată dansatoare. Tot ele sunt Sfânta Miercuri și Sfânta Vineri, băbuțe cocârjate și cu negi pe la nas. Se cuvin mulțumiri directorului Gelu Colceag pentru inspirația și curajul cu care a adus în Teatrul Mic această echipă de tineri actori pentru care nu par să existe limite în materie de creativitate și mijloace de expresie.

Revenind la spectacolul nostru, aplaudăm machiajul conceput de Diana Ionescu și video mapping-ul creat de Eranio Petrușca. Aici ar fi de adăugat că tehnica a invadat scenele noastre și, după marea reușită înregistrată cu ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” (TNB) meșterii din zona artei virtuale au început să se simtă precum copilul rămas singur cu borcanele de dulceață. Nu face excepție nici Eranio Petrușca. A pus foarte bine luminile, a proiectat imagini sugestive (cum ar fi castelul prințeselor), dar tot el a oropsit actorii cu decorul virtual în pătrate alb-negru care îți cotropesc privirea și nu te lasă să mai vezi altceva. Bine că scena împătrățită nu ține mult, rămânând doar acea parte a spectacolului care produce încântare adulților și puștimii deopotrivă. Gustați din ”Apa vie”, o să vă simțiți mai tineri, mai veseli și mai sănătoși!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Bogdan Catargiu

N-am nici cea mai mică ezitare când spun: Adrian Damian este, de departe, cel mai bun scenograf din câți există în teatrele noastre. Ceea ce creează el nu este un simplu decor, ci o galaxie profund originală, care vibrează, respiră, absoarbe, modelează, transmite, transformă. Fiecare creație a lui Adrian Damian este o lume vie, unică, surprinzătoare. De pildă, nu știu dacă ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” (TNB) ar fi avut acel succes fulminant fără oglinzile lui Damian! În ceea ce privește ”Iarna” lui Jon Fosse, montată de Mihai Măniuțiu pe scena Teatrului ”Nottara”, lucrurile stau la fel.

Din păcate, n-am la îndemână textul lui Fosse (tradus de Carmen Vioreanu) și n-am de unde să știu cât din el a fost condensat în adaptarea Ancăi Măniuțiu. Poate că nici nu are importanță. Povestea este atât de banală, atât de cunoscută oricui, încât nici nu are nevoie de prea multe cuvinte. El și ea se întâlnesc, se iubesc, se despart, se reîntâlnesc, sapă tuneluri paralele, sunt pătimași, sunt lași și, sigur, urmează nefericirea, resemnarea, frigul. Cum spuneam, povestea nici nu contează atât timp cât avem altceva care spune lucruri dincolo de poveste.

Mi-am ocupat locul în sală și am contemplat o vreme ceața lăptoasă care lumina scena. Mi-am dat seama de unde vine ceva mai târziu, când fulgii zburători rămâneau agățați pe ceva invizibil. Da, era cortina din voal alb, în spatele căreia se întâmplă iarna. Cortina, voal de mireasă, cortina – giulgiu, căci ești ca și mort atunci când te părăsește curajul de a iubi. Dincolo de voalul ambiguu, iarna lui Damian este o cutie albă, din care nu poți să evadezi. Însăși lumina se comprimă în gratii. Cerul e foarte jos, e înghețat și te poți lovi cu creștetul de el, la cea mai mică încercare de a te ridica mai sus decât îți este permis. Decât îți permiți.

Doi oameni maturi se întâlnesc. Ea crede că e femeia vieții lui. El crede că n-are nimic de înțeles, a fost o simplă aventură. Catrinel Dumitrescu este femeia care redescoperă iubirea, care speră, care imploră, Andi Vasluianu este bărbatul care nu mai speră, nu crede că mai poate trăi o iubire pasională, care nu-și dorește complicații. Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu exprimă prin dans inefabilul, partea nevăzută a celor doi. Mai tineri, mai pătimași, mai curajoși, mai sălbatici, mai dornici de libertate. Sunt spiritele descătușate, celebrând iubirea și trăind sfâșierea.

Extraordinară coregrafia concepută de Andrea Gavriliu, această adevărată minune a dansului contemporan, care știe totul despre sculpturalitatea mișcării, despre gest ca emoție pură, despre chimia dintre trup, muzică, mesaj. Perfect acordată cu atmosfera spectacolului și susținând-o subtil, muzica semnată de Mihai Dobre și Ana Teodora Popa aduce necesarele accente de culoare în lumea ucigător de albă.

Ca de fiecare dată, regizorul Mihai Măniuțiu și-a strâns în jur un grup de artiști care înțeleg profund valențele operei de artă pe care o creează împreună. Și finalitatea ei. Iarna lui Măniuțiu: un poem genial, o lecție despre iubire/ neiubire. O poveste despre tine, spectatorule.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Diferența dintre singurătate și însingurare este că prima poate avea cauze obiective, independente de voința ta (cum ar fi naufragiul pe o insulă pustie), pe când a doua este o ”creație” proprie, o formă de alienare ce vine din teama de a lua viața în piept. Trăim într-o lume în care totul e falsificat, începând cu obiectele și terminând cu sentimentele și, uneori, cu existența însăși. Despre asta se vorbește/cântă/dansează în noul spectacol din proiectul 9G la TNB, ”(D)efectul Placebo”, o creație colectivă, exemplar pusă cap la cap de Ștefan Lupu, autorul conceptului și al coregrafiei.

Textul scris de foștii discipoli ai lui Bács Miklós spune multe despre calitatea școlii de teatru clujene și, mai ales, despre luciditatea cu care acești tineri actori știu să privească realitatea. Cele trei povești sunt trei parabole despre dedublare, sindrom bipolar, iubire, neiubire, prietenie, singurătate.

Vlad Nemeș interpretează impecabil un Virtual Boy răpus de complexe, fostul loser al clasei, pe care primul Pentium l-a scos din anonimat. Refugiat într-un univers care îi permite să fie Superman, să învingă monștri și să posede cohorte de japoneze mici, băiatul refuză orice contact cu lumea reală pe care o vede ostilă, de neînțeles, plină de capcane. Ar putea să aibă un prieten, David (George Bîrsan, plin de energie, expresiv, nuanțat), dar nu are timp pentru el și nici nu-l aude când vorbește despre sentimentele care se trimit prin e-mail, despre emoțiile extrase din Recycle Bin, despre lașitatea de a-ți înfrunta fricile, fantasmele, sentimentul de culpabilitate. David știe foarte bine ce însemnă toate acestea, dar continuă să trăiască de-adevăratelea, cu orice risc.

Despre vise și materializarea lor deloc pe măsura așteptărilor vorbește Mara, personaj interpretat de Alina Petrică, o actriță a cărei traiectorie ascendentă pare a nu cunoaște limite. Din adolescenta romanțioasă, nerăbdătoare să se mărite, Mara se transformă într-o nevastă cicălitoare, isterică, a cărei singură problemă vitală pare să fie cea legată de cozonacii ratați ai soacrei. Tot Alina Petrică este și Flori, femeia de serviciu care, grație jucăriei magice, se transformă într-o divă gen Plavalaguna, moment în care ne minunăm încă o dată de excelentele calități vocale ale tinerei actrițe.

Pe Rareș Florin Stoica îl urmăresc din 2011, când l-am văzut, tot la Naționalul bucureștean, o prezență remarcabilă în rolul principal din ”Băiatul din ultima bancă”. L-am revăzut, apoi,  în ”Trei”, la Teatrul Act, constatând cu încântare că juna speranță de acum cinci ani a crescut frumos, stăpânind cu maturitate mijloacele de exprimare artistică. În ”(D)efectul Placebo” e distribuit, și el, în dublu rol. Pe Bogdan, soțul nefericit al Marei, îl interpretează în cheie dramatic/satirică. El este cel care meditează pe tema perfecțiunii artificiale și a sindromului Barbie (”până și viermii știu că merele perfecte nu sunt bune”) și tot el este cel care încearcă zadarnic să evadeze din cușca unei căsnicii ratate, căutând alinare în ”aventura” cu femeia gonflabilă, sugestiv transpusă în baletul tragicomic ce ne dezvăluie o nouă fațetă a talentului cu care a fost dăruit actorul. Celălalt rol pe care îl joacă, al îngrijitorului Mitică, deși mai mic, are o considerabilă încărcătură de haz. Ioana Predescu, în Bi_Anca, propune o reușită reinterpretare a dedublării cauzate de frecventarea prea intensă a spațiului virtual. Bi_Anca are dublă personalitate, pare posedată de demoni și, la fel ca toți ceilalți, aspiră la normalitate, fără însă a ști unde se află cheia. Deși rolul conține destule tentații în materie de excese interpretative, Ioana Predescu își cântărește farmaceutic fiecare gest, fiecare intonație, menținându-și personajul în zona celui mai convingător firesc.

Aplauze se cuvin și Elenei Dobîndă și Andreei Simona Negrilă (instalația scenografică), lui Cristian Ciopată (light design) și lui Daniel Octavian Nae (sound design).

Pe scurt, (D)efectul Placebo ne revelează un grup de actori foarte tineri, inteligenți, care știu să construiască personaje, să cânte, să danseze. Altfel spus, artiști totali, pe care îi îndrăgești fără drept de apel și îi aplauzi cu bucurie și entuziasm. Dacă și directorii de teatre îi vor iubi cum îi iubește publicul, va fi bine!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca