Aseară, târziu, am primit vestea că ”Nymph( )maniac”, volumul 2, va rula, totuși, pe marile ecrane din România, cu interdicție pentru cei care n-au împlinit 18 ani. Probabil că tovarășii și tovarășele din comisia de rating (a tunat și i-a adunat!) au fost impresionați de imprecațiile ministrului Culturii, Gigel Știrbu, care a trimis pudibonda comisie exact unde îi este locul: înapoi, în totalitarism. Prin urmare, odată scandalul stins, putem vorbi despre filmul lui Lars von Trier.

Skarsgard: ”Un film porno prost!”

Cronicarul de la ”Variety” definește cel mai exact esența recentei creații din filmografia regizorului danez: ”Singura excitare pe care o caută von Trier este cea intelectuală, făcând din Nymph( )maniac un film accesibil doar cinefililor înrăiți și mai puțin unei mulțimi de spectatori.”

Stellan Skarsgard, interpretul personajului cheie (Seligman) e și mai tranșant în enunț: ”Pornografia are doar un singur scop, acela de a te trezi. Dacă te uiți la acest film, este, de fapt, un film porno prost. Iar după un timp vei descoperi că nu reacționezi la scenele explicite. Devin la fel de naturale precum cerealele de la micul dejun.” Da, ca film porno, ”Nymph( )maniac” poate fi considerat unul prost (mă rog, cred că orice film porno e prost…). Dar ca film de artă e foarte bun și vine ca un corolar după ”Dansând cu noaptea”, ”Dogville”, ”Breaking the Waves”, ”Melancholia”. Are chiar și o trimitere la partea bună a singurului său film ratat (prin excese), ”Antichristul”. Lars von Trier simte nevoia imperioasă de a transmite un mesaj care să ajungă la toată lumea, nu doar la cinefilii pasionați de metafore. Și ce altceva decât sexul poate fi un instrument mai bun pentru a ajunge la sfera de interese a celor cu IQ mai pricăjit? Aceștia vor urmări cu sete expunerea de organe dar, vrând, nevrând, vor fi nevoiți să încaseze și părerea lui Lars von Trier despre lume și viață. O părere perfect întemeiată. De asta îl iubim. Deși e destul de greu de suportat să ți se pună în față o oglindă în care te vezi urât, prost, ipocrit și laș. Nu-i așa, tovarăși și tovarășe din comisia de rating?

Blasfemii sau adevăruri?

Unii ar putea interpreta desele trimiteri la religie din film drept blasfemii. De fapt, cred că von Trier ilustrează modul în care societatea contemporană pervertește lucrurile sfinte. Joe, o Messalină, o Lady Godiva, o târfă ieftină, devine Maria Magdalena din momentul în care își învinge nimfomania. Și dorința de a ucide.

Charlotte Gainsbourg este cea mai potrivită alegere pentru a da viață acestei femei a cărei frumusețe s-a uscat, dar revelația izbăvirii îi aduce iluminarea. Pe cât de sublimă, pe atât de iluzorie. La polul opus, Seligman este bunul și înțeleptul care a salvat-o, a adăpostit-o în casa lui, i-a făcut un ceai și o ajută să deslușească lucruri și învățăminte, alinându-i sentimentul de culpabilitate și tendința de autoflagelare. Deși are o vârstă destul de înaintată, e virgin, inocent, pe scurt, un adevărat sfânt. ”Nu povestirea erotică mă excită, ci matematica” – mărturisește Seligman. Și tot el o învață pe Joe că trebuie să schimbi perspectiva din care privești pentru a putea să vezi ce se ascunde în spatele lucrurilor familiare.” Numai că din orice perspectivă privește lucrurile, Joe (alter ego-ul lui von Trier) se convinge că societatea nu are loc pentru ea și nici ea n-are loc pentru societate. Sfântul Seligman îi va oferi, până la urmă, adevărata imagine a lumii.

Umor și muzică

În ”Nymph( )maniac” volumul II este prezentă, ca și în primul volum, o doză salutară de haz: scena în care Joe urmează să facă sex cu doi africani și discuția cu Seligman despre acel moment și felul defectuos în care este povestit. Aici găsim un mesaj adresat de Joe diiiiiirect tovarășilor și tovarășelor din comisia de rating: ”Cu fiecare cuvânt interzis, iei o piatră din zidul democrației”. Și mai departe: ”Societatea e la fel de lașă ca oamenii care o compun.” Despre acțiune – nimic. O să vedeți și singuri. Mai bine vorbim despre muzică. Joe elimină toate obiectele care i-ar putea aminti de sex acompaniată de ”Lacrimosa” din ”Requiem”-ul lui Mozart, replica despre fuga care face diferența între Beethoven și Bach este ilustrată cu haz de ”Für Elise” (partitura tuturor începătorilor în ale pianului), iar citatul din ”Antichristul” ne readuce în auz splendida arie din ”Rinaldo” (Händel), ”Lascia ch‘io pianga”. Ascultați și vă minunați.

Gabriela Hurezean

Eram cam zgribulită de frică vinerea trecută, când mă îndreptam spre Cinema Studio, la premiera (prea)mult trâmbițatului film ”porno” al lui Lars von Trier. După ”Antichristul”, rămăsesem cu niște sechele, nevindecate nici de genialul film care a urmat, ”Melancholia”. Și mă temeam că ”Nymph( )maniac” va depăși ”Antichristul” în materie de insanități/atrocități/scârboșenii. M-am înșelat. Noua creație marca von Trier este un film de artă de cea mai bună calitate. Sigur că vietățile întâmplător bipede, care gândesc cu sexul, vor înțelege asta mai greu…

Șeherezada povestește ”Decameronul”

Să punem lucrurile la punct. Dacă filmul povestește despre o nimfomană, nu are cum să lipsească sexul. Dar, cu adevărat pornografică s-ar putea să fie doar versiunea lungă (aproape șase ore!), destinată festivalurilor. Acolo au fost folosiți profesioniști ai genului XXX. În varianta mai scurtă, pe care o vedem noi (cică neagreată de regizor, dar cred că e tot o șmecherie de marketing), există scene de sex, cu nimic mai triviale decât s-au văzut în multe alte filme bune și, în mare parte, atenuate printr-o estetică subtilă. Departe de a șoca prin secvențe fără perdea, ”Nymph( )maniac” șochează prin umor. Se pare că Lars von Trier a scăpat de depresie, vădind acum un umor sănătos, inteligent, negru, rafinat. Reușește să stoarcă hohote de râs pur și simplu afișând pe ecran un calcul aritmetic, o schemă, o pungă de bomboane M&M etc. Primul volum aduce și alt element surpriză: muzica rock. Dacă, până acum, soundtrack-urile lui von Trier conțineau muzică clasică, mai ales barocă, și musical (”Dansând cu noaptea”) de data aceasta ne surprinde încă de la generic cu ”Führe mich” (Rammstein) sau, mai încolo, cu ”Born to be Wild” (Steppenwolf). În mare, eroina filmului, Joe (la maturitate – Charlotte Gainsbourg, adolescentă – Stacy Martin) este o Șeherezadă care, în loc de povești despre personaje imaginare, își relatează propria viață, decupată, parcă, din ”Decameronul” lui Bocaccio. La fel ca Grace din ”Dogville” (capodopera aceluiași Lars von Trier), Joe crede despre sine că e un om rău, condamnabil și, chiar dacă n-am văzut încă partea a doua, am convingerea că, până la urmă, va constata că ”bunii” din jur sunt mult mai răi decât ea. Cel care îi ascultă spovedania, Seligman (Stellan Skarsgård) încearcă, deocamdată, să-i mai estompeze sentimentul de vinovăție, folosindu-se de metafore (musca pentru pescuit) sau repere culturale. Chiar dacă ne surprinde cu apetitul său pentru rock-ul vechi și nou, Lars von Trier nu trădează pasiunea sa pentru muzica barocă, astfel încât ”Orgel Büchlein”-ul lui Bach va deveni fondul sonor al uneia dintre cele mai reușite momente ale filmului, când Joe dezvăluie compoziția plăcerii absolute pe care i-o pot oferi, doar împreună, un sclav blând și umil, un jaguar însetat de sânge și un bărbat pe care îl iubește.

Amatorii de ”pup-o, bă!” (îi rog să mă scuze că am pus cratimă între pup și o) vor fi extenuați de referirile la muzica polifonică, ”Prăbușirea casei Usher” de Edgar Allan Poe, șirul lui Fibonacci, numărul de aur, mugurii negri ai frasinului, iarna și sufletele copacilor, tehnici de pescuit, obiceiurile peștilor ș.a. Totuși, vor percepe și ei umorul apocaliptic din scena în care doamna H (Uma Thurman) își aduce copiii să vadă locul unde ”curvăsărește” tatăl lor, domnul H (Hugo Speer), el însuși un personaj întru totul burlesc.

Alt personaj comic, Jerôme, interpretează Shia LaBeouf, primul bărbat din viața lui Joe și, se pare, singurul pe care îl iubește. Stacy Martin – Joe adolescentă – impresionează prin bogăția nuanțelor cu care își construiește personajul. Joe este firavă, vulnerabilă, inocentă, jucăușă, pură dar, în același timp, rece, perversă, necruțătoare. De mare sensibilitate este capitolul IV, ”Delirul”, filmat în alb-negru, în care tânăra Joe își dezvăluie nebănuite resurse de tandrețe și compasiune lângă patul de spital în care tatăl ei (Christian Slater) își trăiește ultimele clipe. Din prima parte a filmului, aflăm doar parțial cum s-a făcut de-a devenit Joe, dintr-o tânără strălucitoare, însetată de sex, un ”corp umplut cu singurătate și lacrimi”. Și învățăm o axiomă: ”Iubirea nu e oarbă ci distorsionează lucrurile”.

Nimfomania e o boală psihică. Charlotte Gainsbourg întruchipează magistral o femeie bolnavă, melancolică și fascinantă, care crede că maladia ei este un păcat capital. Săptămâna viitoare, când o să văd și partea a doua, voi afla ce crede Lars von Trier. Pentru că Charlotte Gainsbourg zice undeva că, de fapt, Joe este Lars!

Gabriela Hurezean

]]> https://www.muzesiarme.ro/2014/01/23/nymphmaniac-o-comedie-culturala-cu-rammstein-si-bach/feed/ 0