Cu un lung și glorios traseu pe Broadway (dar și pe multe alte scene ale lumii), piesa lui Richard Alfieri, ”Șase lecții de dans în șase săptămâni”, este acel gen rar  de comedie care nu se limitează la hohotul de râs răsfirat la suprafața lucrurilor. Zâmbești, chicotești, râzi în cascadă, dar ești scufundat, pe nesimțite, în hățișurile relațiilor interumane, așa cum sunt ele: misterioase, imprevizibile, surprinzătoare.

În calitate de regizor, traducător al piesei și creator al costumelor, Lavinia Jemna Oltenau aduce pe scena Teatrului de Artă din București un spectacol savuros, și dulce, și amărui – povestea a doi oameni care, într-o ordine logică a faptelor, nu prea au cum să-și găsească puncte comune. Un spectacol fără farafastâcuri avangardiste, fără sofisticăreli inutile, dar cu atât mai bine cantonat între granițele firescului, ale adevărului artistic. Cândva, un prieten îmi spunea că un simț al ridicolului exacerbat te poate împiedica să trăiești. A fost bine că l-am ascultat. Nu știu cine a sfătuit-o pe Lily Harrison, cert e că, la vârsta de 65 de ani, se hotărăște să ia lecții de dans. Cel care o va conduce în pași de swing, twist, tango sau vals, pe ringul improvizat în living, este un june ciudățel și impertinent, Michael Minetti.

Așa cum era de așteptat, între cei doi n-are cum să apară un coup de foudre. În schimb, o antipatie instantanee e perfect verosimilă. Urmărind tribulațiile personajelor, Victoria Cociaș și George Constantinescu ne oferă două recitaluri actoricești de reală virtuozitate, întruchipând caractere întru totul credibile și, mai presus de asta, cu adevărat atașante. În timp ce Lily se luptă cu efectele menopauzei, tânărul Michael își exprimă torențial temperamentul de italian. Lily e suspicioasă, severă, rezervată, aflată mereu în defensivă, Michael e obraznic, ironic, insinuant, jucăuș. Asta, la prima vedere. Pe măsură ce lecțiile de dans avansează, cei doi încep să-și cotrobăie prin viață, prin răni și cicatrici, revelând ascunzișuri nebănuite, demontând minciuni și descoperind afinități, în ciuda diferențelor aparent insurmontabile, de vârstă, mentalitate, sex și condiție socială.

Lavinia Jemna Oltenau, despre spectacolul pe care l-a creat: “Am văzut “Şase lecţii de dans în şase săptămâni” acum 20 de ani, într-un mic teatru, la Bonn, în Germania (şi azi mai e în repertoriu) şi mi-a mers la suflet. Acţiunea se petrece în Florida anilor ’80, plină de prejudecăţi şi nedreptăţi sociale. În America s-au schimbat multe de atunci, dar iată, azi, în jurul nostru, ne ciocnim de aceleaşi probleme: bigotismul, lipsa de comunicare în familii, discriminarea celor cu orientări sexuale diferite, singurătatea la bătrâneţe, lipsa unor prieteni de suflet, la nevoie… Farmecul acestei piese este că atinge toate aceste elemente sensibile, fără să intre în patetism, păstrând constant şi bine echilibrat limbajul de comedie. Iar dansul devine o metaforă a apropierii între oameni. Cum descrie Michael, în piesă, foxtrot-ul: “…un paravan în spatele căruia puteai să-ţi lipeşti, liniştit, pântecele de persoana dorită, fără să fii arestat”. Secretul succesului este să fii în stare să dezvolți aceste subiecte fără a-ți pierde zâmbetul de pe chip și, mai ales, amuzând copios publicul. Textul, bine tradus de Lavinia Jemna Oltenau, este presărat cu poante (de bună calitate), temele grele de gândire alternează cu momente de relache, în care cei doi dansează frumos, cu grație, (bravo, coregrafului și antrenorului Mihai Petre!), pe muzică retro, catifelată și mângâietoare. Bravo și lui Romulus Boicu, autorul scenografiei sugestive, un bun punct de sprijin pentru evoluția personajelor. Pe scurt, grăbiți-vă la întâlnirea cu doi actori minunați, care, orchestrați cu mână sigură și sensibilitate de regizorul Lavinia Jemna Oltenau, vă vor spune o poveste care, în mod sigur, vi se va lipi de inimă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

Când ești jurnalist și vezi un spectacol ca ăsta, despre jurnaliști, te simți atins altfel  decât spectatorii cu profesii mai…blânde. Pentru că Donald Margulies înșiră în piesa lui întrebări pe care tu însuți ți le-ai pus. Și, nu o dată, ai primit răspunsuri nimicitoare. ”Când timpul stă pe loc”, e clipa aia de vid în care te întrebi cât din ceea ce faci are rost și cât din ceea ce faci e zădărnicie? Și cum te poziționezi în fața atrocității care, în mod sigur, te va cuprinde și pe tine, într-o zi? Și cât din ceea ce faci este rodul curajului, și cât al nebuniei? Și câți dintre noi mai au curajul/nebunia de a se întoarce acolo unde s-au întâlnit cu moartea? Și câți dintre noi renunță la binele propriu pentru a fi alături de alții, în răul lor? Și cât din ceea ce faci este pentru a ajuta și cât e simplă vânătoare de senzațional? Piesa lui Margulies e despre felul în care atrocitățile geopoliticii se răsfrâng asupra unor vieți care, aparent, nu au nicio legătură cu ele. Îți asumi tema cu atât mai mult cu cât, în calitate de regizor al spectacolului, Bogdan Budeș face și de data asta o vrajă de-ale lui și te transpune în livingul și în  viața cuplului Sarah și James. Livingul e chiar living, grație scenografiei lui Romulus Boicu, a cărui inspirație nu se lasă ispitită de luxurianța tehnicilor de ultimă oră. Deci, acolo, în livingul ăla, ai senzația că participi direct la poveste. Povestea unor oameni la fel de reali ca tine. E fascinant flerul cu care Bogdan Budeș știe să-și aleagă distribuția. Fascinantă și siguranța cu care conduce actorul până în interiorul cel mai adânc al personajului.

Mihaela Sârbu e Sarah, fotoreporter de război. A plătit scump, mult prea scump, documentarea în Irak. Întruchipând-o pe Sarah, actrița împletește cu exactitate farmaceutică furia cu tristețea și cu determinarea dureroasă de a-și face până la capăt meseria. Andi Vasluianu este James, bărbatul cu care ar putea să se mărite, după o relație de opt ani. Jurnalist, și el, s-a dovedit mai puțin rezistent la carnagiu și s-a întors acasă. Preferă atrocitatea ca ficțiune. Scrie o carte intitulată ”Noul cinema al cruzimii”. În comparație cu Sarah, care pare să urască pe toată lumea, James pare un copil mare, un pic naiv, dornic să facă bine, dar recunoscându-și limitele. Excepțional Andi Vasluianu, mai ales în scena în care o privește pe Mandy în timp ce aceasta înșiră banalități. Scrie totul pe fața lui James: că îi place Mandy cea solară mai mult decât Sarah cea neguros dramatică, că și-ar dori măcar o clipă în care să trăiască iubire senină și nimic altceva.

În rolul lui Richard, editorul cuplului de jurnaliști, Dorin Andone parcurge, cu expresivitatea pe care i-o știm de multă vreme, o multitudine de trăiri. E mândru și, în același timp, puțin jenat de noua lui iubită, cu peste 20 de ani mai tânără, se simte puternic pe post de șefuleț la editură, dar șarjează cu stângăcie, încercând să mascheze umilința pe care i-o produce faptul că nu are întotdeauna câștig de cauză la ședințele de redacție. Dacă despre cei trei actori amintiți până acum se știe că sunt profesioniști de top, despre Diana Roman se știe, deocamdată, destul de puțin (deși era încă studentă când a primit cele dintâi aplauze). Ea este surpriza/revelația spectacolului ”Când timpul stă pe loc” de la TAB, grație dezinvolturii cu care explorează jocul aparențelor.

La prima vedere, Mandy pare o blondă clasică: prostuță, veselă ca o vrabie sătulă, amatoare de relații profitabile cu bărbați în vârstă, reprezentantă harnică a gândirii pozitive. La a doua vedere, e cu totul și cu totul altfel decât la prima vedere. Ea este cea care pune întrebările importante. Cum ar fi: jurnalistul trebuie să intervină, să ajute, să salveze, sau e suficient să arate lumii răul care o devorează? Mandy și Richard nu vor să arate nimic. Sunt mulțumiți cu iubirea lor, cu dorința de a avea un copil, cu seninătatea pe care și-o dăruiesc reciproc.

La polul opus, cuplul Sarah – James nutresc vise mărețe. James visează glorie și o familie normală, Sarah vrea să facă poze pentru a salva lumea. Sau pentru a trăi ”din suferința unor străini”? După părerea mea, cheia spectacolului se află în acest schimb de replici:

”Mandy: Am văzut o chestie la televizor, ceva cu natură, în Africa. Era o furtună de nisip și un pui de elefant se pierduse de maică-sa. Era atât de trist! Ea era acolo! Puteai s-o vezi! Dar între ei era o dună și nu se puteau găsi unul pe celălalt. Mititelul era atât de pierdut și de speriat… Și tu știi că nu va supraviețui fără maică-sa. Dar ăia cu filmarea n-au făcut nimic! Au continuat să filmeze!

Sarah: Asta e treaba lor acolo: camera e acolo ca să înregistreze viața. Nu s-o schimbe. Animalele mor în sălbăticie. Asta-i viața. Și e trist, da, și e nedrept, dar nu putem să facem nimic. Elefantul era condamnat să moară.

Mandy: De unde știi? Ești Dumnezeu?”

Textul lui Margulies a fost tradus de Bogdan Budeș, cu oralitatea aceea firească, atât de necesară actorului. ”Când timpul stă pe loc” este al treilea spectacol de succes, montat de Bogdan Budeș la Teatrul de Artă București. Producția a fost finanțată prin crowdfunding (donații de la iubitori ai teatrului și ai lui Budeș) și printr-o contribuție de la UNITER. Asta înseamnă că, atunci când vrei cu tot dinadinsul să faci un lucru care te pasionează, reușești până la urmă. Ce mai contează ușa aia neagră din decor, despre care nu știi dacă se deschide spre Iad sau spre Rai.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu