În anii dictaturii, ni s-a predat la școală o istorie contrafăcută. E contrafăcută și astăzi, când responsabilii cu educația consideră că adevărurile neplăcute nu trebuie să strice mândria de sine a unui popor. Am învățat că Herodot a scris măgulitor despre geto-daci (”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”) dar n-am învățat că tot el a scris despre orgii sexuale, despre sacrificii umane și despre viziunea interesantă a tracilor asupra muncii: ”În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul este lucrul cel mai de rușine, iar când trăiești de pe urma războiului și a prădăciunilor, faci un lucru cât se poate de bun.” Nu ne place, așa-i? Acceptăm doar ceea ce am învățat din manualul școlar: românii sunt ospitalieri, frumoși, buni, generoși, toleranți și, obligatoriu, viteji fără seamăn. Nimic despre ”poporul vegetal” (Ana Blandiana) care se adaptează la contorsiunile istoriei cu o viteză și o flexibilitate destul de suspecte și care se mulțumește mereu cu ipostaza de spectator. Ceea ce nu știm nu există. O idee relaxantă, nu?

De ceva vreme, regizorul Radu Jude cotrobăie prin cotloanele  pestilențiale ale istoriei. Ale istoriei noastre. ”Aferim!”, ”Inimi cicatrizate”, ”Țara moartă” sunt filme ce recitesc trecutul așa cum a fost, fără înflorituri, fără escamotări patriotarde. Și pe mulți vexează. Al patrulea film, care nu a fost încă lansat, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, a stârnit proteste vehemente din partea unora care nici nu l-au văzut, nici nu știu despre ce e vorba. Vor afla în curând. Acum, despre ”Țara moartă”. Varianta engleză a titlului, ”The Dead Nation” mi se pare mai potrivită. Țara este, mai degrabă, un spațiu între niște granițe. Națiunea este alcătuită din oameni. Despre oameni este vorba în filmul lui Radu Jude, o creație greu încadrabilă într-un anume gen. Chiar și el are dubii în legătură cu asta. Experiment? Eseu? Documentar? ”Țara moartă” e câte un pic din toate astea dar, mai presus de toate, e un poem tragic despre victime și călăi.

Demonstrația lui Jude se derulează pe trei niveluri doar aparent paralele. De fapt, sunt lipite unele de altele, aidoma straturilor geologice concordante. Mai întâi, au fost cele 8.500 de fotografii pe care le-a făcut Costică Acsinte din Slobozia în anii 30 – 40 ai secolului trecut. Din imaginile restaurate cu migală de Mario-Cezar Popescu, Radu Jude și-a ales în jur de 500, care alcătuiesc partea vizuală a filmului și care au o incredibilă forță metaforică. Oameni obișnuiți, din Ialomița, soldați, copii. Femei în poziții caraghioase. Copii morți. Copii exersând salutul nazist. Copii cu pușcă.

Soldați. Cu baionetă, cu decorații, cu motocicletă, cu pepene.  Ei să fie, oare, soldații români care și-au ucis camarazii evrei aruncându-i de la fereastra trenului? Ei să fi fost aceia care au ucis o sută de copii evrei, plantați în pământ ca să nu se miște când sunt luați în cătarea mitralierei? Ei să fi fost aceia care au păzit vagoanele de marfă, în care evreii mureau sufocați? Ei sunt eroica oaste română care a întors armele după cum a bătut vântul?

Al doilea nivel, completându-l pe primul, este jurnalul din off al medicului evreu Emil Dorian. Scris cu talent și fără accente patetice. Foarte bine a făcut Radu Jude că a ales să citească el însuși textul devastator. O lectură albă, fără inflexiuni  inutile, exact cum ar citi un om obișnuit, spectator neimplicat în cele întâmplate. Căci Radu Jude nu judecă, ci doar etalează fapte. Judecătorul ești tu, cel care privești filmul și asculți povestea despre ”întunericul unui secol de ură”, despre oamenii care nu au nevoie de libertate pentru că nu pot trăi altfel decât conduși de cineva, indiferent cât de abominabil este acel cineva, despre românul cumsecade care exclamă fericit: ”Mă, Costică, am omorât la jidani de mi-am săturat ficații!”.

La nivelul trei avem voci celebre ale epocii, extrase din înregistrări care zăceau colbuite în rafturile Arhivei Naționale de Filme. Lătrături despre naziști, legionari, comuniști. Filmul se încheie cu un cântec ”patriotic” rusesc și cu o voce care urlă URSS! URSS! Dar de aici începe altă poveste. Poate ne-o spune tot Radu Jude.

Sunt unii care, oripilați, susțin că toate acestea au trecut și nu mai are rost să învârtim făcălețul în hârdăul cu… marmeladă. Nimic mai fals. Doar cunoscând trecutul real îți poți explica prezentul. Vă place prezentul? Nu? Mergeți să vedeți filmul lui Jude și o să înțelegeți mai bine de ce. Și ce înseamnă ”The Dead Nation” care, iată, nu prea dă semne de înviere.

Gabriela Hurezean