Da, așa zice Lucian Blaga. Că numai în lacuri cu noroi cresc nuferi. Ivan Vîrîpaev este de aceeași părere, deși aș putea să pariez că habar n-are cine e Blaga. Piesa lui, ”Oxygen”, chiar despre asta vorbește: despre iubirea care experimentează răul, asumându-și-l pe deplin și, astfel, învingându-l. S-au emis ceva bălării despre puritatea de basm a iubirii din această poveste, dar cei care au văzut doar atât s-au rezumat, probabil, să urmărească dansul și muzica, nu și cuvintele lui Vîrîpaev. Nu și micul zâmbet ironic din spatele efuziunilor romantice. N-are nimic pur/angelic iubirea paroxistică, iubirea aceea mistuitoare, pentru care ești gata să faci și să suporți orice. Iubirea pasională pe care o urmezi, chiar dacă nu ești sigur că mergi în direcția bună.

La fel ca în ”Iarna” lui Jon Fosse, cei doi eroi ai poveștii sunt prinși în căsnicii nefericite, sufocante. Amândoi sunt în căutarea iubirii eliberatoare, care ar putea să le aducă oxigenul necesar supraviețuirii. Dar, spre deosebire de îndrăgostiții lui Fosse, care își ratează șansa, cuplul lui Vîrîpaev merge până la capăt. Căci, ”dacă ajungi în pană gravă de oxigen, nici banii, nici rețetele medicale, nici măcar moartea nu vor putea ține în frâu setea de frumusețe și  de libertate care te va cuprinde…”. Plămânii dansează, fericiți, duși de euforia oxigenului, dar bărbatul amintește, așa, în treacăt, că ”iubirea dementă se demonstrează cu drujba”. Sau cu lopata. Sau cu trupul îngropat în grădina de legume.

Antoaneta Cojocaru este femeia Sașa, o exponentă a lumii bune din Moscova, rafinată și gingașă, vulnerabilă, dar puternică, în același timp. E ”proprietatea” unui mascul, probabil bogat și, cu siguranță, violent. Dragostea pe care i-o oferă bărbatul Sașa o face, efectiv, să zboare (din nou, admirabile capacitățile de dansatoare ale actriței!). Sugerată cu finețe, apare și îndoiala: Oare, cum va trăi ea, obișnuită cu viața intensă a Moscovei, acolo, departe, în urbea mică și rece, în care o va duce bărbatul adorat? El, bărbatul adorat, e gata să facă orice pentru ca femeia adorată să fie a lui. În interpretarea lui Daniel Pascariu (bas-bariton, actor la Opera Comică pentru Copii), Sașa reprezintă genul de bărbat a cărui îmbrățișare e cât o patrie, un acasă infinit, cald și luminos. Cântă de te seacă la inimă și este ceea ce în balet se numește un minunat ”ridicător”. Dincolo de oxigenul din plămâni, brațele lui sunt cele care o ajută pe Sașa/Antoaneta să zboare. Dar extazul, poezia, feeria au niște rădăcini înfipte în nisipuri mișcătoare, întunecate, necunoscute. Și acesta este marele curaj al celor doi: se scufundă fericiți în iubire, fără să le pese de ceea ce va urma, de prețul pe care ar putea să-l plătească, de lumea mare pe care o părăsesc pentru a se retrage în microcosmosul pasiunii care îi leagă.

Cei doi actori se livrează cu atâta intensitate personajelor, încât ai senzația că îți spun propria lor poveste. O poveste izvorând din cele 10 porunci, în care mulți dintre noi s-ar putea recunoaște. Spectacolul ”Oxygen” se joacă la Teatrelli (Piața Lahovary) și este un concept de Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu. Scenografia: Ileana Zirra. Costume: Laura Hîncu. Proiecții video: Sineira Studio. Următoarele reprezentații vor avea loc în 27 ianuarie și 1 februarie. Rezervați-vă locurile din timp, sala de la Teatrelli e foarte mică!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Vlad Eftenie

Musicalul à la roumaine m-a determinat să scriu de mai multe ori că nu avem școală de profil. Sau, dacă avem, este doar rezultatul unei regretabile ignoranțe în ceea ce privește deosebirile dintre operetă, music hall și musical. I-am văzut pe unii care erau convinși că fac musical, dar nu știau că asta presupune altă impostație și altă tehnică a emisiei decât cele caracteristice operetei. Ăsta ar fi motivul pentru care, vinerea trecută, mă îndreptam spre Teatrelli cu o ușoară ezitare în pași, deși am o veche și bine consolidată încredere în arta lui Răzvan Mazilu. După o oră și jumătate de Cabaret Noir cu Mazilu și cele patru Anite, retractez spășită ce am scris de-a lungul anilor și afirm, nu fără o anume uimire: Avem școală de musical! Și încă una foarte bună!

Dacă despre Răzvan Mazilu știam că e în stare de orice (am văzut aproape tot ce a creat, de la ”Pasărea Shakespeare”, ”Dama cu camelii”, locomotiva din ”Anna Karenina”, până la ”Block Bach”, ”Portretul lui Dorian Gray” sau ”Iulius Caesar” la Teatrul din Timișoara), despre celelalte patru componente ale distribuției știam doar că sunt niște talente mai mult decât promițătoare. ”Produse” de generație recentă ale școlii de teatru și film, tot mai puțin influențată de gesticulația redundantă a stilului tradițional.

Cu trei dintre ele – Anca Florescu, Alina Petrică și Ana Bianca Popescu – Răzvan Mazilu a mai lucrat la musicalul ”West Side Story” (producție pentru Festivalul Național de Teatru, pe care n-am văzut-o). Așadar, pornind la drum cu trei actrițe deja antrenate în spiritul perfecționismului său necruțător și cu o a patra, Ilona Brezoianu, ea însăși o adeptă a perfecționismului, Răzvan Mazilu a reușit să conceapă un spectacol total, în care parfumul de epocă (interbelică) se împletește cu învăluitoare efluvii muzicale și dansuri de un erotism ce spulberă tabuuri.

Autor al conceptului, regiei, coregrafiei, costumelor și interpret al unui personaj multiplu, Mazilu ne spune povestea Anitei Berber, simbol al libertății absolute, care a guvernat Berlinul interbelic, dansatoare fără veșminte, actriță în filme pe cât de mute, pe atât de picante, fotomodel în ipostaze erotice. Cu expresivitatea sa ieșită din comun, Răzvan Mazilu este și Rodolphe Salis (cel care a înființat, în 1881, la Paris, primul cabaret, Le Chat Noir), și Sebastian Droste, cel care i-a fost o vreme partener de scenă și de viață Anitei Berber, și Rudolph Valentino (unul dintre chipurile morții), și jumătatea de bărbat sau jumătatea de femeie care coexistă în fiecare om, și latura masculină a Anitei și, la sfârșit, când machiajul a fost spălat de lacrimi și tocurile înalte au dispărut, e și îngerul căzut, trist, obosit și dezamăgit.

Ilona Brezoianu, înaltă, sinuoasă, transparentă, cinică și arogantă, cu ochi hipnotici și voce acaparatoare, este partea demonic pasională a Anitei Berber, cea care se hrănește cu petale de trandafir macerate în eter&cloroform, cea care, alături de Sebastian Droste, va transforma ”arta de căcat” în ”dansul ororii, depravării și extazului”, cea care va da show-uri private, adevărate orgii în cursul cărora sexul sado-maso va fi potențat cu droguri ucigătoare, cea care va dansa dezbrăcată, înainte de a împlini 18 ani, și nu va face un secret din faptul că e bisexuală (se pare că a avut o relație și cu Marlene Dietrich). Histrionismul Anitei – acea parte ludică și drăgălașă, dedată clowneriei, care știe să facă haz de necaz caricaturizând lumea – este descifrat cu încântătoare grație de Alina Petrică și dus la apogeu prin interpretarea impecabilă, tulburătoare, a celebrei piese ”Ne me quitte pas” de Jacques Brel.

Copleșitoare este și amprenta personală pe care Ana Bianca Popescu o așază asupra celei mai frumoase piese din repertoriul lui Edith Piaf, ”Hymne à l’Amour”, într-o interpretare ce revelează nu doar excepționale calități vocale, ci și o fascinantă capacitate de a transmite emoție, strălucire, magie. Emoție și sensibilitate emană, prin toți porii, și Anca Florescu, întruchipând depravarea în toate nuanțele ei, de la copila pervertită, la maternitatea tragică.

Hotărât lucru, Le Cabaret Noir de Răzvan Mazilu nu e pentru pudibonzi, ci pentru cei care pot înțelege disperata sete de iubire a Anitei Berber, dar și nebunia berlinezilor de a trăi din plin, fără opreliști și prejudecăți, bucuroși că au scăpat cu viață din primul război mondial, dar parcă presimțind, înfiorați, un nou carnagiu, și mai cumplit.

Ceea ce am aplaudat mai presus de toate, la sfârșitul acestui experiment întru totul reușit, a fost rafinamentul cu care Mazilu a știut să sublimeze trivialul inevitabil, înnobilând decadența și aducând la suprafață lacrima de sub masca surâzătoare. Bravo binemeritat Romanei Țopescu și lui Dragoș Trăistaru (autorii decorului evocând și goticul, și kitschul cabaretului), lui Mihai Dobre și lui Gabriel Băruță (semnatarii sound designului definitoriu pentru atmosfera spectacolului), Anei Cebotari, care s-a ocupat cu pregătirea muzicală și lui Alin Popa, pentru light designul mai mult decât inspirat. În concluzie, bucureșteni și musafiri ai bucureștenilor, dacă ați împlinit 16 ani, dați o fugă la Teatrelli (în Piața Lahovari, lângă COS) să vedeți ce înseamnă ”Mon Cabaret Noir”!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Benea