Cea mai recentă producție a Teatrului Act, ”Acasă la Zoo” de Edward Albee, oferă regizorului Silviu Debu o partitură generoasă, bogată în nuanțe și purtând amprenta inconfundabilă a necruțării cu care Albee privește adevărul relațiilor interumane. Piesa este alcătuită din două texte scrise la o mare distanță în timp, care se leagă perfect în ordine logică. ”Acasă” este enunțul problemei, ”La Zoo” e rezolvarea crudă. Ceea ce m-a frapat din prima a fost plasticitatea scenografiei (felicitări, Ioana Pașca!). Scena este înconjurată de gratii, ca o cușcă, dar gratiile sunt din sfoară. Exact despre asta vorbește spectacolul: despre gratiile în care ne închidem singuri, rămânând prizonieri, deși am putea evada fără cel mai mic efort. Povestea lui Albee este despre închisoarea minții, în care singuri ne închidem, iar când, în sfârșit, îndrăznim să evadăm, evadăm greșit.

Avem o căsnicie standard, în care liniștea și armonia se definesc printr-o mare plictiseală. Se discută despre spanac, fereastră, microunde, animale de companie. Discuția începe să zvâcnească atunci cănd, inspirată, probabil, de Angelina Jolie, soția dezvăluie la ce se gândește ea în bucătărie: ”Bună ziua, tăiați-mi și mie țâțele, așa, profilactic, dar să nu-i spuneți soțului meu.” În schimb, pe soț îl preocupă gândul că organul reproducător i se micșorează pe zi ce trece, lucru cu atât mai îngrijorător, cu cât soția sa aplică un verdict nimicitor: ”Faci dragoste excelent, dar la f**** ești praf!”. Da, despre plictiseală e vorba în povestea noastră, despre spuza în care nu mai licărește nici urmă de jăratec. Din sentimente care s-au stins, rămânând doar simțul datoriei. Cei doi soți sunt îmbrăcați în alb (iarăși felicitări, Ioana Pașca) precum alienații internați la balamuc. E haos și derută în viața lor, tot ce pare liniște e fațadă, fake desăvârșit. Ada Condeescu e minunată în rolul soției însetate de pasiune și sălbăticie. Nu-și dorește în pat un șoarece blând, de bibliotecă, vrea un animal de pradă, puternic, care s-o vâneze și s-o cotropească. Își ascunde fragilitatea și dezamăgirea sub stratul gros de cinism care, oricum, e mai bun decât indiferența consortului. Ada Condeescu ne propune o femeie în care n-a murit nici copilăria, nici sălbăticia, nici erotismul profund, nici propensiunea spre ludic.

Ionuț Grama se adâncește în psihologia unui soț aparent ideal. E redactor la o editură care publică manuale, e serios, glumește doar la petreceri, repetând mereu aceeași glumă, citește mult, își iubește soția așa cum știe el că trebuie s-o facă dar, pe ascuns, rutina îl roade și pe el, îl roade atât de usturător, încât îi vine să fugă de acasă. Din cușcă. Dar fuge doar până în parcul din apropiere, pentru a citi o carte. De aici începe sfârșitul poveștii, deși ”Zoo Story” a fost scrisă cu mai bine de patru decenii înainte de ”Home Life”. Doar că, așa, rearanjate, își găsesc de-adevăratelea înțelesul final. Deci, Peter, soțul ideal, se duce în parc să citească o carte. Să se descarce de frustrarea care îl încarcă după conversația cu nevasta.

Și, cum citea el așa, apare un fel de om al străzii, purtând o șapcă roșie, caraghioasă, și un tricou sub care poate încăpea orice: gratii de sfoară, câine aproape mort, dar și o mare dorință de a nu mai trăi o viață a cărei urâțenie o detaliază cu migală, într-o avalanșă de cuvinte/stări, oferindu-ni-l pe Istvan Teglas (scuze Istvan, n-am diacritice aici) într-un recital de reală intensitate. Îl privești, îl asculți, înțelegi în final că aparenta scrânteală e, de fapt, o nefericire nevindecabilă. Viața lui Jerry e și captivantă, și șocantă, întrebările pe care le pune tulbură și rămân în memorie. Uneori fără răspuns. Teglas evolează cu nonșalanță pe o multitudine de octave și tonalități. De la șoapta unui înger al morții, care știe tot despre toate, la urletul fiarei de la Zoo, alegând moartea în schimbul libertății.

”Acasă la Zoo” propune o oră și patruzeci de minute trăite la maximă intensitate. Și de actorii aflați pe scenă, și de public. Un spectacol pe care îl iei cu tine, acasă, pentru a-i desluși toate sensurile, pentru a găsi răspunsuri la propriile întrebări. Felicitări, Silviu Debu, pentru regie, dar și pentru traducerea vie a textului. Felicitări Ada Condeescu, Ionuț Grama, Istvan Teglas, pentru crâmpeiul de viață plin de autenticitate.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alex Iureș

Era vineri, 13, ceasul de pe Calea Victoriei dormea în continuare, la 12 fără 13, ne amenința asteroidul, iar la Teatrul Act era premieră: ”Nu regret nimic”, piesa excepțional scrisă de Székely Csaba, ingenios înscenată de Eugen Gyemant și fără cusur interpretată de Irina Antonie, Lucian Iftime și Dan Rădulescu, în decorul inspirat al Mariei Nicola. Tema poveștii s-ar putea rezuma cam așa: dacă ai luat-o pe calea Răului (cel absolut, care se scrie obligatoriu cu majusculă) nu te mai poți abate de la ea, nici măcar atunci când faci Bine. Binele ăla absolut, care înseamnă salvarea vieții unui copil. Iar penitența va fi, cine știe, egală cu mântuirea.

”Performanța cea mai mare – spune Eugen Gyemant – va fi să facem din niște monștri ființe tridimensionale, pe care să le putem nu doar înțelege, ci poate chiar iubi puțin.” Mă rog, cine îl poate iubi pe Hannibal Lecter o să-l iubească și pe fostul colonel de securitate Dominic Kormos, a cărui metodă de tortură e manual pentru toți ceilalți torționari din anii comunismului. Călăul știe că ”un om poate suporta aproximativ 3.600 de incizii înainte de a muri” și nu ezită să-și experimenteze teoria. Lucian Iftime își întruchipează personajul împărțindu-l cu exactitate chirugicală între monstrul pentru care uciderea în chinuri infernale a ”dușmanului de clasă” e o plăcere supremă și vietatea cu principii, care refuză pensia specială și își scoate la iveală coarda sensibilă, empatizând cu fetița necăjită a vecinilor. Judecând după setea cu care lovește sacul de box (în ritmurile nemuritoarei ”Ave Maria”), Dominic urăște cu ferocitate lumea în care supraviețuiește, dar nici față de sine nu pare să nutrească prea bune sentimente. Totuși, există un om față de care se simte dator, singurul pe care nu l-ar trăda cu niciun preț. Și mai este fetița, Liza, care pleacă spre casă spunând ”trebuie să-mi iau bătaia” de parcă ar spune ”trebuie să-mi iau micul dejun”.

Am văzut-o pe Irina Antonie și în alte roluri, pe care le-a jucat admirabil, dar în Liza e de-a dreptul scăpărătoare. Personajul este de mare dificultate/complexitate, pentru că Liza este, în același timp, victima unui tată bețiv (care o bate zilnic ”pentru că sunt un copil inutil și prost”), mica obrăznicătură (”vi s-a întâmplat vreodată să aveți diaree și să nu ajungeți la timp la baie?”), un copil cu IQ foarte ridicat (”ne dezvoltăm mecanisme de a evita durerea, ne distanțăm de realitate”), purtătoarea unei boli de inimă care îi aduce tot mai aproape perspectiva morții, dar tot ea, la cei 16 ani pe care îi împlinește curând, este o Lolită care îl supune la grele încercări pe nemilosul securist. Și puternică, și fragilă, Liza sfidează moartea și trezește în Dominic niște sentimente pe care nu le cunoscuse până atunci. Mai presus de toate, dorința de a salva viața copilei.

Dar trecutul îl ajunge din urmă, personificat într-un alt securist, fostul locotenent Sandu Dima, zis Găină, acum general cu preocupări la fel de infecte. Dialogul dintre cei doi este o atroce trecere în revistă a ”distracțiilor” specifice torționarilor, dar și o reușită încercare de a reprezenta unghiul din care priveau aceștia lucrurile. Pentru Găină, lungul șir de crime săvârșite este, de fapt, o expresie a eroismului cu care au apărat ”valorile” comuniste. Propriu noului stil al securiștilor vechi este, după părerea lui, faptul că există, totuși, niște ”limite peste care nu se poate trece, CEL PUȚIN OFICIAL!”. Acum nu mai e nevoie de ”ploșnițe”, convorbirile se pot lua direct de la companiile de telefonie. Iar treburile murdare, cum ar fi eliminarea ex-securiștilor care știu prea multe și ar putea vorbi, se execută de unii care au ieșit din sistem, dar sunt șantajabili. Dan Rădulescu îl creionează sugestiv pe acest individ unsuros, cu alură de șmecher ieftin, cinic și putred până în măduva oaselor.

Cu tensiunea subtil gradată, cu mult umor (negru) și cu impresionante întorsături de situație, ”Nu regret nimic”, cel mai recent spectacol de la Teatrul Act (susținut, printre alții, de Fundația Simona Halep – mulțumim, Simona!) propune o viziune cu totul și cu totul diferită  despre istoria neagră a comunismului autohton. De văzut obligatoriu!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alex Iureș

Pe cât de glacial a început, pe atât de fulminant s-a încheiat. De, tracul premierei nu moare niciodată… A fost de vină, sigur, și publicul destul de flasc, la început, poate și din cauza ploii adormitoare. Apoi, totul s-a încălzit. Cei trei actori s-au cuibărit temeinic în roluri, publicul s-a dezmorțit, a râs, a oftat, s-a mirat, a lăcrimat.

Piesa ”Trei” (după ”Autorități portuare” de Conor McPherson) este o istorie a ratării în iubire. Din comoditate, din neîncredere sau din lașitate. ”Poți regreta ceva ce n-ai trăit niciodată. – scrie cronicarul ziarului New York Daily News – Conor McPherson explorează această idee în triplă ipostază. (…) Kevin, Dermot și Joe ar putea fi oricare dintre noi.”

Kevin este un puștan aflat la primele experiențe erotice, derutat, nehotărât, rătăcit într-o gașcă de exponenți ai curentului punk. Are o relație cu Tish, dar iubește o altă fată, aflată, și ea, într-o relație neconcludentă. Demult nu l-am mai văzut jucând pe Rareș Florin Stoica (ultima dată, în ”Băiatul din ultima bancă”, la TNB), de aceea a fost – pentru mine, cel puțin – revelația acestui spectacol. Chipul lui de băiețel crescut prea înalt, cu privirea aia pură și uimită, contrastează cu vocea baritonală, dicția impecabilă și intonația învăluitoare, cu care îți acaparează atenția chiar de la prima propoziție rostită. Rareș Florin Stoica parcurge cu impresionantă dezinvoltură multitudinea de stări prin care trece personajul său.

Gavril Pătru semnează regia – eminentă! – a spectacolului și interpretează rolul loser-ului Dermot, care a fost dat afară o dată de la serviciu ”pentru hărțuirea unui… bărbat”, iar acum și-o caută din nou cu lumânarea. Cu fiecare nouă apariție a sa pe scenă, Gavril Pătru îmi consolidează convingerea că e un actor de prim eșalon. Numai că, de data asta, îl văd strălucind și în ipostază de regizor. Revenind la Dermot, acesta este credibil în deplinătatea lui de omuleț complexat, dornic să se îmbrace și el în haine mai bune, să aibă mai mulți bani și – de ce nu? – să simtă gustul dulce-picant al unei aventuri cu soția boss-ului care l-a angajat într-un moment de derută.  Dar îi lipsește curajul.

Actor de calibru greu, care nu mai are nevoie de confirmări, Constantin Drăgănescu este Joe. După ce i-a murit soția, bătrânul s-a retras la azil. Departe de a fi o ruină umană, Joe are mintea vioaie și umorul asortat. Filosofând mucalit, își povestește scurta experiență amoroasă, cea împlinită, cu soția sa, și cea neîmplinită, cu vecina Marion, care i-a adus o farfurie cu mâncare când nevasta era în spital. Partitura generoasă în nuanțe îi oferă lui Constantin Drăgănescu prilejul unui recital actoricesc de mare virtuozitate.

Cei trei bărbați din poveste nu se cunosc, nu se vor întâlni, iar amănuntul care îi leagă, dincolo de realitatea imediată, este unul surprinzător, care se revelează la sfârșit. Dar nu amănuntul contează în intenția autorului, ci exprimarea ratării, a pierderii șansei de a iubi cu adevărat, a compromisului și a însingurării. Teză bine pusă în pagină – regizoral – de Gavril Pătru.  Dacă n-ați mai văzut demult trei actori excepționali, adunați la un loc, mergeți să vedeți spectacolul ”Trei” de la Teatrul Act.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Costache