Copilul, când e mic și n-au apucat încă adulții să-i pervertească mintea, nu are prejudecăți, idei fixe, convenții, nici grija de ”ce-o să zică lumea”. El poate să ajungă cu imaginația oriunde și orice, să înțeleagă lucruri pe care adulții nu le pot înțelege și, poate, nici nu vor. Să descifreze metafore, simboluri, coduri secrete ale fanteziei. Adulții nu înțeleg și transformă educația într-o formă de inoculare forțată a neînțelesului și a blocării minții în stereotipuri care paralizează gândirea. Și zborul fanteziei.

Era în sală o fetiță de vreo 8 – 9 ani, care ilustrează perfect fenomenul. Pentru că Iepurele alb nu vorbește (dar, Doamne, cât de multe știe să spună!), mica spectatoare s-a lamentat cu voce tare: ”Ce-i ăsta, film mut? Nu înțeleg nimic fără cuvinte!” Nu-i așa că e îngrozitor de trist felul în care își ”educă” unii copiii? Încuiații de azi formează încuiații de mâine și, din nefericire, au în școală un aliat de nădejde. În schimb, cei mici ( 3 – 6 ani) au urmărit spectacolul cu ochi mari și respirația tăiată, s-au minunat, s-au bucurat, au râs în hohote, cum numai ei știu să râdă. E fascinant să urmărești reacțiile celor mici la spectacol, să-i vezi cum intră tiptil în poveste și cum o trăiesc ei, cu toată intensitatea.

Dar cine este Iepurele alb? Doar un pluș. A fost cândva al unui copil care s-a plictisit de el, sau a crescut (prea) mare, sau, pur și simplu, nu l-a mai iubit. Așa a ajuns în magazinul cu lucruri second hand, unde l-a găsit mama Anei Crăciun Lambru. Cum fiica sa, mereu, mereu copil, e o artistă de talie internațională, numai suflet și talent, merita să primească în dar un iepuraș atââââât de drăgălaș! În urmă cu șapte ani, Ana Crăciun Lambru i-a oferit urecheatului cu ochi de piper rolul Iepurelui alb din ”Alice în Țara Minunilor” și, iată, acum ni-l readuce pe scena Teatrului de Artă, mai vioi ca niciodată, pus pe șotii, dansuri și împrieteneală. Printre clinchete de râs și înduioșări, copiii vor trăi o poveste despre prietenie, generozitate, iubire, visare și zbor, și câte și mai câte.

Cum jucăriile de pluș nu sunt prevăzute cu ”agregatele” specifice unei mânuiri eficiente, Iepurele alb se mișcă ajutat de patru mâini și două suflete. ”Complicele” Anei Crăciun Lambru (care semnează regia, mișcarea scenică și ilustrația muzicală) este o artistă la fel de complexă, Lavinia Pop Coman. Împreună animă iepurașul, împreună au elaborat conceptul, scenografia și costumele one rabbit show-ului lor absolut încântător, împreună sunt două actrițe care se prezintă la o audiție, știu limbi străine, dar și arta circului, știu să înțeleagă nevorba iepurească și să-i răspundă, de la egal la egal, cum numai copiii care supraviețuiesc în noi știu să o facă.

Timp de o oră și ceva, copiii de toate vârstele au stat smirnă, n-a fost foială și gălăgie, ca la alte spectacole pentru copii (am mai văzut atâta concentrare doar la ”Sunetul muzicii”, montat de Răzvan Mazilu la Opera Comică pentru Copii). Și, la sfârșit, când Iepurele alb pleacă la bordul trenului zburător, mi-am surprins și eu o lacrimă la colțul ochilor. Dar spectacolul nu se încheie aici! După aplauze, micii spectatori pot să-l mângâie pe iepuraș, să-i spună ce au de spus și chiar să-și facă poze împreună. Pe care le vor lua cu ei, acasă, pentru a-și aminti mereu că o jucărie de pluș poate oricând să prindă viață și să fie mult mai amuzantă decât tableta, complicatul lego, desenele animate cu monștri sau roboții zgomotoși. Dragi părinți, încercați, funcționează excelent! ”Iepurele alb” este o producție a Teatrului de Artă junior și se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 4 și 100 de ani. Pe bune!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

La spectacolul ăsta se râde mult, chiar dacă autorul piesei, Xavier Durringer, nu povestește despre lucruri de râs. Din acest punct de vedere, aș așeza ”O noapte pe dos” în același sertar cu ”Voyeur”, un alt spectacol foarte bun de pe afișul micului Teatru de Artă din București. Evident, hazul este conținut și în viziunea regizorală a lui Tudor Țepeneag, care spune povestea fără accente patetice, cu ironie duioasă și fără elemente șocante, căutate de dragul succesului ieftin.

Într-o seară, o prostituată primește un client. Banal. Cât se poate de banal. La prima vedere, avem o prostituată clasică și un client așijderea. Cu sensibilitate și rafinament, Marcela Motoc își colorează personajul în nuanțe uneori calde, alteori – reci, în funcție de stările Lolei. La început, își tratează clientul cu solicitudine profesională: frivolă, directă, metodică, grăbită să scape cât mai repede. Dar ce te faci când ”musafirul” tăntălău nu vrea să mai plece și descoperi, într-un târziu, că nu sexul plătit îl interesează, ci cu totul și cu totul altceva? Aceasta este provocarea la care actrița răspunde cu brio, utilizându-și mijloacele de expresie gradat, cumva în progresie geometrică.

Impecabil acordat cu personajul este și George Constantinescu, în rolul clientului. Bărbatul acesta este genul pe lângă care treci fără să-l observi. Cu fața aia ”de prăpădit” e chiar de mirare că a avut curajul să viziteze o prostituată. Timid, stânjenit, picat din lună, simțindu-se ”ciudat pe interior” (ah, minunat ai tradus piesa, Marcela Motoc!), nici n-ai zice că ascunde secrete stupefiante. Pe măsură ce trama avansează, descoperim câte o frântură din identitatea lui. Pescar amator, dezvoltă o filosofie a resemnării: ”Peștii se zbat și se luptă, dar până la urmă se lasă.”

Nici Lola nu e departe de concepția lui. Știe să facă diferența între ”bucățelele mici și murdare de dragoste” și ”dragostea aia mare, care se lipește de tine ca un frate siamez”. E convinsă că va trebui să se mulțumească doar cu bucățelele mici și murdare. De dragoste. De viață. Și cu secretele ei dureroase, pe care nu are cu cine să le împartă. Piesa lui Durringer e despre jocul aparențelor și al prejudecăților, despre ciobul ăla mic și strălucitor de suflet, care rămâne intact, indiferent cât ai da cu el de toți pereții, indiferent cât de adânc te-ai prăbuși, despre disperare și speranță, despre nebunia destinului. Despre oameni care împărtășesc sau nu arta războiului la pești.

Fără cea mai mică intenție de a șoca sau a face revoluție în teatru, Țepeneag, Motoc și Constantinescu (împreună cu scenograful MC Ranin) înscenează o întâmplare cât o viață, relatată firesc, fără artificii patetice. De unde și emoția pe care ți-o transferă. Și bucuria.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dan St. Andrei

A repeta obsesiv cuvântul ”independent” pe scena unui teatru independent este oarecum frisonant, prin tangența cu o anume realitate. În piesa lui Nis-Momme Stockmann e vorba despre un exemplar uman, dar aici, la noi, fenomenul poate fi extins asupra a tot ce tinde spre libertate. Căci, în ziua de azi, libertatea e a naibii de scumpă. Te poate costa și viața, la o adică.

Tânărul dramaturg aruncă o privire necruțătoare, rece, asupra noului sclavagism pe care, iată, îl ”savurăm” și noi, de la o vreme (vă mai amintiți știrile despre oameni care au murit de oboseală, muncind pentru mari companii, da?). Regizorul Alexandru Mâzgăreanu preia ștafeta sarcasmului de la neamțul Nis-Momme Stockmann pentru a povesti, cu ajutorul unei distribuții redutabile, despre ”eliberarea” omului care ar putea fi oricare dintre noi. Nu întâmplător, spre deosebire de restul personajelor, cei doi ratați din basmul nostru, tată și fiu, sunt singurii care nu au nume. Anonimi și universali, patetici și atașanți, cei doi ne sunt familiari într-un mod răscolitor.

Șerban Gomoi, în rolul fiului, este, fără îndoială, revelația spectacolului de la Teatrul de Artă. Pentru că știe să spună ceea ce este de spus dincolo de cuvintele rostite. Pentru că vorbește cu ochii ăia albaștri atât de intens încât aproape te paralizează. Este omul care nu mai suportă să fie legat și, căutând eliberarea, se rupe de tot ce pare să-l țină blocat într-o realitate pe care o detestă: job-ul bine plătit, într-o companie solidă, soția, copiii, fratele adolescent, tatăl ipohondru și însingurat. Numai că, în cele mai multe cazuri, a te elibera de tot înseamnă a pierde totul. Față în față cu tatăl său, înțelege că acesta este chiar propria lui imagine în oglindă, așa cum se va arăta peste timp. Romeo Pop este minunat în rolul bătrânului a cărui senilitatea frizează demența. Încă suficient de lucid pentru a nu accepta umilința supremă, aceea de a-și recunoaște neputința și teama de singurătate, tatăl afișează un fel de veselie jucăușă, imediat zădărnicită, însă, de momentele de panică soldate cu ascunderea în dulap. La fel de convingător când râde și când plânge, Romeo Pop oferă, în acest spectacol, unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale.

Antoaneta Cojocaru este Lisa, soția părăsită, mamă a doi copii pe care îi crește cum poate, în lipsa pensiei alimentare pe care n-a mai primit-o de șase luni. Pentru ea, nicio muncă nu e înjositoare. Cu emoție netrucată, actrița întruchipează o femeie care încă își mai iubește bărbatul, chiar dacă a lăsat-o de izbeliște, îl vrea înapoi și, rațională, îl îndeamnă să ceară scuze șefului care l-a concediat în urma unui diferendum nu tocmai politicos. Lisa continuă să fie alături de tatăl din ce în ce mai distrus și de fratele bolnav, pe care fostul ei soț nu mai are cum să-i ajute. Sfâșietor portret al femeii căreia i s-a luat totul, dar încă mai găsește resurse de a dărui. Vivace, aparent absent în raport cu întâmplările din jurul lui și ignorând boala care ar putea să-l ucidă, mezinul Filip este foarte bine interpretat de Liviu Chițu, un tânăr actor de real talent, insuficient ”exploatat”, din păcate, în teatrele noastre. Același lucru este valabil și pentru Alexandru Călin, pe care îl putem admira aici în rolul lui Ulf, prietenul ”omului care mânca lumea”, dar și în cel al boss-ului de la companie, spilcuit, scorțos, fals-amabil și, până la urmă, de un sadism inuman. O largă paletă interpretativă, de care tânărul actor se achită exemplar.

Declarată de European Theater Convention, în 2009, drept una dintre cele mai bune de pe bătrânul continent, piesa lui Niss-Momme Stockmann ne propune/silește să medităm asupra unor teme usturătoare ale actualității: prețul independenței, ipocrizia corporatistă, revolta sau capitularea în momentul în care te simți inutil, când totul e împotriva ta, când nu mai vrei să vezi pe nimeni, când te-ai lepădat de propriile amintiri, când te trezești singur cu mizeria atotcuprinzătoare. Contribuie subtil la definirea atmosferei muzica lui Alexandru Suciu. Înțelegând în profunzime mesajul, Alexandru Mâzgăreanu – împreună cu actorii pe care îi orchestrează – ni-l livrează intact, până în plăsele, astfel încât, oricât sânge rece ai avea, n-ai cum să pleci nepăsător la sfârșitul spectacolului. La premieră, sala Teatrului de Artă a fost arhiplină. Și s-a aplaudat pe rupte. Sunt sigură că așa se va întâmpla și la următoarele spectacole. Înainte de a lua hotărâri cruciale, vă sfătuiesc să vedeți ”Omul care mânca lumea”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

Nu știu cum se face, dar toate spectacolele pe care le-am văzut până acum la Teatrul de Artă din București (TAB) au fost bune spre foarte bune. În seara premierei (cu fix douăsprezece zile în urmă), ploaia viguroasă n-a putut să-mi înmoaie convingerea că voi fi părtașă la încă un eveniment memorabil. Și nu m-am înșelat.

Piesa lui Vasili Sigarev, ”Dureri Fantomă” (tradusă fidel de Marina Palii), este  decodificată scenic de regizorul Bogdan Budeș. Și nu oricum, ci cu exactitate chirurgicală. Bezna cade ca o ghilotină (light-design – Bogdan Budeș), delimitând trecerea timpului, actorii vibrează puternic, intrând în rezonanță cu publicul, intensitatea emoției crește în progresie geometrică. Da, ”Dureri Fantomă” este un spectacol intens, chiar dacă începe în tonalitate joasă, într-un loc banal/decrepit, șandramaua în care vegetează  paznicii depoului de tramvaie. Scenografia creată tot de Bogdan Budeș definește limpede atmosfera locului: o saltea jegoasă, o măsuță șubredă, murdară, acoperită cu coji de semințe, cartoane, scaun desperecheat, ladă. Veșmintele personajelor sunt, și ele, alese cu migală. Olga poartă un pulover curat, dar deformat și scămoșat într-un mod înduioșător, Gleb emană din cap până-n picioare neglijența tipică bețivilor, în timp ce Dima, studentul la Arhitectură, e incomparabil mai curățel, chiar și atunci când rămâne în chiloți. Minunată acribia cu care sunt urmărite amănuntele. Gleb se omenește cu vodkă la borcan, Olga aduce lumină în încăpere prin simplul gest de a așterne pânză albă pe masă și pe saltea, Dima soarbe vrând-nevrând supa cu tăiței. Cei trei actori pe care regizorul i-a ales pentru acest spectacol creează personaje întru totul credibile, atașante.

Rareș-Gabriel Andrici vădește, și de data asta, o fascinantă capacitate de transfigurare, trecând cu nonșalanță prin toate stările studentului Dima, care vrea să câștige un ban lucrând ca paznic la depou. La început indiferent, ronțăind semințe, apoi ușor abțiguit, apoi interesat de posibilitatea unei aventuri erotice, apoi, sub imperiul unei revelații șocante, trezit brusc din amețeală, devenind solidar până la sacrificiu cu posibila victimă. Îl urmăresc de ceva vreme pe acest foarte tânăr actor și mă uimește de fiecare dată firescul incredibil cu care își asumă rolurile. Aparenta ușurință cu care transmite (stări, sentimente, idei) îmi amintește de un alt mare actor, Adrian Pintea. Și știu ce spun, l-am cunoscut pe Adrian când era în clasa a VII-a. Pe urmă, soarta a vrut să ne fim mereu prin apropiere, până la sfârșitul lui. Rareș-Gabriel Andrici e în stare, la fel ca Pintea, să spună ce are de spus chiar și atunci când e perfect imobil. Nu știu cum face.

George Constantinescu este Gleb, paznic, jupuitor de cabluri și alcoolic. Un bețiv simpatic (până la proba contrarie). Ceea ce impresionează la interpretarea acestui subtil actor este respectarea limitei, refuzul ispitei de a îngroșa caricatura de dragul succesului facil. Pentru virtuozitatea cu care își dezvoltă personajul, îi ofer lui George Constantinescu un loc privilegiat în galeria celor mai reușiți alcoolici, unde strălucește alături de Cetățeanul Turmentat al Dorinei Chiriac (din ”Scrisoarea pierdută” de la Comedie) și de Celentano al lui Adrian Văncică (din serialul ”Las Fierbinți”, la care mă uit rar și strict ca să-l văd pe Văncică beat).

Emoționantă, stârnind o empatie spontană este Mihaela Popa, în rolul nefericitei Olea. Deși, la prima vedere nu pare, femeia e cu mintea rătăcită în urma unor tragedii pe care le-a trăit într-un trecut destul de apropiat. Exaltată, disperată, tandră, îndurerată, grijulie, temătoare și având o logică a ei, o logică a nevoii de iubire, Olea îți stârnește dorința de a o îmbrățișa, mângâia, consola. Pentru că nebunia ei nu este nicio clipă ridicolă, nici măcar atunci când se dezbracă febril, pentru a-și face datoria de soție imaginară.

Ca regizor, light-designer și scenograf, Bogdan Budeș oferă un power play ce demolează toate prejudecățile conform cărora, în lipsa finanțării, teatrele independente trebuie să accepte compromis peste compromis. ”Dureri Fantomă” este un spectacol care trece fără probleme ștacheta cea mai înaltă și pe care, în mod sigur, îți dorești să-l revezi. Felicitări doamnă și domnilor.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dan Andrei