Am văzut toate cele trei întruchipări ale ”Fetei din curcubeu” (Tania Popa, Marcela Motoc, Ilona Brezoianu). Toate sunt bune, dar mie mi-a plăcut cel mai mult versiunea Marcelei Motoc, pe care am văzut-o la Teatrul de Artă din București. Poate sunt subiectivă. Poate e o simplă chestiune de rezonanță în zona plexului solar.

Lia Bugnar, autoarea textului și, în același timp, regizorul celor trei one woman show-uri, povestea, cândva, cum s-a născut ”Fata din curcubeu”. Tania Popa a simțit o nevoie imperioasă de a cânta niște piese rusești, dar avea nevoie de un text care să motiveze scenic mult dorita cântare. I-a cerut ajutorul Liei Bugnar, iar aceasta i-a scris ceva care depășește sensibil condiția unui simplu liant între două melodii. Un text foarte bun, dar tot atât de riscant. Pentru că ”Fata din curcubeu” dansează cu grație pe tăișul extrem de subțire al graniței dintre  monodramă și melodramă. Orice accent greșit, orice intonație în cheie nepotrivită poate arunca în derizoriu eșafodajul construit din materiale fragile. Cum ar fi sufletul.

Și, dacă tot vorbim despre un spectacol cu muzică, cred că un termen de comparație pentru interpretarea Marcelei Motoc ar fi ”Clavecinul bine temperat”, în care tonalitățile gamei cromatice se supun celor mai subtile modulări. Fata din curcubeu își vinde trupul și cerșește cântând pe stradă, dar nu este un pui vulgar al pegrei. S-a născut într-o familie care trăia în spiritul muzicii, al dansului, al poeziei. A fost un copil care s-a bucurat de iubire, ocrotire, educație. Oricât de adânc te-ai prăbuși, lovit de soartă, n-ai cum să pierzi aceste lucruri. Ele te hrănesc, ele te ajută să supraviețuiești. Să visezi. Să speri. Să ai grijă de pisică. Să cânți. Pe stradă. Șansonetele lui Edith Piaf. Bine alese. Și La Môme cânta pe străzi ca să nu moară de foame.

În fiecare secundă a spectacolului, am simțit că Marcela Motoc își iubește personajul. Mult de tot. De aici și căldura învăluitoare pe care o simte până și spectatorul din ultimul rând. Această fată din curcubeu își spune povestea fără note false, fără îngroșări patetice. Și surâsul, și lacrimile ei sunt sincere. Vrei, nu vrei, devii părtaș la micile ei bucurii și la marile ei drame. Marcela Motoc vibrează în cântec, împarte cu tine lumea ei, care trece dincolo de scenă, vorbește despre filme pe care le-ai văzut și tu, despre viață și moarte.

Senzualitatea ei e la fel de tristă ca pantofii prea mari, ciorapii rupți, strugurele cu boabe căzute, pe care vrea să-l împartă cu tine. Fata din curcubeu nu este o prostituată de centură. Ea este copilul  rătăcit într-o lume ostilă, care nu-i oferă nicio șansă. Un copil care nu și-a pierdut puritatea, care te ustură, dar e imposibil să nu-l iubești.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălina Flămânzeanu

Piesa lui Mihai Ignat, ”Moartea pentru patrie”,  este inspirată din viața într-un  bloc  universal valabil. Ciorovăiala pe tema locului de parcare, vecinul cu bormașina care te isterizează noaptea, liftul stricat – sursă de revelații mai mult sau mai puțin plăcute, caca de cățel pe aleea dintre blocuri, bătrânelul senil care poate arunca oricând blocul în aer… Sună familiar, nu-i așa? La fel de familiari sunt și locatarii blocului din spectacolul montat de Alexandru Maftei pe mica scenă a Teatrului de Artă din București.

Deși ar fi trebuit să mă aștept, doar îl văzusem scăpărând în atâtea alte roluri, Costantin Cojocaru m-a uimit și de astă dată prin fascinanta sa versatilitate, prin forța cu care transmite trăirile personajului, prin capacitatea sa de a traversa în fracțiuni de secundă calea sinuoasă de la plâns la râs. În ”Moartea pentru patrie” este nenea Valerică, un nonagenar, veteran de război, decorat și pe jumătate senil. Merge atât de încet, încât nu apucă niciodată să afle cine a sunat la ușă sau la telefon, iar spre baie pornește când încă ”nu-l taie”, pentru a ajunge la timp. Bătrânul își petrece timpul citind ziare de scandal (vechi) și conversând laconic cu vecina Eugenia, cea care îi face cumpărăturile și îi gătește.

În monotonia vieții lui erupe nepotul din Canada, Bogdan, pe care, uneori, îl recunoaște, alteori, cu mintea împâclită, îl consideră un escroc venit să-i fure apartamentul. Tulburătoare demnitatea cu care fostul erou din tranșeele celui de-al II-lea Război Mondial  încearcă să-și ascundă ruina fizică. Nepotul Bogdan, foarte bine nuanțat de George Constantinescu, este tânărul tipic al zilelor de azi. Rămas singur, după ce părinții i-au murit într-un accident, se întoarce în țara natală pentru că nu are unde să se ducă. Prezintă doza de cinism a majorității tinerilor pentru care viitorul e pierdut în negură, dar și infima speranță care îi permite să iubească și să supraviețuiască într-o lume guvernată de legea junglei.

Ruxandra Hule este Alina, adolescenta nonconformistă cu care își împarte tristețile și dezamăgirile și iubirea. Tânăra actriță își dozează cu pricepere mijloacele de expresie, astfel încât partitura destul de simplistă care i-a revenit să câștige niște prețioase valențe cromatice. Alina este fiica unui cuplu clasic: mama, în interpretarea subtilă a Danei Voicu, pare total zen. Deși muncește ca o sclavă la fabrică, acasă și pentru a-l ajuta pe bietul nea Valerică, Eugenia nu-și pierde seninătatea caldă și nu se revoltă zgomotos nici măcar după ce află că bărbatul ei o înșeală cu o blondă din bloc. Marcel, soțul adulterin, este interpretat de Lucian Ifrim cu toate ”ingredientele” de rigoare: drăgăstos și pasional cu amanta, egoist, necioplit, lipsit de înțelegere și agresiv cu toți ceilalți.

Într-un articol, cineva îi reproșa Paulei Chirilă că nu are prea mare lucru de făcut în rolul amantei. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă, are de jucat un rol foarte greu, tocmai pentru că presupune mult mesaj de transmis în absența cuvintelor. Blonda Cristina așteaptă în umbră, așteaptă la infinit. Dincolo de aparența femeii ușoare, e cât se poate de tristă și deloc împăcată cu statutul de amantă. Foarte bine articulată e și starea de tensiune pe care aceasta o trăiește în stația de autobuz, când Eugenia încearcă să încropească o conversație așa, ca între vecine.

Totul în acest spectacol produs de Teatrul de Artă în parteneriat cu ARCUB (Programul București 555) este cizelat cu grijă, de la decorul simplu, dar expresiv și costumele create de Vali Ighigheanu, la invitația incitantă, de la ritmul care se întețește cu exactitate farmaceutică, la sincronizarea perfectă dintre actorii care dispar și apar în și din spatele scenei. ”Moartea pentru patrie” seamănă cu un spectacol de operă în care toată lumea cântă bine, iar Constantin Cojocaru interpretează aria cea mare, să zicem ”Nessun dorma”. De dormit, unii vor dormi. Definitiv. Rămâne să descoperiți singuri cine moare și pentru care patrie.

Gabriela Hurezean