În România de azi, nici că se putea temă mai nimerită decât cea expusă de Eugen Ionesco în ”Rinocerii”. Care nici măcar nu e o mostră de teatru absurd, pentru că aparține celui mai acut usturător realism. Regia lui Vlad Massaci respectă în proporție de 99% mesajul ionescian (nu spun 100 % pentru că nu mi-a plăcut finalul). Alegerea lui Tudor Chirilă pentru rolul lui Bérenger a fost una cât se poate de inspirată. Pentru că nu e, cum scriu tabloidiștii rinocerizați, doar ”cântărețul Chirilă”, nici juratul popular al unui talent show, ci un actor de esență rară și, aș mai adăuga, un scriitor redutabil. Îl urmăresc încă de când era student și juca subrete în Trupa pe butoaie.

În Bérenger oferă o nouă probă de virtuozitate actoricească. Pentru Bérenger, a nu se supune regulilor stupide este singura regulă acceptabilă. Detestă biroul de învârtit hârtii, unde e nevoit să muncească, dar, mai presus de toate, detestă prostia agresivă. Dincolo de aspectul său oarecum lunatic, rupt de realitate, și de apetitul lui pentru băutură, are o viziune corectă/lucidă asupra lucrurilor. Și își rostește adevărurile fără patimă, în timp ce prietenul lui, Jean, în curs de rinocerizare, începe să împărtășească patetic ”ideologia” rinocerească. ”Rinocerii au o viață a lor.” – zice Jean. Replica lui Bérenger: ”Cu condiția să n-o calce în picioare pe a noastră”. Devenit adept al ”revoluției” (a se citi anarhiei), Jean clamează: ”O să demolăm totul și o să trăim mai bine!”. Bérenger: ”Tu vrei să înlocuiești legea morală cu legea junglei”. Teatru absurd? Zâmbim a plânge? Îmbrăcat neglijent, încălțat doar cu șosete, mâncând niște brânză dintr-o cutiuță, Chirilă este de un firesc remarcabil, evoluând cu nonșalanță de la blazare și absență, la o trezire tot mai brutală, până la instalarea groazei.

Replica de la finalul spectacolului este redundantă și se abate fără rost de la textul lui Ionesco, în care nu găsim niciun fel de porniri eroice. Citez din original: ”Ce să fac? (Se îndreaptă din nou spre diferitele ieșiri, dar apariția rinocerilor îl împiedică să plece. Când ajunge în fața ușii camerei de baie, aceasta e pe punctul de a ceda. Bérenger se repede spre peretele din fund, dă să se lipească de el, dar peretele se prăbușește; se vede, în fundal, strada.  Bérenger fuge strigând: Rinocerii! Rinocerii!” Ionesco susține că nu avem scăpare. Și, dacă ne uităm în jur, vedem că nu prea avem motive să-l contrazicem. Deci replica finală, ușor kitsch, n-are rost și falsifică textul ionescian, aducând (mai degrabă) un omagiu activismului civic care îl definește pe Tudor Chirilă. Dar am putea să-l aplaudăm în privat, fără să atentăm la calitatea spectacolului, părerea mea. În rolul amicului Jean, Liviu Pintileasa oferă o imagine eclectică. Are gel în păr, ca Băluță, costum în dungi, ca Becali, și discurs din ce în ce mai asemănător cu al suveraniștilor extremiști. Cu tot amalgamul de aroganță, vehemență, atotștiință, zgomot, Pintileasa alcătuiește, paradoxal, un fel de zid alb, pe care se proiectează cu fidelitate irizațiile fine ale lui Chirilă.

O minunată găselniță regizorală este suprapunerea replicilor dintre Bérenger&Jean și Logicianul (Dragoș Huluba)&Papillon (Lucian Pavel). În timp ce primii vorbesc despre ridicarea moralului prin cultură, ceilalți doi perorează despre pisici. Totul se aude contrapunctic, cu efect amărui amuzant. În dublu rol, Băcăneasa și Doamna Boeuf, Simona Stoicescu impresionează prin capacitatea de a trece cu ușurință de la starea de rățușcă de baie (adorabilă în halatul ăla galben!) la aceea de tragediană greacă, jelindu-și soțul. Par să se simtă bine în roluri și Andreea Alexandru (Daisy), Alin Florea (Dudard, Băcanul), Sorin Miron (Botard, Patronul cafenelei), Mihaela Măcelaru (Gospodina), Domnița Iscru (Chelnerița). O notă specială se cuvine duetului de raisonneuri alcătuit de Lucian Pavel și Dragoș Huluba.

Ceea ce nu mi-a plăcut deloc este decorul lui Andu Dumitrescu. Știu, ceea ce descrie Eugen Ionesco în didascalii este foarte încărcat și foarte scump. Știu, nu sunt bani ”nici cât să trecem strada” (am citat din primarul care dispune de fondurile teatrelor). N-avem încotro, adoptăm minimalismul. Dar nu-l confundăm cu banalitatea îndelung fumată. Am văzut băncuțele alea în nenumărate spectacole, cele mai multe de amatori.

Am plecat de la spectacol zgribulită în jurul unei replici rostite de Daisy: ”Trebuie să ne înțelegem cu ei, să-i înțelegem!” Cum? Cum să te înțelegi cu oameni care nu gândesc? Cum să te înțelegi oameni pe lângă care rinocerii sunt niște ființe drăgălașe? Cum să înțelegi și, mai ales, să accepți  mecanismele care transformă oamenii în rinoceri? Mergeți să vedeți spectacolul, poate găsiți niște răspunsuri. Dacă nu, măcar îl găsiți pe Chirilă și-l aplaudați. Că merită. Nu doar pentru acest rol.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Anastasia Atanasoska

”Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte).” Spune Antoine de Saint-Exupéry în dedicația către Léon Werth. Cu siguranță, spectacolul ”Micul prinț” de la Teatrul de Comedie revelează destul de mulți oameni mari, cu memoria intactă: Alexandru Dabija, Ada Milea, Mircea Cantor, Dorina Chiriac, Alexandru Bogdan, Valentin Teodosiu, Bogdan Cotleț ș.a. Oameni mari care n-au omorât copilul cuibărit în interiorul lor, undeva, lângă plexul solar.

Copiii au unghiuri diferite din care privesc lucrurile. Regizorul Alexandru Dabija își plasează spectacolul în zona futurismului, numai că decorul inventat de Mircea Cantor îl cam contrazice. Din unghiul meu, tot ce se învolburează și se dezvolburează pe scenă aparține suprarealului magic.

Și e minunat că nimic din acest spectacol nu copiază microcosmosul desenat/descris de Saint-Exupéry. Cu atât mai mult cu cât el însuși invită la eliberarea imaginației: ”Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru că nu vreau să-l uit. E lucru trist să uiți un prieten. (…)Voi căuta, firește, să fac portretele cele mai asemănătoare cu putință. Nu sunt însă tocmai sigur că voi izbuti. Câte un desen mai treacă-meargă, în altul nu mai seamănă de fel. Mai greșesc câte puțin și când e vorba de înălțime. Micul prinț, aici, este prea mare. Dincoace, prea mic. Șovăi, de asemenea, când ajung la culoarea veșmintelor sale. (…) Voi mai greși, apoi, în privința anumitor amănunte mai de seamă. Prietenul meu nu dădea niciodată lămuriri.” Și aici intervine rolul spectatorului care merge la teatru din dragoste. Care știe să deslușească o parabolă, o metaforă, un poem, un licăr filosofic. Care știe să-și imagineze.

Opt zile în deșert, cu micul prinț. Cine este micul prinț? O halucinație născută sub imperiul singurătății, al pustiului, al dogoarei, al setei? Un alter ego al aviatorului prăbușit între nisipuri? Departe de a dezlega misterul, instalațiile lui Mircea Cantor nu fac decât să-l adâncească, zgândărind privirea, provocând inteligența și oferind actorilor solide puncte de sprijin în conturarea personajelor. Geograful are un glob pământesc-colivie-instalație de circ-atom rebel, șarpele alunecă în scaun rulant, vulcanii noroioși bolborosesc hipnotic, avionul prăbușit e crucifix și cuier pentru vise… Apoi vulpea concepută de Tiberiu Toitan și Oana Micu: un fel de foc uriaș, terifiant și înduioșător.

Și muzica. Pentru Ada Milea ar fi fost floare la ureche să compună câte o melodioară frumoasă, ca temă pentru fiecare personaj. Doar că Adei Milea nu-i place minima rezistență. Inefabilul universului descris de Saint-Exupéry n-are cum să se exprime prin songulețe drăguțe. Acolo sunt numai sonorități neobișnuite, și stranii, și subtile, și înfricoșătoare, vibrații, reverberații. Hang, theremin, clopoței. Și Dorina Chiriac. Cine este micul prinț? Un ciob de lumină, un spirit mititel, care s-a îmbrăcat în puțină carne de om, ca să poată căuta oaia, pe Pământ. Micul prinț al Dorinei Chiriac pare un copil, dar are privirea tristă a unui bătrân înțelept.

I-am văzut întrebările din ochi, mirarea de pe frunte, tresărirea aia a buzei de sus, care se întâmplă când se concentrează tare de tot. Micul prinț locuiește atât de profund în Dorina Chiriac, încât pare adesea că e ea. Sau tu. Sau eu. Cum ar fi: ”N-am fost în stare să pricep nimic pe-atunci! Trebuia s-o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta și mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată! Trebuia ca, dincolo de bietele ei șiretlicuri, să-i presimt duioșia. Florile sunt atât de ciudate! Dar eram prea tânăr ca să știu cum s-o iubesc.”

Bogdan Cotleț e Aviatorul, adultul aflat într-o situație de criză, care nu prea are chef să deseneze oi și să converseze despre flori capricioase. Până când începe să înțeleagă cum stau lucrurile. Discret, cu gesturi reduse la minimum, Cotleț potențează evoluția micului prinț, definită, și ea, prin finețe și subtilitate.

Mi-a plăcut foarte mult Șarpele interpretat de Valentin Teodosiu: tandru, catifelat, cald, duios, mămos-tătos, o adevărată plăcere să dai colțul cu ajutorul lui. În rolul Geografului, Alex Bogdan își dozează perfect resursele de expresivitate, în schimb, Înfumuratul lui mi-a amintit de Ace Ventura, un personaj cam nepotrivit în povestea asta. Întru totul aplaudabile prestații propun Eugen Racoți (Regele), Dan Rădulescu (Lampagiul), Lucian Ionescu (Afaceristul), Alexandru Turcu (Un trandafir) și copiii Sara Chifor/Miral Solcanu, Tudor Roșu/Vlad Bazgă.

Un spectacol foarte bine gândit, cu mesaj profund pentru adulți și multă culoare și strălucire pentru copii. Pe scurt, n-ai cum să te plictisești. Fără numai dacă nu cumva ești un adult murat, care gândește cu greșeli de ortografie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mircea Cantor

Deși știu de multă vreme ce pot talentul și imaginația lui Vlad Cristache, cel care a transpus regizoral textul pe scena Teatrului de Comedie, am purces la premieră cu o strângere de inimă. Tot aici, la Comedie, s-a născut, în urmă cu exact zece ani, spectacolul lui Horațiu Mălăele cu prima capodoperă a lui Gogol, ”Revizorul”, unde adunarea Mălăele + Mihăiță a dat și continuă să dea rezultate mirobolante, foarte greu de egalat, că despre depășire anevoie se poate vorbi. Se pare, însă, că provocările de acest tip îl mobilizează pe Vlad Cristache, astfel încât spectacolul tânărului regizor se apropie curajos de strălucirea celui montat de experimentatul  Mălăele.

Cei care îl cunosc mai bine pe Cristache, știu că imaginea aia de băiețandru premiant/ochelarist/timid maschează o ironie pe cât de subtilă, pe atât de necruțător  tăioasă. Fantezia lui Vlad Cristache pare a nu avea limite. Voi înșira, de-a valma, doar câteva argumente. Drezina pe care cei doi servitori (Șerban Georgevici și Dan Rădulescu) străbat avanscena, are dublu rol: metaforă și ”cortină” ce escamotează schimbarea decorului. Numele Alion se poate pronunța (din greșeală?) Alien și, țuști, apare un mic personaj foarte amuzant. Sertarele morgii sunt și căi de acces, și balcoane, și ascunzători, și cuptoare. Apariția lui Cicikov (Dragoș Huluba, explorând cu perspicacitate misterele personajului) este ”salutată” de notabilitățile guberniei cu mârâit de haită furioasă. Deh, homo homini lupus.

Familia Manilov (Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea și copiii Vlad Bazgă și Tudor Roșu) sunt rude apropiate cu psihopații suprareali ai lui Tim Burton, venind din același univers al nebuniei violente. Farmec și haz are și scena bârfei, articulată cu virtuozitate de minunatele Delia Seceleanu (Sofia Ivanovna) și Delia Nartea (Anna Grigorievna). Admirabil rezolvat (interpretativ și vizual) este personajul lui Constantin Cojocaru, moșierul Pliușkin – un fel de mumie conservată într-un borcan cu formol. Doi valeți și doi căpitani interpretează mereu surprinzătorul Lucian Ionescu, în timp ce Ana Ciontea creionează o moșiereasă bigotă, prostănacă, dar degrabă ispitită de ochiul necuratului. Bogdan Cotleț este Mijuev, ginerele zombie al lui Nozdriov (Gheorghe Visu, ca de obicei, impecabil). În deplină afinitate cu viziunea lui Vlad Cristache, scenografia lui Andu Dumitrescu reproduce morga-măcelărie-muzeu al ororilor, în care fantoșele prind viață iar spectatorul descoperă chipuri cunoscute, poate amuzat, poate îngrozit.

Ca să n-o mai lungim fără rost, la Comedie s-a născut un nou spectacol, a cărui longevitate este garantată de coerența exprimării, originalitatea viziunii regizorale și farmecul actorilor (să nu-i uităm pe Constantin Florescu, Bogdan Ghițulescu, Andreea Samson, Ana Constantinescu, Gheorghe Dănilă, Ioan Chelaru, Dan Aștilean, Ioan Coman). Felicitări lui Andu Dumitrescu pentru cel mai inspirat concept de caiet  program și celor care l-au redactat: Monica Similea, Bogdan Amarfi, Alexandru Turcu.

Fără niciun dubiu asupra faptului că spectacolul ”Suflete moarte” de la Teatrul de Comedie este unul dintre cele mai importante evenimente ale stagiunii, vă invit să vă convingeți singuri de asta. Printre râsete și frisoane.

Gabriela Hurezean

Cehov a fost medic. Deci știa că un glonț tras în cap nu e întotdeauna fatal. Poate așa se explică finalul deschis al ”Pescărușului”. Poate că ar fi scris un sequel dacă n-ar fi trăit doar 44 de ani. Și, totuși, iată că sequel-ul există, creat de un fin cunoscător al spiritului cehovian, Matei Vișniec. ”NINA sau Despre fragilitatea pescărușilor împăiați” duce mai departe povestea triunghiului inițial: Nina – Treplev – Trigorin.

Locul: vechiul conac al Arkadinei, încremenit într-o iarnă eternă. Timpul: se anulează când Nina oprește pendulul. Avem, așadar, o glaciațiune atemporală, din care cei trei vor putea evada. Sau nu. Niște ratați: Nina – o actriță fără glorie, Trigorin – un fost mare scriitor, părăsit de muze, Treplev – un dramaturg bun, dar neînțeles. Kostea Treplev nu mai are alura romantic-clorotică din tinerețe. Nina îi va aminti asta când va apărea din nou în viața lui, după 20 de ani. Ea însăși schimbată. Subtil și cu o anume ironie latentă, Matei Vișniec îl lasă pe spectator să hotărască dacă Nina s-a schimbat în bine sau în rău, dacă finalul este sau nu fericit.

Distribuția pe care mizează regizorul Alexandru Maftei conține câteva rafinamente care fac deliciile inițiaților. Gheorghe Visu a mai fost Trigorin, în spectacolul montat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, în 1993. Lucian Pavel nu cred că a jucat încă vreun personaj din galeria cehoviană, în schimb, asemănarea lui cu Matei Vișniec este destul de ușor de remarcat. De trei ani, Mihaela Teleoacă joacă în ”Pescărușul” montat de Antoaneta Cojocaru la Teatrul Bulandra (Laboratorul de noapte). În spectacolul de la Bulandra este Arkadina, cea care își pierde și fiul, și iubitul. În spectacolul de la Comedie este Zarecinaia, cea care pune stăpânire pe amândoi. În ”Pescărușul”, Arkadina – Teleoacă zace precum un fetus bolnav, în nisipul negru. Aceeași poziție de fetus o preia Zarecinaia – Teleoacă în ”Nina” lui Vișniec.

Acum, Nina are în jur de 40 de ani. Mihaela Teleoacă exprimă cu maximă virtuozitate stările ei, mai mult sau mai puțin disimulate. Nu mai acceptă rolul de pescăruș ucis și împăiat. Vulnerabilă doar în aparență, Nina știe foarte exact ce vrea: să obțină plata pentru cei 20 de ani care i-au fost furați. Umilă și iubitoare în raport cu Treplev, devine o Gorgonă cu privire sticloasă de îndată ce apare Trigorin. De fapt, în nebunia ei, nu i-ar păsa dacă i-ar vedea morți pe amândoi. Și chiar îi ispitește cu pieirea, invitându-i să se dueleze pentru ea. Însăși intenția de a răspunde la sutele de scrisori pe care i le-a trimis Treplev (și le-a lăsat nedeschise), are o anume notă de sadism. E magnifică Mihaela Teleoacă în dansul acesta pe muchie de cuțit, între bine și rău, iubire și ură, iertare și răzbunare.

Treplev, în interpretarea lui Lucian Pavel, are, precum luna, o față vizibilă și una nevăzută. E singur în pustietatea înghețată, își taie singur lemnele, se hrănește cu ce vânează și pare total detașat de restul lumii. Dar reface în fiecare an micul teatru din grădină, semn că dramaturgul din el nu s-a resemnat cu tristețea de a nu fi înțeles. În raport cu Nina, care l-a părăsit, împingându-l la sinucidere, și Treplev este un pescăruș. O victimă. Foarte bine instalat în rol, Lucian Pavel propune în modul cel mai convingător un Treplev matur, ”cu burtă”, în care s-a stins pasiunea năvalnică din tinerețe, dar o reprimește pe Nina în numele fostei iubiri, sau, poate, din compasiune, sau, poate, pentru a-și alina singurătatea, sau cine știe de ce.

Spre deosebire de primul Trigorin, pe care l-a jucat la Teatrul Mic, un bărbat în floarea vârstei și în culmea gloriei, Gheorghe Visu dă viață magistral unui Trigorin îmblânzit (dresat?), cu aer de bunic grijuliu. A înfruntat gerul și nămeții venind după Nina, să se convingă că e bine și să-i aducă papuceii și hălățelul pe care trebuie să le aibă la îndemână când se trezește. Deși copleșit de senectute, Trigorin nu și-a pierdut umorul și gustul pentru persiflare.

Impecabil orchestrați de regizorul Alexandru Maftei, și având bune puncte de sprijin în decorul lui Vali Ighigheanu, costumele Brândușei Ioan și muzica lui Dragoș Alexandru, cei trei actori funcționează în armonie deplină, depănând povestea spre finalul care, departe de a se concretiza într-un răspuns, lansează câteva întrebări. Despre viață, despre revoluția în teatru. Încântat de cele văzute la premieră, Matei Vișniec a mărturisit că are momente când simte că el însuși e ”Treplev, cu piesele lui neînțelese”. Din fericire, sunt destui aceia care îi înțeleg și iubesc piesele, altfel n-ar fi cel mai jucat dramaturg român pe tot mapamondul.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alexandru Maftei

”Îmblânzirea scorpiei” nu e nici vreun ”Richard”, nici vreun ”Titus Andronicus”. Însuși nemuritorul Will a scris-o cu intenția declarată de a oferi amuzament publicului. Fiindcă atunci ca și acum, erau destul de puțini spectatorii care mergeau la teatru pentru a-și face rost de niște grețuri metafizice nou nouțe. În cazul acesta, nu înțeleg de ce ne-am aștepta la montări epocale, sofisticate, inovatoare până-n măduva oaselor, menite să spulbere tot ce s-a creat până acum în teatru.

Când s-a hotărât să monteze ”Îmblânzirea scorpiei” pe scena Teatrului de Comedie, Gelu Colceag a ținut seama de înrudirea comediei shakespeareene cu grațioasa commedia dell’arte, a cărei strănepoată, comedia bulevardieră, face deliciile publicului, aici și aiurea. De apreciat este faptul că a reușit să desprăfuiască un text destul de obosit prin supra(so)licitare.

Și, chiar dacă unii n-au observat asta, Colceag inovează în zone care nu păreau să permită asta. Nu mă refer la faptul că l-a transformat pe Baptista în femeie (doar am mai văzut și Lear-femeie, și Hamlet-femeie), asta are relevanță doar pentru că îi oferă Mihaelei Teleoacă încă o ocazie de a-și exersa talentul, umorul și carisma. Mă refer la modul în care a reinventat-o pe Catarina Scorpia, încredințând rolul Dorinei Chiriac. Definiția de prim impuls ar fi ”mică și-a naibii” dar, depășind scoarța subțire, impusă de rutină/tradiție, descoperim o Catarină fragilă, inteligentă, sensibilă, dezamăgită și foarte însetată de iubire. Sarcasmul ei izvorăște din faptul că e inadaptabilă. O rebelă (de aici și costumația rock spre emo) care nu poate accepta prejudecățile, prostia, ipocrizia.

Catarina e, cumva, o victimă avant la lettre a teoriei cu caracter de lege, conform căreia femeile inteligente își găsesc mai greu partenerul potrivit. Inspirat contrastul dintre cele două surori. În timp ce sora mai mare, Catarina, e o miniatură întunecată, conglomerat de nerv și vibrație, Bianca – în varianta fermecătoare a Gloriei Găitan – este o blondă opulentă, cu statură de baschetbalistă, aparent inertă și docilă, persecutată de sora mai mare, plângăcioasă și, evident, întru totul dezirabilă, conform unor principii care, iată, supraviețuiesc intacte peste veacuri.

Alexandru Bogdan compune un Petruchio evadat din canoane, jucăuș, contradictoriu, dar nicio clipă neverosimil. La început, pare atras de Hortensio, se sclifosește, se prostește, se declară interesat doar de zestrea Catarinei, e cinic și nemilos, pe scurt, e băiatu’-ăla-rău-în-realitate-bun, la care visează majoritatea fetelor. Din muzica destul de sărăcuță a spectacolului (compozitor: Călin Grigoriu), aria cea mare îi revine tot lui Alexandru Bogdan, într-o secvență muzical-dansantă realmente impresionantă, dovedind o foarte bună tehnică interpretativă. Fiindcă nu e de colea să cânți (bine) și, în același timp, să dansezi cu salturi în direcția tavanului!

Dacă duetul Catarina – Petruchio este unul tensionat și apoi romantic, deci fără prea mari inflexiuni comice, hazul decurge din alte amănunte, ținând de ingeniozitatea regizorală. Hortensio, deghizat în profesoara de muzică, seamănă cu Angela Similea (bravo, Lucian Ionescu, un actor și un cântăreț de mare viitor!), Dragoș Huluba, în rolul lui Grumio, alcătuiește un irezistibil hibrid din Arlechino altoit pe Buster Keaton, Alex Bogdan, Huluba și Vlad Corbeanu pritocesc un reușit moment burlesc în jurul sandvișului, servitorii lui Petruchio par niște gremlins evadați de la Cirque du Soleil.

Pe aceștia din urmă îi voi enumera și pentru că au o contribuție importantă la susținerea capitolului muzică: Alexandru Ștefănescu, Alexandru Aron, Alina Petrică, Bogdan Iacob, Cristina Juncu, Irina Ștefan, Smaranda Caragea, Teodora Filip, Paula Rotar.

Decorul creat de Puiu Antemir contribuie din plin la definirea atmosferei. Excepțional rezolvat scenografic coșmarul Catarinei înfometate, cu acele scări înșelătoare, ce par a nu se mai termina, cu lumina încețoșat-halucinantă  (light design – Sorin Vintilă). Insolite sunt și reprezentările suprarealiste ale cailor. De aplaudat rafinamentul cu care costumele create de Ioana Pashca trimit spre zona alb-negru a commediei dell’arte. Ceea ce s-ar putea reproșa acestui spectacol este lungimea lui. Trei ore sunt destul de greu suportabile pentru publicul din ziua de azi. Gelu Colceag a încercat să mai economisească timp, tăind prologul (oricum, n-avea nicio importanță), dar a introdus, în schimb, patru sonete, deși erau de ajuns cele două cântece, al Catarinei și al lui Petruchio. Ar mai fi de tăiat, pe ici, pe colea, din momentele care trenează, cum ar fi scena curățeniei. Dar una peste alta, ”Îmblânzirea scorpiei”, cea mai recentă premieră a Teatrului de Comedie, oferă publicului o seară plăcută, relaxantă. Chiar dacă unii dintre noi nu putem lua în serios îmblânzirea exagerată de la sfârșit.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cristina Matei

Miercuri seara, în Sala Studio a Teatrului de Comedie, a avut loc premiera unui spectacol în care, mărturisesc, nu mi-am pus mari speranțe. Pentru că am văzut piesa lui Mihail Sebastian, ”Jocul de-a vacanța”, în sufocant de multe montări, majoritatea anoste. Ca să nu zic plictisitoare. În schimb, aveam încredere în ”nebunia” directorului George Mihăiță de a accepta cele mai năstrușnice propuneri repertoriale, cu niște rezultate realmente surprinzătoare. Evident, la modul cel mai plăcut! Fapt confirmat și de acest spectacol născut în generosul ”ecosistem” al proiectului  COMEDIA ȚINE LA TINEri.

Ceea ce am văzut miercuri seara la Comedie mi-a amintit cuvintele lui Constantin Noica, pe care le aproximez din memorie: ”Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit și să le muți într-un alt făgaș.” Exact asta face tânărul regizor Dragoș Alexandru Mușoiu cu textul lui Sebastian, începând cu descifrarea lui, într-o cheie total diferită de cele cu care ne-am obișnuit: “Pentru mine, Jocul de-a vacanța nu este doar o poveste de iubire, nici o autobiografie camuflată a lui Mihail Sebastian. Este o propunere curajoasă de experiment social, care vizează eliberarea de orice convenție socială prin înlocuirea unui joc vechi, cunoscut, bine implementat, cu unul nou, al non-convenției. Un experiment care eșuează, dar care devine valid tocmai prin acest eșec.” Da, experimentul lui Ștefan – jocul de-a vacanța – eșuează, în schimb, experimentul lui Mușoiu îmi pare o reușită clară.

”Mutarea în alt făgaș” nu ține de faptul că personajele au celulare, tablete, căști, așteaptă mailuri și nu scrisori de la poștaș. Nu ține nici de aspectul multimedia al spectacolului, bine articulat de grafica Alinei Radu. Ține de schimbarea radicală a viziunii. Dacă, în majoritatea variantelor de până acum, cei cinci vilegiaturiști de la Pensiunea Weber își făceau veacul pe niște șezlonguri, de data asta avem un mediu inedit, grație talentatei scenografe Adeline Andreea Bădescu. Scena a fost transformată într-un fel de bazin acoperit cu fâșii de bandă elastică, potrivite pentru a ascunde, a trece ”dincolo” printre ele, sau pentru a deveni o trambulină. În funcție de evoluția lui Ștefan Valeriu (și, apoi, a celorlalți patru) acest bazin poate fi iad, ascunzătoare, câmp de bătaie, piscină, pat pentru dormit și iubit, sălaș al vampirilor etc.

Apoi, muzica! Pentru că n-am găsit nicăieri indicații despre cel care semnează ilustrația muzicală, bănuiesc că tot regizorul s-a ocupat și de asta. Ironia cu care este recitit și recalibrat textul este prezentă și în temele muzicale care însoțesc eroii. Ștefan apare din adâncuri, mefistofelic, în sonorități ce amintesc de partitura scrisă de Badalamenti pentru ”Twin Peaks”, iar Corina îi cucerește pe bărbații din jur acompaniată de cântece din ”Vrăjitorul din Oz” și ”Sunetul muzicii”, dar nu lăsate în legea lor, cum le interpretează Judy Garland și Julie Andrews, ci date pe mâna unui freakadadisk țăcănit. Inspirată a fost ideea de a elimina câteva personaje care nu făceau decât să lungească inutil spectacolul (Agnes, Maiorul, Mecanicul) cum inspirată a fost și alcătuirea distribuției.

Florentina Năstase propune o Corină credibilă, de o fragilitate înșelătoare, inteligentă, ironică, jucăușă, visătoare și, până la urmă, necruțător de lucidă. Grația și voioșia o plasează imediat în centrul atenției, acolo unde se poate juca în voie cu sentimentele celor care i-au căzut în mreje.La fel de înșelător este și Ștefan Valeriu, pe care Alexandru Bogdan îl construiește cu finețe, din nuanțe și vibrații măsurate farmaceutic. Cel care, la început, pare un mizantrop cu vocație mefistofelică, își revelează, pe rând, sensibilități nebănuite, parcurgând o scală impresionantă a stărilor, de la politețe rece și cinism, la plâns și disperare.

Aceeași bună măsură a exprimării scenice o putem admira și în interpretarea lui Florin Dobrovici, care ne oferă un Bogoiu contradictoriu din scriitură: vrea să știe cu exactitate matematică pe ce lume trăiește dar, în același timp, visează periple imposibile, corăbii, iubiri. Fiind cel mai experimentat din distribuție, Dobrovici își joacă rolul impecabil. Un foarte tânăr actor (considerat o mare speranță), Dan Baltag, face față cu succes unui rol deloc ușor, Jeff, adolescentul în vârstă de 16 ani. Vizibil marcat de tracul premierei, n-a rezistat tentației de a îngroșa grimase și gesticulație, dar pe măsură ce s-a acomodat – știm cu toții că publicul de premieră e mai rece decât cel obișnuit – și-a intrat în rol, jucând în limitele unui firesc binevenit.

În contrast cu eroii mai sus amintiți, care se exprimă mai mult prin trăire decât prin culoare, avem și un trio foarte colorat. Madame Vintilă este, în versiunea Smarandei Caragea, o femeie dispusă să recurgă la orice mijloace pentru a-l cuceri pe Ștefan. Coafură electrocutată, echipament de aerobic, impostație insinuantă, voluptuoasă, atitudine lascivă. Unele accente – care puteau lipsi – te pot duce cu gândul la parodierea unei celebre actrițe (nu spun cine, că e ofticoasă).

Cei doi intruși în universul ermetic al pensiunii Weber, călătorul și nevasta lui, aduc spectacolului cea mai intensă notă de comic. Ana Bianca Popescu și Vladimir Purdel alcătuiesc un cuplu specific de neamuri proaste. Zgomotoși, sclipicioși, agresivi, caraghioși, cei doi nou veniți în vârful muntelui aduc cu sine vulgaritatea agresivă a lumii în care ne întoarcem cu toții la sfârșitul vacanței. Am apreciat ironia la adresa vocii străzii, care acumulează urlete despre te miri ce.

Dacă eram regizorul spectacolului, cred că estompam puțin cromatica excesivă a acestor ultime trei personaje. Dar poate că, în cazul ăsta, se râdea mult mai puțin. Și ”Jocul de-a vacanța” nu e o tragedie, ci doar o privire lucidă asupra lucrurilor.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

Mâine (duminică, 31 mai), Festivalul Comediei Românești, aflat la a XIII-a ediție, se încheie apoteotic, dar nu înainte de a le oferi o trufanda și celor mai mici amatori de teatru bun: la ora 12.00, actorii Teatrului Țăndărică își vor delecta publicul cu ”Ursul păcălit de vulpe” de Ion Creangă, în regia lui Paul Ionescu.

Înainte de începerea Galei festCO 2015, foaierul Sălii ”Radu Beligan” a Teatrului de Comedie va găzdui vernisajul expoziției ”Hai la gard!”, cuprinzând fotografii făcute de un mare maestru, Emanuel Tânjală, la Siliștea Gumești. Vor fi prezenți fiii lui Marin Preda, iar Marius Tucă va orchestra evenimentul, ca amfitrion.

La ora 19.00, pe scena Sălii ”Radu Beligan” începe GALA COMEDIEI ROMÂNEȘTI. Cei mai buni competitori din această ediție a festCO precum și cei mai inspirați dramaturgi ai Concursului de  Comedie Românească (ediția a X-a) vor fi încununați cu lauri pe parcursul show-ului prezentat de un trio letal: Dorina Chiriac, Andrei Huțuleac și Alex Bogdan.

Deocamdată, știm doar că se vor acorda două premii de excelență: actriței Iarina Demian și actorului Vladimir Găitan.

După Gală, urmează momentul de vârf al serii: spectacolul ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”, cu două genii ale scenei autohtone, Marcel Iureș și George Mihăiță, interpretând o partitură scrisă de Cătălin Ștefănescu, după ”Moromeții” lui Marin Preda. Regia – mirificul Alexandru Dabija. Merită să vezi spectacolul chiar dacă nu mai găsești bilet și stai în picioare!

Roland Ersa

Aseară, o mulțime de fani ai Thaliei s-au adunat în fața Teatrului de Comedie. Ne salutăm, ne îmbrățișăm, mai râdem, mai vorbim, ne mai împrietenim, ca să citez dintr-un celebru  actor, Mircea Albulescu. Se deschide a treisprezecea ediție a Festivalului Comediei Românești, invenție aparținând unui alt mare actor, numit George Mihăiță.

Pe undeva, pe lângă bustul lui Dinică, se agită unul cu o burtă impresionantă. Mascota festivalului. Nu-mi dau seama cine e. Sus, la balcon, coșarul cântă la chitară. E Alexandru Călin. Acum, dinspre bustul lui Dinică se aude vocea lui Horațiu Mălăele. Pe când ajunge la scenă, e deja vocea lui Florin Piersic. Mă uit mai bine și mă edific. Nici burta, nici vocile nu sunt ale lui. Îl recunosc pe Alex Bogdan, tocmai l-am văzut la Sala Nouă a Comediei, în ”CEO”. O cheamă lângă el și pe Dorina Chiriac. Anul ăsta nu mai e Cetățeanul turmentat, ci un personaj drăgălaș, o pisică neagră… cu pălăriuță de cetățean turmentat. Hotărât lucru, nici Alex, nici Dorina nu se tem de ghinioane, drept pentru care încasează câte un duș răcoritor din norișorul alb, care atârnă deasupra scenei.

Din cauza apei absorbite, ”burta” lui Alex se face, paradoxal, mai mică. Sperând să-l vadă la fel de ud, îl invită la microfon și pe Toni Grecu, corifeul legendarului grup Divertis. Cred că se simte bine, dar puțin invidios, lângă Alex Bogdan, component al celui mai bun grup de parodie, Mondenii. Până la urmă, Toni Grecu scapă uscat, cu câteva glume spuse la o distanță circumspectă față de norișor. Chiar dacă nu sunt superstițioși, cei trei trebuie să spargă ghinionul. Adică niște farfurii pe care au scris ce anume vor să dispară din calea norocului lor.

Dorina Chiriac anunță: ”Nu mai vreau să joc roluri de bărbați” și dă de pământ cu farfuria, dar nu suficient de… bărbătește, pentru că rămâne intactă fix bucata pe care și-a scris dorința. Deci, minunata noastră, o să mai joci bărbați. Pe degete sau pe scenă. Cum preferi.

Toni Grecu declară: ”Ghinionul meu e că nu sunt coleg cu voi”. Farfuria lui se face țăndări. Alex Bogdan nu știu ce a scris pe farfurie, cred că am ratat momentul.

În încheiere, publicul a intrat în sală, trecând pe sub o scară. Ce au văzut și ce urmează să se joace, puteți afla din programul festivalului, postat pe site-ul Teatrului de Comedie sau pe Facebook-ul meu personal. Distracție plăcută!

Gabriela Hurezean

 

Vineri, 8 mai 2015, de la ora 12.00, debutează la Teatrul de Comedie (Sala Studio)  a XVIII-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru pentru Liceeni „Jos Pălăria”, care va avea loc în perioada 8-10 mai. Iniţiat si coordonat de George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie din Bucureşti, „Jos Pălăria” aduce anul acesta în concurs 5 trupe de liceeni din ţară (Botoşani, Covasna, Constanţa, Cluj şi Timişoara), precum şi 12 trupe din liceele bucureştene. Am cerut amănunte Feliciei Chirvășoiu, directorul festivalului:

”Vor fi prezentate 17 spectacole cu adaptări după texte clasice şi moderne, unele scrise şi regizate de elevi, precum şi 20 de monologuri susţinute de adolescenţi bucureşteni. Din juriul acestei ediţii fac parte jurnalista Gabriela Hurezean (preşedinte), regizorul Vlad Cristache şi teatrologul Corina Constantinescu. Organizatorii festivalului sunt Clubul UNESCO-Adolescenţii, Primăria Sectorului 3 şi Centrul Cultural „Casa Artelor”. Parteneri media: Cinemagia, Muze şi arme, TeenPress şi www.agentiadecarte.ro. În acest an, adolescenţii s-au orientat cu precădere spre texte dramaturgice scrise de autori români clasici şi contemporani, printre care Marin Sorescu, Tudor Muşatescu, Vasile Alecsandri, Mihail  Sebastian şi Victor Eftimiu. Doar două trupe au optat pentru punerea în scenă a unor autori străini, David John Pope şi Andrea Perrucci. Secţiunea monolog, lansată în anii trecuţi din nevoia adolescenţilor talentaţi de a se „verifica” în faţa unui juriu de profesionişti, înainte de admiterea la secţia de actorie a UNATC, a luat deja o amploare surprinzătoare. Un număr impresionant de 20 de monologuri susţinute de adolescenţi bucureşteni din Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, Liceul Teoretic „Dimitrie Bolintineanu”, Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu”, Liceul Teoretic „Ion Barbu” şi Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti”  intră în concurs pentru premiile speciale ale secţiunii. Spectacolele se vor desfăşura în Sala Studio a Teatrului de Comedie, în intervalul orar 10.00-17.00 în zilele de vineri şi sâmbătă, cu intrare liberă pentru toţi adolescenţii.

Premiile „Jos Pălăria” vor fi acordate de Ziua Adolescentului, duminică, 10 mai 2014, de la ora 11.00, în Sala Studio a Teatrului de Comedie, în cadrul unui eveniment multimedia prezentat de scriitorul Dan Mircea Cipariu, cu participarea extraordinară a actorului Andi Vasluianu. Trupa câştigătoare a Festivalului „Jos Pălăria 2014” va susţine un spectacol în cadrul Festivalului Comediei Româneşti – FestCO 2015, ediţia a XIII-a, eveniment ce va avea loc în luna iunie.”

Pentru toți cei care ”moșesc” acest festival, marile succese ale foștilor premianți ”Jos Pălăria” sunt bucurii neprețuite. Regizorul Vlad Cristache – acum membru al juriului – a fost premiat pe când era elev la ”Mihai Viteazul”, actorul Tudor Aaron Istodor a câștigat  trofeul când era elev într-a XII-a la Informatică, talentatul Cătălin Andrei din Trupa Hooleelogans (Liceul Loga, Timișoara) este acum un actor aplaudat și lista ar putea continua mult și bine. Iată cea mai recentă veste bună pe care ne-o oferă Felicia Chirvășoiu: ”Cristi Drăgan, elev al Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti, câştigătorul secţiunii monolog la ediţia anterioară, participă în acest an cu monologul lui Jack Nicholson din The Shining (scena barului). Pe lângă talentul actoricesc dovedit, Cristi a fost şi producător executiv al filmului de scurt metraj „Tibi”, realizat de  elevi, cu elevi şi acceptat la Cannes la secţiunea Short Film Corner, în afara competiţiei. Cristi și colegii săi sunt consideraţi cea mai tânară echipă de cineaști români care merge la Cannes.”

Sperând că dintre premianții ediției de anul acesta se vor alege, peste ani, câștigătorii Premiilor UNITER și, de ce nu, al vreunui Oscar, le urăm succes tuturor participanților!

Roland Ersa

Am văzut atâtea variante ale acestui spectacol, încât mi-ar fi greu să mint că mă încearcă vreun entuziasm năvalnic la gândul că aș mai putea să văd una. M-am urnit, totuși, până la Teatrul de Comedie, pentru că m-a înghiontit conștiința profesională. Și, desigur, curiozitatea de a afla ce se mai poate aduce nou în montarea celebrei piese a lui Mihail Sebastian, ”Steaua fără nume”, la 71 de ani de la premiera absolută. Eveniment consumat la Teatrul Alhambra, transformat în 1960 în Teatrul de Comedie. Director: Radu Beligan. Carele a și jucat rolul lui Miroiu la premiera absolută. Peste zece ani, pe scena Comediei, a răsărit o nouă ”Stea fără nume”, devenită musical, sub pseudonimul ”Alcor și Mona”. Regia: Sanda Manu. În rolurile principale: Stela Popescu și Silviu Stănculescu. Iurie Darie era Grig.

Până să înceapă noua ”Stea fără nume”, regizată de Vlad Massaci, am avut timp să mă impacientez, citind în caietul program că spectacolul durează două ore și cincizeci de minute, cu pauză. Am frisonat puțin și contemplând decorul cenușiu, decrepit, sărăcăcios. ”Aoleu, încă o viziune mizerabilistă!” – mi-a susurat vocea din cap. Cea rea, pentru că vocea bună nu trăncănește atâta. Dar, surpriză! Vlad Massaci a atacat șlagărul arhicunoscut într-o tonalitate nouă. Dacă, până acum, majoritatea montărilor pedalau pe romantism și melancolie (până și domnișoara Cucu a fost, la unii, personaj cvasitragic…) viziunea lui Massaci se axează pe revelarea ridicolului care mustește în subtext. Dan Tudor este o bună alegere pentru interpretarea profesorului Marin Miroiu. Îl ajută ochii ăia rotunzi, de copil uimit, freza electrocutată, rafinata expresivitate corporală, care îi permite să transmită sfiala, umilința, uimirea și, de ce nu, lirismul bine temperat, necesare în definirea personajului.

Cu naturalețe, fără cel mai mic efort, Dan Tudor emite cu atâta putere stări – surpriză, speranță, iubire, duioșie, visare, teamă, exaltare, dezamăgire – încât, fără să vrei, le preiei și tu, spectatorul. Căci, nu-i așa, fiecare spectator are înscrisă în istoria personală măcar o iubire imposibilă… Deși redus ca întindere, personajul Udrea (profesor de muzică și compozitor cu mari șanse de ratare) îi oferă lui Șerban Georgevici un bun prilej de a-și exersa încă o dată, cu efect garantat, hazul pe care i-l cunoșteam de multă vreme.  Dincolo de drama personală – a compus o simfonie dar n-o poate prezenta publicului pentru că nu are destui bani pentru cornul englezesc – Udrea își asumă și drama lui Miroiu. După rafalele de râs pe care le provoacă la prima apariție, urmează, mai târziu, revelația legată de finalul aventurii lui Miroiu, moment realmente emoționant, poate și datorită contrastului dintre cele două momente cu profesorul de muzică. Ambele foarte bune.

Notabilă și prestația lui Mihai Călin, care îi atribuie lui Grig toate trăsăturile necesare pentru a-l face credibil: șarmant, arogant, elegant, nonșalant, sarcastic, pragmatic, într-un cuvânt, bărbatul bogat care știe că totul poate fi cumpărat. Mihaela Măcelaru este domnișoara Cucu, ”profesoara de fizico-chimice”, o femeie acră la suprafață, dar plină de romantism în cotloanele sufletului. Bună, hazlie și sugestivă găselnița regizorală cu scurtatul fustei, parfumatul și rujatul pe ascuns. Cristina Juncu, în rolul elevei, este o plăcută descoperire. Atinge apogeul inspirației actoricești spre final, când îl caută acasă pe Miroiu. Numai de bine și despre actorii distribuiți în roluri secundare: Marius Drogeanu (Șeful Gării), Ruxandra Grecu (Ichim), Pavel Bârsan (Pascu), George Grigore (Un țăran), Florin Bala (Conductorul). Cea care mi-a părut a veni dintr-un alt film – repet, mi-a părut, deci poate fi o simplă impresie personală – este Mirela Zeța.

Poate, pentru că am urmărit cu interes Mondenii, singura trupă de parodie demnă de luat în seamă. Poate pentru că, peste personajul Mona se suprapune personajul Andreea Marin și încă niște nuanțe din alte ”victime” ale Mondenilor. Dar, dincolo de asta, n-am găsit la Mona Mirelei Zeța acea fascinație/magie care ar putea să sucească mințile unui profesor dispus să facă foamea doar pentru a-și cumpăra o carte veche de astronomie. E drept, naiva și capricioasa Monă, în varianta Mirelei Zeța, nu seamănă cu alte Mone, decât într-un punct: culoarea albă a rochiei. Atâta doar că rochia ei ”de seară” este ceva între cămașă de noapte și giulgiu reciclat… O sincopă în imaginația scenografului Andu Dumitrescu.

Acum, câte ceva despre viziunea scenografică și regizorală. În ansamblu, atmosfera postbelică este frumos reașezată în actualitate. Obiecte de azi – celular, neon pâlpâitor, Dacie papuc etc – sunt exploatate în slujba unui umor sănătos. Mai puțin sănătoasă mi s-a părut ideea de a insinua o relație extraconjugală a Șefului Gării cu Ichim, femeia de serviciu. Asemenea licență, total irelevantă în economia poveștii, nu are decât rolul de a-l determina pe bietul Sebastian să se fâțâie nervos în vămile înalte, unde s-o fi aflând.

În schimb, mi s-a părut admirabilă ideea ceasului care funcționează pe bază de coadă de mop sau cea a selfie-ului pe care eleva și-l face cu irezistibilul Grig. Lucruri care nu figurează în didascaliile piesei, dar nu distorsionează, ci completează. Cu mult umor. Da, s-a râs foarte mult la un spectacol care, în alte variante, stoarce lacrimi. Și asta e bine. De lacrimi, lumea e sătulă până peste cap.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihaela Marin