De când dramaturgia noastră contemporană e în colaps (Vișniec e floarea cu care se mai face, cât de cât, primăvară…), actorii și regizorii se văd nevoiți să-și scrie singuri partiturile. Lia Bugnar este exemplul cel mai concludent, urmată îndeaproape de Radu Iacoban. Carele Iacoban tocmai a fost glorificat cu un premiu la Concursul Național de Comedie Românească, pentru textul intitulat  ”Emancipare”. La Teatrul Foarte Mic se joacă, de puțin timp, una dintre piesele lui, ”Casa cu pisici”. Piesă bună, care te lasă pe tine, spectatorul, să descoperi / înțelegi substraturile subtile. Și care te incită să duci povestea mai departe. Radu Iacoban își supraveghează construcția da capo al fine, fiind și autorul montării. Cu niște aliați unul și unul!

Primul aliat al lui Iacoban, reputata scenografă Mihaela Ularu, ne furnizează un trompe l’oeil absolut uluitor. Fundalul alcătuit din oglinzi întunecate  îți dă senzația că personajele vin din neant și pleacă în neant, pradă unui joc surprinzător și terifiant în egală măsură. Mai este, apoi, livingul fostei balerine, în care colivii misterioase revelează la momentul potrivit  pisicile cu nume de muschetari și demoni, martori tăcuți ai nebuniei care stăpânește, aici, ființe și obiecte. Atmosfera astfel creată va cuprinde într-o ordine oarecum suprarealistă poveștile celor trei personaje care se văd și a celui de-al patrulea, invizibil și muribund. Elena este doamna casei, o fostă balerină, peste care vremea a vremuit fără să-i fure gracilitatea și dorința de a fi la curent cu noutățile epocii. Are tabletă, are Facebook, are haz altoit pe sarcasm, e cabotină, jucăușă, excentrică și simpatică, dar ascunde inepuizabile rezerve de egoism și sadism. Emilia Dobrin își înzestrează personajul cu trăiri autentice, filtrând durerea, tristețea, disperarea prin vălurile disimulării, transparente și sclipicioase precum tutu-ul pe care îl îmbracă pentru a-și impresiona fiica. Nonșalanța superioară a Elenei contrastează cu umilința obidită a Marei, menajera și îngerul ei păzitor. Andreea Grămoșteanu se transpune fără vreun efort vizibil în amărăciunea femeii lovite de soartă, care și-a găsit refugiul în casa balerinei țăcănite.

Relația dintre ele nu mai este aceea dintre stăpână și servitoare. Familiaritatea care s-a născut în ciudatul duo este foarte sugestiv ilustrată de faptul că mănâncă salată dintr-un bol, în acel mod lipsit de eleganță pe care ți-l permiți doar cu o soră sau o mamă. Elena și Mara sunt cârje una pentru alta, singurătatea uneia se sprijină de singurătatea celeilalte, ambele chinuite de bătrâna nebună, care agonizează prelung și nu se mai hotărăște o dată să moară. Rutina tragicomică a celor două este deranjată de apariția Alexei, fiica Elenei. Și aici avem o nouă soluție regizorală de real impact vizual. Ilinca Manolache, în rolul fiicei rătăcitoare, apare la ușa prin care intră spectatorii, într-un contur de lumină. Îmbrăcată în alb, pare total străină de locul în care pare să fi picat întâmplător.

Dar dincolo de apariția angelică, Alexa e o rebelă cu limbaj asortat. E a treia generație ”în casa asta de căcat, în care totul e împăiat”, unde miroase a urină de pisică, deși nu mai există nicio pisică vie la fața locului și din care ”Dumnezeu a fost concediat”.  Între mamă și fiică se simte o tensiune mocnită, nu se știe exact cine pe cine a părăsit și de ce. Căci cuvintele rostite nu au întotdeauna acoperire în adevăr. Elena spune că a fost o mare dansatoare, dar poate nu e decât mitomană. Alexa spune că a plecat de acasă, lăsându-și mama singură cu bunica schizofrenică, pentru că a vrut să fie singură, la rândul ei. Ilinca Manolache  dă o extraordinară probă de măiestrie actoricească interpretând acest personaj ambivalent, pe cât de agresiv și obraznic, pe atât de sensibil și vulnerabil. Așa cum mama ei n-a fost o mare balerină, nici ea nu este o mare violoncelistă, cum și-ar fi dorit. Și poate glumește – sau poate nu? – atunci când anunță că e însărcinată.

Oare, casa în care până și aerul e împăiat, va adăposti nașterea celei de-a patra generații condamnate la nefericire? Aceasta este întrebarea pe care am luat-o cu mine când am șters-o englezește din teatru, deși fusesem invitată – în scris! – la cocktailul de după premieră. Îmi ofer luxul de a nu vă dezvălui concluzia la care am ajuns. Mergeți să vedeți spectacolul și alegeți-vă concluzia personală.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Runcanu

Peste trei minute e miezul nopții și eu tot mai dau din colț în colț în fața calculatorului. Mi-e foarte greu să scriu despre spectacolele care nu mi-au plăcut deloc, care mi-au plăcut foarte mult sau care mi-au atacat coarda sensibilă. ”Zelda” Lianei Ceterchi și a Ioanei Pavelescu mi-a plăcut foarte mult și mi-a torpilat coarda sensibilă.

Miezul nopții a trecut. A mai trecut o săptămână. Iar eu cronica tot n-am terminat-o, atât de tare m-a marcat ce am văzut.

Zelda Sayre a fost dansatoare, pictoriță, scriitoare. Poate s-ar fi realizat pe deplin într-unul din aceste domenii, dacă nu s-ar fi măritat cu celebrul Francis Scott Fitzgerald. Poreclit F. Scotch Fitzgerald, din motive ușor de intuit. A fost o iubire mistuitoare pentru omul care a mutilat-o din punct de vedere artistic. S-a folosit de jurnalele și prozele ei ca sursă de inspirație pentru romanele cu care a înregistrat succese răsunătoare. În schimb, a ”scos inima” din cartea Zeldei. A scos viața din inima Zeldei. A încătușat-o pe viață în ocnele tristeții. Pentru unii, tristețea cronicizată înseamnă nebunie. Eu, una, nu cred că Zelda a fost nebună. Era doar… altfel.

Din textele Zeldei Fitzgerald s-a inspirat William Luce atunci când a scris piesa ”The Last Flapper”.

”Flapper” este porecla adolescentelor rebele, specifice anilor ’20, anii aceia cotropiți de jazz și decadență, descriși cu lux de amănunte de Scott Fitzgerald în (prea) celebrul său roman, ”Marele Gatsby”. Ioana Pavelescu a fost cea care a găsit piesa într-o bibliotecă americană, dedicată oamenilor de teatru. Timp de șase ani, Liana Ceterchi a dus muncă de lămurire cu Ioana Pavelescu pentru ca aceasta să accepte rolul. Mai exact, să accepte ideea de a rămâne singură pe scenă, timp de o oră și douăzeci de minute.

Spectacolul s-a născut în podul unei case din strada Sofia. A rezultat nestemata care strălucește pe scena Teatrului Foarte Mic. Din punct de vedere regizoral, totul este cizelat cu migală. începând cu perdeaua de voal, care servește drept cortină, văl de mireasă, negură, depărtare, continuând cu straiele Zeldei, ce poartă urmele opulenței, dar sunt atinse discret de trecerea timpului (inspirate creații ale Mariei Marinescu, fiica protagonistei) și încheind cu fumul real, de incendiu, care inundă sala, la final, transmițând publicului o stare vecină cu panica. Actriță de esență rară, Ioana Pavelescu retrăiește pentru noi, spectatorii/martori, ultimele ore din viața Zeldei. Puține ore, dar cuprinzând întreaga ei existență. Este ”nebuna” care se află de 15 ani în grija psihiatrilor, diagnosticată cu schizofrenie, dar atât de lucidă când își recapitulează viața care a contaminat-o cu moarte! Ioana Pavelescu se transpune cu incredibilă dezinvoltură în toate ipostazele rememorate de Zelda: exaltarea adolescentei care a primit inelul de logodnă, pasiunea tinerei soții care își dorește să fie mereu alături de cel pe care îl idolatrizează (”aș vrea să mă porți în lume ca și când aș fi cămașa ta”), tristețea artistei boeme, care descoperă  dincolo de fascinația unei lumi ce pare lipsită de griji și pusă neîncetat pe distracție, dezamăgirea și deznădejdea și, totuși, inevitabilă, iubirea.

Depresia e soră cu schizofrenia. La 33 de ani, Zelda ajunge la ospiciu și acolo va rămâne până la moarte. Pentru ea, mai rea ca moartea e singurătatea. Sentimentul că e prizonieră într-un spațiu ostil. Nu i-a trimis nimeni mesaj de însănătoșire, măcar un ”Ne pare rău că ai înnebunit”. Dar ni se adresează Zelda: ”Sunteți și voi, aici, cu mine…” Și îți transmite un frison, pentru că povestea Zeldei se poate repeta oricând, cu alte personaje. Ioana Pavelescu ilustrează în irizații fine trăirile ”nebunei” care spune într-un moment de mare intensitate al  spectacolului: ”Mi-am cheltuit toată energia ca să nu uit de mine!”. Pentru că Scott, ”zeul ei auriu”,  încerca s-o convingă că e o scriitoare și o artistă de mâna a treia.

Posteritatea a dovedit că a fost o scriitoare bună și o pictoriță demnă de luat în seamă. Excelentă ideea cu tablourile Zeldei, proiectate pe ecranul de fum, la sfârșit. Cu acest rol, Ioana Pavelescu confirmă încă o dată (parcă mai era nevoie…) că e o foarte mare actriță. Iar Liana Ceterchi, că e o profesionistă de elită a regiei de teatru.

Recomand cu căldură acest spectacol care emoționează, uimește și, pe alocuri, amuză.

Gabriela Hurezean

Imagini – Steluța Popescu, Oglinzi de argint

De obicei, la sfârșitul unui spectacol, publicul aplaudă o vreme stând pe scaune și, abia după ce se ridică în picioare, ici-colo, câte un entuziast răzleț, îl urmează și ceilalți. De data asta, când spectacolul s-a sfârșit, toată lumea s-a ridicat din prima, ca la comandă. Iar pe scenă nu se aflau superstaruri cu nume răsunătoare, ci niște tineri actori, aproape copii. Care, însă, au ținut sala în palme, timp de două ore.

Istoria, victimele și călăii

”Clasa noastră – Poveste în XIV lecții” de Tadeusz Slobodzianek este spectacolul  de licență al clasei lui Adrian Titieni, și a fost găzduit, vinerea trecută, de Teatrul Foarte Mic, sub genericul Best of UNATC. Textul scris de dramaturgul polonez ar putea fi definit, pe scurt, ca horror cu toate ingredientele specifice: fantome, obsesii, violuri, crime, masacru. Numai că povestea celor zece colegi de clasă, depănată cale de 70 de ani, este despre transformarea inocenței în lașitate și cruzime. Despre felul în care roata istoriei se învârtește transformând victimele în călăi și călăii în victime. Despre spiritul de conservare, frica sau oportunismul care atrag după sine slugărnicia, excesele de zel, trădarea. Despre modul în care tortura și umilirea pot transforma omul în fiară. Ionuț Niculae este Jakub Katz, naivul care își imaginează că ”tătucul” Stalin va instaura o lume mai bună, speranță alimentată de cinematograful nou-nouț, apărut în sat. E drept, cinematograful e instalat într-o fostă biserică. (Pare neverosimil? Câtuși de puțin. Liceul ”Gojdu” din Oradea, unde am învățat, avea sala de sport instalată în clădirea bisericii care aparținuse, cândva, unei mănăstiri desființate de comuniști). Menachem (Andrei Cătălin), directorul cinematografului, recită înflăcărat din Maiakovski. Doar timidul și romanticul Rysiek (Alin Stan) îndrăznește să ridice glasul  împotriva invaziei roșii. Zosha (Ilona Brezoianu) nu are curajul să salveze nici măcar copilul Dorei (Alexandra Buză), în schimb, îl salvează pe Menachem. Rașelka (Mădălina Craiu) se leapădă de credința ei pentru a supraviețui alături de blândul Wladek (Rareș Andrici), unul dintre puținii care îndrăznesc să sfideze teroarea. Zygmunt (Costin Dogioiu) este prototipul răului, al cinismului, trădării, ipocriziei și sadismului. Alunecos, demagog, manipulator, este mereu de partea celui mai puternic, găsindu-și aliați printre cei mai slabi și explicații pentru orice faptă abominabilă. Asemenea lui este Heniek (Dragoș Olaru) care, sub aparența unei marionete de cârpă, ascunde perversități nebănuite. Abram (Alecsandru Dunaev), emigrat în America, citește scrisori de la foștii colegi și află doar o mică parte din dramele care i-au marcat pe viață și pe moarte.

Tadeusz Slobodzianek scoate la lumină  pagini rușinoase din istoria nu prea îndepărtată a Poloniei și ne oferă spre contemplare o galerie de personaje dintre care niciunul nu este pe deplin lipsit de pată. Dincolo de calitatea  răscolitoare a textului, impresionează omogenitatea trupei. ”Diriginta” care a orchestrat spectacolul, actrița Simona Măicănescu, vorbea, anul trecut, despre ”copii care se joacă de-a istoria în groapa cu nisip” și despre ”corala cu momente solo”. Într-adevăr, cei zece actori ai distribuției au, împreună, o sonoritate omogenă, care susține impecabil momentele solistice ale fiecăruia, în parte. Se  pare că discipolii lui Titieni au învățat bine lecția despre umilința care se află la originea marii străluciri. Următoarea reprezentație cu ”Clasa noastră” va avea loc sâmbătă, 22 martie, ora 19.00, tot la Teatrul Foarte Mic.

Gabriela Hurezean

Imagini de pe Facebook-ul spectacolului