Noul spectacol intrat în repertoriul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este, fără nicio îndoială, o producție de vârf. Din toate punctele de vedere.

Bestseller-ul lui Mark Haddon (17 premii literare, 6.000.000 exemplare vândute) a fost dramatizat de un as în materie, Simon Stephens, și montat pe scena Sălii Pictura a TNB de tânărul regizor, Bobi Pricop. A cărui acribie în atingerea perfecțiunii sugerează, mai degrabă, un bătrân artist chinez, care sculptează grup  statuar într-un bob de orez. Ca orice director de scenă foarte bun, Bobi Pricop știe să-și aleagă (și mai ales, să-și impună!) aliații. L-a distribuit pe Ciprian Nicula – actor al Teatrului ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea – în rolul deosebit de greu al lui Christopher Boone, adolescentului autist, în vârstă de 15 ani.

Nu cred că Bobi Pricop l-a ales (doar) datorită faptului că a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru rolul din ”Ești un animal, Viskovitz!”, jucat la Teatrul ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea. Am convingerea că primul motiv al alegerii a fost uimitoarea  expresivitate care îi permite lui Nicula să nuanțeze un personaj cu totul și cu totul special. Christopher nu râde niciodată, consideră că metafora este o minciună (cum să arunci, la propriu, un ochi, sau cum să tragi, la propriu, cu urechea?), emite raționamente ca un calculator, în limitele unei logici stricte, matematice, nu suportă să fie atins și vede oamenii ca pe niște umbre gri ce se disting doar prin rezonanța vocii. Un copil cu sindrom Asperger nu gesticulează prea mult, dar Ciprian Nicula știe să exprime cu ochii și idei, și sentimente, și senzații. Când e încremenit și mut, spune totul cu ochii, și ceea ce spune cu ochii e mult mai important decât ceea ce rostește cu gura.

Nici Emilian Oprea n-a fost ales (neapărat) pentru că a devenit celebru interpretând rolul principal din filmul lui Tudor Giurgiu, ”De ce eu?”. Nu vedeta ancorată la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila l-a interesat pe Bobi Pricop, ci inepuizabila sa versatilitate. Căci, limitat de carcasa gri a viziunii băiatului, are de interpretat o galerie întreagă de personaje: tatăl iubitor, înăbușind în sine frustrări și furii și vinovăție, prietenul acestuia, un meseriaș dezabuzat, amantul Roger, flușturatico-isteric, polițiști etc. Pe toate le investește cu viață și sinceritate, vădind, dincolo de forța talentului, un remarcabil simț al măsurii.

Carmen Ungureanu interpretează cu sensibilitate rolul mamei care a capitulat și a trădat, dar care continuă să-și iubească fiul cu toată disperarea pe care ți-o dă obsesia culpabilității. Ana Ciontea parcurge, la rândul ei, un larg evantai de caractere, de la vecina înnebunită că i-a fost ucis câinele, femeia bârfitoare, profesoara lui Christopher, la nepăsătoarea londoneză. Și o face în mod exemplar. Cu discreție și corectitudine se achită Rodica Ionescu de un rol ceva mai modest, ca partitură. Spre deosebire de alte spectacole, care pot fi jucate foarte bine și în absența decorului, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” își împlinește adevărata dimensiune doar prin decorul lui Adrian Damian și proiecțiile video create de Dan Adrian Ionescu și Mizdan.

Felul în care lumea se reflectă în mintea copilului este exprimat prin cortine transparente, pânze de apă vălurită, neliniștită, oglinzi ce revelează, ascund, mint și absorb, sunt metropola și vacarmul și tot universul cu toate găurile negre și toate galaxiile. Contribuie din plin la definirea atmosferei și a personajelor costumele create de Liliana Cenean, muzica lui Alexei Țurcan și lighting designul lui Andrei Florea.

”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o poveste la fel de captivantă ca un film polițist, despre un copil care face muncă de detectiv pentru a afla cine l-a ucis pe Wellington, câinele vecinei Shears. Va afla și cine a ucis câinele, dar i se vor dezvălui o mulțime de adevăruri care îl vor face să-și depășească limitele, administrându-ne o splendidă lecție de speranță devenită certitudine. Spectacol foarte bun, care te ține cu sufletul la gură și îți dă senzația că o oră și jumătate se comprimă în 10 minute.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă și Florin Ghioca

Noua creație a lui Radu Afrim e genul ăla de ”comedie” la care râzi și te veselești copios și, la sfârșit, ”îți iei un pumn în dinți”, ca să abuzez de expresia unui maestru al genului, Florin Piersic ăl Mic. Totul este înșelător în piesa scrisă de Dorota Maslowska, iar Radu Afrim duce și mai departe halucinația, într-un spațiu post-apocaliptic, în care firescul are conotații suprarealist-absurd-kitsch-structuraliste. Un cocktail stilistic aiuritor și, totuși, paradoxal, destul de ușor de înțeles.

Pe Dorota Maslowska n-o interesează războiul. Cel puțin, la nivel declarativ. Este un fel de uomo universale care cântă, scrie, pictează și prezintă o accentuată aplecare spre anarhism. Citez din manifestul Maslowskăi: ”Pacea care zboară prin lume în costumul porumbelului alb, care ni s-a arătat pe geam la grădiniță, este una firească și garantată contractual. Dar uneori ne așezăm și suspinăm: Doamne, să vină odată vreun război, să explodeze odată totul. Să avem un motiv pentru a trăi.” Da, cu cât detașarea este – aparent! – mai mare, cu atât șocul final e mai nimicitor. Aș putea să pariez că Maslowska a citit cu fervoare romanul lui Chuck Palahniuk, ”Fight Club”.

În peisajul devastat, haotic, promiscuu (splendid decorul Irinei Moscu!) mișună o populație ciudată, oscilând între grotesc și sublim, situată cumva în afara logicii. Dar există o convenție (o aflăm abia la sfârșit) care ne permite să acceptăm că, în imaginația copilului, logica are voie să fie una specială. Mai ales când copilul e inexistent… Dorina Chiriac este copilul, fetița metalistă, naratorul. Prin ochii ei sunt privite celelalte personaje, înțelesurile ei ni se oferă ca înțeles suprem asupra războiului. Ochii copilului văd lumea ca pe un spectacol de circ (vezi ”uvertura” cu clowni),  de aceea liniile care definesc personajele sunt caricaturale și intens colorate. Cu talentul ei exploziv, irizând la infinit, Dorina Chiriac e doar firească și niciodată vulgară atunci când, de pildă, cântă ”fuck you” sau când dezvăluie rețeta tocanei de legume specific poloneză, ”ceva cu ardei, muci și spermă de extraterestru”. Această neobosită minune a teatrului (și filmului, păcat că atât de rar…) e la fel de convingătoare când cântă, plânge, tace, se sperie, se înfurie etc.

Mama fetiței, un copil mai mare, machiată grosolan și îmbrăcată ca pentru o sesiune de dat pe tobogan, este interpretată impecabil de Liliana Ghiță, actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila. Am mai văzut-o în ”Hoți”, spectacol de neuitat, montat tot de Radu Afrim, la Naționalul bucureștean. Binecuvântată clipa când regizorul a descoperit-o! Mama are și un nume, Halina. Agramată, patriotardă, flămândă,  sărmană (citește reviste vechi, recuperate de la pubelă) , provoacă mari hohote de râs, deși ”alocuțiunile” ei sunt cât se poate de triste. O admirabilă compoziție face Natalia Călin, în rolul obezei Bozena care, fiind ”grasă ca un porc”,  umple cu gâfâit casa Halinei.

Personajul cheie, bunica, nu reprezintă cine știe ce încercare pentru inepuizabilul Marius Manole, doar l-am văzut cu toții în travesti, dansând pe tocuri foarte înalte, în ”A patra soră”. Ar fi, cred, o singură, infimă, problemă: să țină în gură, până la capăt, proteza pusă peste dinții proprii. Bunica este singura care a prins războiul. Singura care, întorcându-se de la plimbarea pe malul Vistulei, a văzut cum îi zboară casa, bucăți, cu toți cei din ea, la fel, descompuși în particule. Marius Manole ne atacă direct la coarda sensibilă și cu acest rol, pe cât de caraghios, pe atât de atașant.

Cel care acompaniază muzical întâmplările, Unchiul Maurycy, este Cezar Antal, un artist total, în stare să dea viață oricărui gen de personaj, să cânte la nu știu câte instrumente și chiar să compună muzică.

Aceeași excepțională polivalență îl definește pe Istvan Teglas, un virtuoz al echilibrului dintre comic și tragic. Dansator, cântăreț și, nu în ultimul rând, actor de prim eșalon. Aici îl vedem ca Istvang, interpretând celebre piese din repertoriul Marlenei Dietrich și al lui Klaus Nomi, ca măscărici sau ca preafrumoasa Monika,  din filmul ”Calul care mergea călare”. Acest titlu de film, blocat pe ecranul unui  cinematograf distrus de bombe, arată calea spre dezlegarea parabolei crude, pe care ne-o servește Maslowska în complicitate cu Afrim.

Secțiunea legată de film, în aparență fără nicio legătură cu povestea, îi cuprinde pe Dorina Chiriac (regizorul), Marius Manole (actorul Iașek), Istvan Teglas (actrița Monika) și Florentina Țilea (creionând perfect un portret satiric de reporteriță expertă în lansarea frenetică a întrebărilor cretine). ”Din cauza voastră nu pot eu să-mi fac filmul!” – se răstește regizorul la familia fetiței metaliste. Dar filmul, al cărui scenariu nici n-a fost încă scris, ia deja premii pe la festivaluri! Ce metaforă mai bună se poate găsi pentru timpul întors pe dos?

Toate acestea (și încă multe alte argumente pe care le veți descoperi singuri) atestă că, pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale din București, s-a născut un spectacol excepțional: ”Între noi e totul bine”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Afrim, Andrei Gîndac, Florin Ghioca

La conferința de presă care a avut loc miercuri, la Teatrul Național din București, s-au discutat multe subiecte, o să vi le povestesc  pe rând. Acum vreau să vă supun atenției răspunsul lui Ion Caramitru la o întrebare care i-a fost adresată pe un ton nu tocmai elevat. Cel care pune întrebarea are dubii legate de modul în care au fost folosiți banii investiți în renovarea Teatrului Național din București. Îl știu pe Ion Caramitru de foarte multă vreme. Este omul care scoate bani din piatră seacă.  Pentru Gala Tânărului Actor, pentru Premiile UNITER, pentru căminul destinat artiștilor vârstnici de care nu are grijă nimeni. Și pentru multe altele. Când vrea bani pentru el însuși, se duce la muncă. Din Anglia până în Japonia. Acolo, regizează spectacole minunate (pe unele le-am văzut…). Cine e în stare să-l bănuiască pe Caramitru că deturnează bani, habar n-are despre cine vorbește. Îmi lipsește cu desăvârșire limbajul de economist, așa că vă ofer explicațiile venite direct de la sursă. (G.H.)

Ca să fiu mai bine înțeleasă, trebuie să recunosc din capul locului că, dintre o feerie somptuoasă, montată pe o scenă clasică, și un experiment teatral întâmplat aproape clandestin, într-un subsol (sau pod), aleg fără să clipesc a doua variantă. Chestiune de structură interioară. Să tot fie vreo zece ani de când am văzut singura feerie care mi-a plăcut fără rezerve, ”Visul unei nopți de vară”, în interpretarea unor liceeni din Iași.

Odată lucrurile puse la punct, mă simt nevoită să-mi exprim deconcertarea în fața majorității cronicilor pe care le-a încasat ”Înșir’te mărgărite”-le lui Puric. Unii cronicari au căzut pe spate, exaltați până la cer (cred că nu s-au dezmeticit nici până acum…). Alții au scris cu stricnină și cianură, cu ură izvorâtă din galbenă invidie. Deh, ”pantonine”, gloria aduce mulți dușmani! Așa cum ați aflat deja, spectacolul ”Înșir’te mărgărite” a fost creat special pentru a inaugura cu tot fastul noua Sală Mare a Teatrului Național ”I.L. Caragiale”. Aici,  iar trebuie să divaghez. Multe bombăneli și ironii s-au auzit pe tema cheltuielilor pe care le-a presupus renovarea Naționalului. Nu pot să le dau dreptate cârtitorilor,  pentru că reabilitarea clădirii desfigurate de Ceaușescu a avut ca primă țintă consolidarea. Reducerea riscului seismic. Poate că deontologilor le-ar plăcea să le  cadă ditamai hardughia în moalele capului. Mie nu. Și, ca să stârnesc iritarea până la capăt, mai declar și că holurile luminoase, înțesate cu tablouri, sunt mi-nu-na-te! Despre Sala Mare: acum pot să stau pe scaun fără să-mi împăturesc picioarele până la paralizie. În schimb, distanța rămâne distanță. Din rândul 10 n-am distins prea bine chipurile actorilor. Ar trebui să existe în foaier un stand cu binocluri de teatru. Nu glumesc!

Gata. Acum despre spectacol. Când a luat în antrepriză faimosul text al lui Victor Eftimiu, Dan Puric s-o fi gândit că o mare inaugurare a unei mari săli presupune un mare spectacol. Mare ca dimensiune. A și ieșit mare de abia-l poți duce. Peste trei ore. Asta, în condițiile în care piesa lui Victor Eftimiu n-are cum să genereze un spectacol mai lung de maximum două ore. Păi, și atunci, ce facem? Introducem dansuri, divertisment, antren. Să se veselească natul! În acest punct, Dan Puric și-a subevaluat publicul în mod păgubos. Toți cei pe care i-am auzit, la ieșire, spuneau că le-ar fi plăcut mai mult dacă spectacolul era mai scurt și cu mai puține artificii. Ce înțeleg eu prin artificii? De exemplu, dansurile care ilustrează naționalitatea fiecărui pețitor sosit la curtea lui Alb Împărat. Când vine turcul, are un oarecare haz să plasezi pe fundal ”Răpirea din serai”, dar dansul din buric e, deja, o exagerare. Spaniolul sosește, evident, cu flamenco, ungurul – cu ceardaș, rusul cu… Matrioșe etc. Dacă aducea și francezul niște can-can, aș fi avut impresia că sunt la Moulin Rouge. Sau la Teatrul ”Tănase”. N-am prea înțeles nici rostul balerinilor ce sosesc din alt film, zburătăciți redundant de la un capăt la altul al scenei, pe fundalul unor mișcări ”de trupe” deja în desfășurare…

Dar să vorbim și despre părțile bune. Dacă în ipostază de regizor, Puric nu se ridică la nivelul unor mari victorii anterioare (”Toujours l’Amour”, ”Costumele”, ”Visul” ș.a.) în cea de actor, în schimb, excelează. Personajul său, Zmeul Zmeilor, deși e numit de Sorina ”Zburătorul”, e mai degrabă un fel de înger căzut, un demon vampiroid, un Dracula… Dar, mai presus de toate, este bărbatul mai mult decât matur, care încă mai poate să fascineze și să cucerească. Zmeul Zmeilor e melancolic, merge sprijinindu-se în baston, se simte tot mai bătrân și mai obosit, dar dacă e cazul, întinerește brusc și o seduce pe Sorina ori pe cine vrea, sau încropește un step sălbatic alături de stolul lui de vampiri, spirite negre, lilieci, ce-or fi. Realmente impresionant acest dans al vampirilor, ca și scena războiului dintre îngeri și demoni, în cursul căruia întunecimea se prelinge de pe demoni și aceștia se transformă fulgerător în îngeri. Două momente antologice ale spectacolului, pe care le-aș revedea de nenumărate ori.

Ziceam că trec la lucruri bune, dar mai există unul perfectibil: Maria Dinulescu, în rolul Sorinei, mezina lui Alb Împărat. Actrița e drăgălașă, expresivă, totuși, mai are de elucidat un aspect. Când ai o partitură scrisă în versuri, trebuie să faci diferența între rostirea firească a strofelor și recitarea lor școlărească. Poate să ia lecții de la Silviu Biriș (impecabil în rolul lui Buzdugan), Constantin Dinulescu – Alb Împărat, hâtru, cald, foarte natural în gesturi și intonație, Lari Giorgescu (Făt Frumos… căzut din Lună). Foarte simpatic este Crainicul mereu depășit de situație, în interpretarea lui Ovidiu Cuncea. Mi-a plăcut mult și Vrăjitoarea nuanțată cu sensibilitate de Carmen Ionescu: un personaj pendulând firesc între malefic și tragic, odată împrăștiind blesteme, altădată jelindu-și fiul adorat. În ambele situații – o femeie fascinantă. Chiar dacă rolul pețitorului e mic, Ștefan Ruxanda are mult haz cu mersul ăla de Jar Jar Binks și salturile elansate, exprimând bucuria însurătorii. Ca de obicei, cei peste 50 de artiști ai Companiei Passe-Partout sunt excepționali, ca și costumele create de Doina Levința. O notă specială pentru rochia de mireasă a Sorinei – o fastuoasă metaforă despre puritate și limitele ei.

”Nu știu cum, – zice Dan Puric în caietul de sală – dar Eftimiu a făcut un basm modern fără să-l modernizeze. I-a păstrat sănătatea sufletească, inocența și frumusețea. S-a jucat. Asta mi-a plăcut teribil. M-a atras starea de joc a lui Eftimiu față de poveste. Într-o societate confuză, în care lipsesc reperele morale, iar axul valorii este perturbat, basmul clarifică, limpezește. El nu poate să mintă pentru că e făcut pentru copii. Nevoia de basm o consider azi necesară pentru că lumea se urâțește, iar basmul e un reflex de igienă sufletească…” Victor Eftimiu avea 21 de ani când a scris ” Înșir’te mărgărite”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca