Povestea cu urmăritorul pozitiv care descoperă că urmăritul negativ i s-a insinuat în familie a devenit un clișeu al thrillerelor hollywoodiene de categorie B. Regizorul Radu Muntean reia tema în stil propriu, o dezbracă de brizbrizuri și frisoane artificiale și obține un rezultat care îi determină pe cei de la The Hollywood Reporter să scrie: ”Un film foarte bun, dacă nu chiar revoluționar, despre ­– așa cum o sugerează și titlul – perspectivă și distanță.”

Cei trei scenariști, Radu Muntean, Alexandru Baciu și Răzvan Rădulescu, ”descojesc” personajul pozitiv și pe cel negativ, scoțând la iveală sâmburele de rău din miezul binelui. Și invers. Orice amănunt, cât de mic, are valențe definitorii în acest film. Toți cei implicați în poveste locuiesc într-un bloc vechi, de patru etaje, fără lift, construit, probabil, pe la începuturile erei totalitariste. (Radu Muntean ne-a dezvăluit la vizionarea cu presa că blocul se află la intrarea în Drumul Taberei, știți, în apropiere de Afi Palace). Dacă locuiești la ultimul etaj, te vei perinda prin fața ușilor apartamentelor de la etajele inferioare. Vei auzi sunetele care se propagă din interior. Și mirosurile care vin de prin bucătării. Ciorbe, tocănițe, chiftele, vinete coapte… Oamenii din bloc nu sunt nici bogați, nici săraci. Pătrașcu are o firmă de înmatriculări auto, dar nu e înstărit. E un cetățean ca majoritatea. Așa cum ne-a obișnuit prin toate rolurile sale, de la ”A fost sau n-a fost?” la ”Aferim!”, inepuizabilul Teodor Corban își investește personajul cu toate trăsăturile de care are nevoie pentru a fi viu, cu adevărat viu.

Pătrașcu are ceva simț civic, o demonstrează faptul că adună ”cârnații” depuși de câinele lui pe aleile parcului. Își dorește o viață sănătoasă, deci s-a lăsat de fumat, mănâncă salate și face jogging. Își iubește soția și fiul. Are principii morale în stare de funcționare. Cel puțin până la un moment dat. Tot sistemul lui de valori se dărâmă în ziua când, urcând scările, își ascute auzul în dreptul ușii din dosul căreia se aud niște răcnete. Apoi îl vede ieșind pe vecinul Vali, care încuie ușa pe dinafară, deși femeia din interior continuă să țipe. Apoi află că femeia care țipa e moartă. Apoi vine poliția și Pătrașcu nu spune nimic. Din cauza mentalității ăleia care îi animă pe mulți: Nu mă amestec. Nu mă leg la cap dacă nu mă doare. Nu vreau să fiu târât pe drumuri pentru declarații la poliție și la proces. Chiar dacă anumite ezitări se fac simțite. Excepțională secvența în care Pătrașcu se duce la Poliție, unde are un  prieten, pe comisarul Bolocan (Liviu Cheloiu). Impecabil redată senzația aia de stânjeneală care se face simțită între doi oameni dintre care unul are ceva de spus, dar e prea laș s-o facă, iar celălalt pur și simplu n-are chef să-l întrebe care este adevăratul motiv al vizitei.

La fel, tensiunea dintre Pătrașcu și Vali se revarsă dincoace de ecran, făcându-l părtaș la acțiune pe cinefilul uimit. Ce îl uimește pe cinefil? Păi, de exemplu, pe mine m-a uimit până la extaz Iulian Postelnicu, în rolul lui Vali Dima. Tot ce știm despre personajul lui e mai mult ghicit. Că e un psihopat posesiv, care preferă să-și vadă amanta moartă decât s-o lase să plece în Italia.  Că are o căsnicie aparent liniștită, totuși își înșală nevasta. Că e un băiat simpatic, priceput în ale calculatoarelor, care sare imediat să ajute pe cine are nevoie. Că are stomacul îngrozitor de sensibil, și vomită pe bază de mustrări de conștiință.

Nu știm exact dacă îl urăște pe Pătrașcu pentru că nu l-a denunțat sau pentru că a fost indiscret și a aflat de crima lui. Iulian Postelnicu e absolut mi-nu-nat în acest rol! Îl știam din grupul Divertis, îl văzusem făcând roluri secundare în filme, știam că e un bun actor, dar n-aș fi bănuit că e chiar atât de bun! Momentul în care cărțile sunt date pe față, în mașină, este apogeul filmului. ”De ce nu le-ai spus?” – îl întreabă Vali pe Sandu Pătrașcu și în ochii lui ferocitatea se împletește cu groaza, într-un fel de opacitate rece, ucigătoare. Această privire am mai văzut-o doar la Jack Nicholson, în ”The Shining”. Da. Iulian Postelnicu este un foarte mare actor. Este printre puținii care n-au nevoie de cuvinte pentru a transmite ceva. Spune cu ochii, corpul, tăcerea.

În filmul lui Radu Muntean, tăcerea este primordială, sfidând vorbăria incontinentă care sufocă filmele românești. Ar mai fi multe de spus despre omogenitatea echipei de actori care, în roluri mari sau mici, dau consistență tramei. Îi voi aminti pe Ionuț Bora (Matei, fiul lui Pătrașcu), Oxana Moravec (soția lui Pătrașcu),  Tatiana Iekel (mama lui Pătrașcu), Constantin Drăgănescu și Vlad Ivanov (vecinii cu care urmărește meciul la televizor), Ioana Flora (soția lui Vali), Paul Ipate (client), Maria Popistașu (sora fetei ucise). Remarcabil este și modul în care directorul de imagine Tudor Lucaciu îl decupează pe Sandu Pătrașcu din mediul înconjurător, respectând stilul pe care regizorul Radu Muntean îl numește minimalist, dar care s-ar putea numi, tot atât de bine, redus la esență. Foarte bun film, greu de depășit, greu de uitat.

Gabriela Hurezean

Cu cât un film se bucură de notorietate mai mare (dată, mai ales, de câștigarea vreunui premiu internațional) cu atât veleitarii criticii delirează cu mai multă poftă. Facem abstracție de cei care nu sunt în stare să se exprime fără greșeli gramaticale și ne referim la cei care înțeleg întrucâtva subiectul pe care îl comentează – în cazul nostru filmul ”Aferim!” – dar nu se pot abține să-și etaleze cultura generală, bătând câmpii (fără grație) în cele mai imprevizibile direcții. Și în cel mai adormitor stil. În loc să spună cum e filmul, dezvoltă un adevărat tratat de istorie/sociologie/literatură. Sau se lansează în constatări rizibile. De pildă, într-o cronică ”pianotată” la patru mâini – de aceea a și ieșit atât de lungă și contorsionată – se afirmă stupefiant că în filmul lui Radu Jude nu există picturalitate. Iată câteva imagini ce contrazic afirmația, amintind de superbe gravuri de epocă:

Cred că definiția cea mai exactă a filmului ”Aferim!” a dat-o producătorul Ada Solomon, la proiecția pentru presă: ”o snoavă”. Construind pe scenariul/snoavă  scris împreună cu Florin Lăzărescu, Radu Jude propune o subtilă stratificare a mesajului, oferindu-ți libertatea de a alege din film înțelesul care îți este cel mai aproape. Occidentalul va pricepe că țiganii de azi sunt cum sunt pentru că, în trecut, au fost sclavi. Oprimați. Batjocoriți. Și, subliminal, se vor alege și cu ideea că nicio țară nu-și ia numele de la niște robi. Și că nu e loc pentru confuzii de natură etnică. Românul va înțelege că istoria aia bombastică, eroică precum și stereotipul cu poporul blând, supus și ospitalier sunt ușor mincinoase. Au trecut barbarii peste noi, dar nici noi n-am fost chiar sfinți. Și o demonstrează personajele din ”Aferim!”.

Privind din unghiul meu (subiectiv și fără pretenții de adevăr universal valabil), cred că personajul principal este Ioniță, care va parcurge, timp de două zile și o noapte, călătoria inițiatică soldată cu schimbarea totală a viziunii sale asupra vieții, a lumii și, mai ales, asupra tatălui său. Deși încă elev de liceu, Mihai Comănoiu interpretează magistral rolul acestui adolescent care citește cu opinteli, dar privește lucrurile cu ochi curat și naiv și ar sări în ajutorul oricui dacă nu l-ar împiedica mereu tatăl său. Magistral este și Teodor Corban în rolul tatălui, zapciul Costandin, un fost bărbat din care viața a făcut o fantoșă a cărei principală trăsătură este lașitatea, adică fix absența bărbăției. Vezi prima scenă în care Ioniță începe să-și descopere tatăl în altă lumină: în pădure, un om hăcuit de lotri e încă viu, Ioniță vrea să-l salveze, dar tatăl impune ”filosofia” valabilă și azi, aceea cu neamestecul care e sănătate curată.

Empatizând cu cei doi robi, Ioniță va asista neputincios la deznodământul nefericit în cazul ambilor fugari recuperați de Costandin. În cursul nopții petrecute la han, adolescentul va cunoaște femeia dar, la capătul zilei următoare, va trebui să se resemneze cu slugărnicia total nebărbătească a tatălui său. Și cu propria nimicnicie. Merită să mai vezi o dată filmul, doar pentru a urmări expresia de pe chipul lui Ioniță. Bijuterii actoricești cizelează Toma Cuzin (Carfin) și micul Alberto Dinache (Țintiric). Deși e cu picioarele imobilizate în butuci și depus de-a curmezișul pe greabănul calului călărit de zapciu, Carfin are acea putere tipic țigănească de a povesti despre călătoriile lui prin lume. Și despre amorul cu boieroaica rea de muscă.

La rândul lui, Țintiric, deși bănuiește că va pica din lac în puț, are puterea să facă – tipic țigănește! – haz de necaz. Mai exact, haz în miezul necazului. Fie și singur, râsul lui Alberto merită toți banii dați pe bilet! Un  personaj savuros este preotul mucalit, cinic și logoreic, interpretat de Alexandru Bindea. Chiar dacă nu ești de acord cu antisemitismul și cu xenofobia pe care le clamează, îl asculți râzând, pentru că are un haz irezistibil. Deși are de jucat o partitură destul de tragică – jupâneasa snopită  în bătaie și sechestrată de bărbatul încornorat – Mihaela Sârbu își învăluie eroina într-o adiere latentă de umor, astfel încât să nu-i plângi prea tare de milă. Pe Alexandru Dabija îl știam până deunăzi doar în ipostază de regizor (și încă unul de categorie grea!) dar n-am fost prea surprinsă descoperindu-l în rolul răzbunătorului boier Cândescu. În fond, un bun regizor trebuie să fie, implicit, și un bun actor. Dabija propune un personaj convingător: Cândescu prezintă plictiseala aia obosită și arogantă, specifică stăpânului cu drept de viață și de moarte asupra tuturor, ferocitatea rece a carnasierului care își pândește prada.

Deși în roluri fulgurante, Luminița Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Gabriel Spahiu, Șerban Pavlu, Adina Cristescu ș.a. aduc filmului accente binevenite. Și, da, imaginea semnată de Marius Panduru, așa, în alb-negru, este de o picturalitate absolut încântătoare, amintind de gravurile epocii, de penumbrele lui Rembrand sau de tablourile lui Grigorescu. Admirabilă acribia cu care s-a evitat orice amănunt ce putea să ruineze atmosfera de epocă (stâlpi, semne pe copaci, borne etc.) și minunată contribuția muzicală a  grupului Trei Parale. Respectând istoria adevărată, Radu Jude ne spune o poveste simplă cu semnificații profunde, într-un limbaj cinematografic perfect articulat. ”Aferim!” este un film de artă. De mare artă! Nu care cumva să-l ratați.

Gabriela Hurezean