DE CE?

A întârziat doar două minute, exact cât a avut nevoie pentru a se arunca înaintea mașinilor din intersecție și a salva un pui de pisică slab, jigărit, însetat și înfometat, care traversa pe roșu. Cum cele trei pisici ale mele – adunate tot de pe străzi – reacționează violent când li se încalcă teritoriul, ne-am izolat cu ”musafira” în bucătărie.

Abia după ce a mâncat, băut, jucat, adormit, am purces la conversație, deși ceea ce ne preocupa mai presus de orice, era să-i găsim un stăpân puiuțului blănos (ceea ce s-a și întâmplat, chiar a doua zi). Evident, tema principală a fost soluția pe cât de prostească, pe atât de atroce, aleasă  de autorități pentru problema câinilor comunitari. ”Aș vrea, măcar pentru o zi, în viața asta, să fiu cățel, – spune Roxana Guttman – să mă pot uita în ochii oamenilor și să întreb tăcut: DE CE? De ce nu ni se dezvăluie adevăratele împrejurări în care s-a produs tragedia copilului din Parcul Tei? De ce și cum s-a ajuns să se afirme cu atâta convingere că lumea asta e numai a oamenilor? De ce și cine vrea cu orice chip să distrugă armonia inițial perfectă a planetei? Cred că după o zi în care am fost un cățel cu ochi senini și întrebători, cu iubire și devotament, cu mirare la tot ce e-n jur și cu o rangă în cap sau cu blana arzând, știu sigur că, la sfârșitul zilei, n-aș mai vrea să redevin vreodată om.”

Despre fericire

Îmi spune că violența, agresivitatea, sărăcia și prostia o fac nefericită. Are ochii umezi, deși nu e o plângăcioasă.

Încerc să schimb atmosfera și o întreb ce o face fericită. ”Mă face fericită copilul meu, – mărturisește Roxana Guttman – mama mea, care ne susține și ne ține pumnii la fiecare spectacol sau examen, ”ferma” noastră de animăluțe, două pisici și un cățel, iubirea și devotamentul necondiționate, pe care ni le arată de când ne știm, bieții câini maidanezi, pentru statornicia sentimentelor lor (de care omul nu e în stare!). Sunt fericită pe scenă, în parc, când ninge, când vin Sărbătorile, când beau cea mai bună cafea de la ”tonomatul” din holul Teatrului Evreiesc. Sunt fericită și recunoscătoare pentru viața asta, cu bune și rele, pentru că știu că reprezintă șansa mea la evoluție. Șansa mea de a învăța să înțeleg, să prețuiesc și să iubesc tot ce mă înconjoară.” Fiica Roxanei, Naomi, licențiată în teatrologie (UNATC), e un talent polivalent. Naomi este bucuria supremă a Roxanei: ”Ca mamă, cred că trăiesc cea mai mare provocare. Aș vrea să-i pot oferi copilului meu șansa de a trăi într-o lume mai bună, șansa de a fi fericită, iubită și respectată. Șansa de a învăța din greșelile mele și de a nu le repeta. Și, dacă mă gândesc bine, cred că pot. Știu că se va întâmpla tot ce-mi doresc cu ardoare. Spre deosebire de mine, copilul Naomi e mult mai organizat și mai determinat. E, toată, un suflet de artist hărăzit cu multe talente (pian, actorie, scris…). O admir pentru dorința și puterea de a explora mereu ceva nou. Mă trezește de multe ori la realitate din norii mei de visare și mă motivează cu idei de proiecte. Ne susținem, ne criticăm, ne lăudăm reciproc, suntem deja o echipă. Mai presus de toate, ne iubim cât toate planetele (cum spunea Naomi când era mică) și încercăm, amândouă, să nu pierdem niciodată copilul din noi.”

Despre teatru

Am văzut-o în roluri memorabile, la Teatrul Evreiesc de Stat, la Opera Națională din București, la Teatrul Luni de la Green Hours. Am văzut-o în filme, în roluri mari și mici. Roxana Guttman e genul de actriță care îți confiscă toată atenția, chiar dacă stă ascunsă după decor și îi are ca parteneri de scenă pe cei mai sacri dintre monștrii sacri. Și e încântată că Teatrul Evreiesc de Stat cunoaște un reviriment spectaculos de când Maia Morgenstern a preluat conducerea: ”În ultimii 20 de ani, de la ”Dibuk” încoace (regia: Cătălina Buzoianu), TES n-a mai participat cu niciun spectacol în Festivalul Național de Teatru. Și iată că, anul acesta, avem un motiv de mândrie: ”Yentl” – regia: Erwin Șimșensohn – un spectacol pe care eu am pariat, e selecționat! Tot ”Yentl” a participat în luna august la Festivalul de Teatru de la Varșovia, a cărui ediție de anul acesta a fost dedicată lui Isaac Bashevis Singer. Fără modestie, a fost un succes real. Acest spectacol este primul proiect inițiat de Maia Morgenstern ca director al TES și a reamintit tuturor că teatrul nostru există! Și există cu spectacole foarte bune.”

Aici ne-am oprit și am trecut la trimiterea unor mesaje către toți oamenii buni pe care îi cunoaștem și care ar fi putut să adopte pisoiașul. Până la urmă, l-a ”înfiat” Cristina, o fată micuță, cu un suflet uriaș. Am publicat acest interviu astăzi, pentru că pe 4 octombrie, în țările civilizate se sărbătorește Ziua Internațională a Animalelor. Din păcate, în România, acestă zi se ”celebrează” prin uciderea câinilor. Bine că există și oameni care mai reduc din numărul victimelor aflate în lagărele de exterminare numite ”adăposturi”.

Gabriela Hurezean

Fotografii: arhiva TES, oglinzideargint.ro

Dacă vreau să nu mă rătăcesc în drum spre Teatrul Evreiesc de Stat, trebuie s-o iau pe Mântuleasa. M-am executat și, în apropierea scuarului unde se află capul lui Eliade, a explodat un tei. Și locul s-a umplut cu parfum euforizant. Dar nu acesta a fost motivul pentru care ”Păpușarul” avea să-mi cotropească mintea și sufletul.

Alexander Hausvater lansează un mare actor: Constantin Florescu

N-ai cum să gândești abstract despre 6.000.000 de oameni nevinovați, uciși în modul cel mai concret, din simplul motiv că erau evrei. Piesa scrisă de Gilles Segal (dramaturg francez, născut în România) a fost montată pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București de Alexander Hausvater, un regizor mult prea bun ca să poată fi înțeles de unele minți obtuze. În urmă cu trei ani, când a fost premiera spectacolului ”Păpușarul”, Hausvater spunea că, mai mult decât holocaustul, îl interesează povestea individuală a fiecăreia dintre cele 6.000.000 de victime. Povestea păpușarului Finkelbaum din Lodz este una dintre acestea. Samuel Finkelbaum a reușit să evadeze din lagărul de la Birkenau, dar a dat o moarte  pe altă moarte. La cinci ani de la încheierea războiului, omul tot nu îndrăznea să-și părăsească ascunzișul. Faptul că regizorul l-a distribuit în rolul titular pe Constantin Florescu a fost lovitura de maestru. Dacă, până acum, n-a avut parte de personaje care să-i pună cu adevărat în valoare uriașul talent, Constantin Florescu are la dispoziție, de data asta, partitura cea mai potrivită. Samuel Finkelbaum s-a rupt de lume, și-a reconstituit micul univers din păpuși de cârpă și își petrece timpul războindu-se cu Dumnezeul care a permis shoah-ul, uciderea unei jumătăți din poporul său. La Birkenau au murit toți cei pe care îi iubea, prieteni, părinți, soția însărcinată. Reconstituind trecutul cu ajutorul păpușilor sale, Finkelbaum este, în același timp, Creator și Creațiune.

Fericit și senin la propria nuntă sau atunci când află că va deveni tată, Finkelbaum are în ochi sclipiri de fiară când îl interpretează pe ofițerul SS care i-a exterminat familia, pentru a sfârși, apoi, în tragica împietrire a celui care și-a văzut ucisă familia. Chiar dacă Finkelbaum a supraviețuit, amintirea este, pentru el, o rană sângerândă, o moarte continuă, insuportabilă. ”Dumnezeu nu există, pentru că nu poate să-mi dea nebunia” – strigă păpușarul care crede că, doar pierzându-și mințile, ar putea să nu mai simtă sfâșierea atroce. Până la urmă, Dumnezeu îi va arăta, totuși, că există. Dăruit cu o expresivitate halucinantă, Constantin Florescu îți acaparează atenția și emoțiile pentru o oră și jumătate. Îi stă alături în riscanta aventură Rudy Rosenfeld – acest minunat stâlp de rezistență al TES – în rolul lui Schwartzkopf, un alt supraviețuitor al lagărului de exterminare care, însă, a reușit să se redreseze psihic și, acum, cu o bunătate nealterată de chinurile suferite, încearcă să-l readucă la viață pe fostul său prieten. Alexandra Fasolă este sensibilă, solară, atașantă în rolul Rachelei, soția lui Finkelbaum. Atrage atenția prin grația și versatilitatea sa și Iolanda Covaci (Leah, copilul, clarinetista, violonista), după cum și-au meritat aplauzele Natalie Ester (proprietăreasa), Nicolae Călugărița (în patru roluri interpretate cu haz, dar și cu unele îngroșări inutile…), Marius Călugărița, Darius Daradici, Anka Levana, Viorel Manole, Marian Simion. Spectacolul ”Păpușarul” de la Teatrul Evreiesc de Stat poartă amprenta inconfundabilă a regizorului Alexander Hausvater: se joacă în spațiu neconvențional (cu publicul pe scenă), are umor și ironie, deși subiectul e tragic, propune o distribuție excelentă, iar finalul este surprinzător. Scenografia – perfectă! – este semnată de Viorica Petrovici. Muzica lui Yves Chamberland completează sugestiv atmosfera acestui extraordinar spectacol.

Gabriela Hurezean

]]> https://www.muzesiarme.ro/2013/06/03/papusarul-un-dumnezeu-mai-mic-si-mai-nefericit/feed/ 0