Ceea ce frapează din prima la spectacolul montat de Chris Simion-Mercurian este decorul creat de Maria Miu, între regizor și scenograf existând o veche simbioză artistică. Casa de păpuși imaginată de Henrik Ibsen este un spațiu aseptic, pur, amintind salonul de spital, cu o singură deschidere spre lume: ecranul negru, fereastră către bezna lumii, dincolo de care apar semne, simboluri, fantome, libertatea ca Fata Morgana. Este o expresie sugestivă a principiilor ermetice ce guvernează familia și toată lumea lui Torvald și a Norei, o lume în care nu se iartă greșeala, oricât de înălțător ar fi mobilul ei. O lume cu uși turnante ce se deschid spre undeva, dar adesea spre nicăieri.

În rolul titular, Irina Movilă împlinește o creație absolut glorioasă. Actrița își păstrează personajul la cel mai înalt nivel al expresivității și al transmiterii emoției, indiferent cât consum de energie ar costa-o. Aici voi oferi un amănunt oarecum colateral, dar semnificativ pentru ce înseamnă actoria de elită. În timpul reprezentației, s-a dat drumul la aerul condiționat și Irina Movilă e alergică. Evident, actrița a făcut o criză de tuse. Știți cum e tusea aia cumplită, care îți taie respirația, te sufocă, te chinuie ca pe hoții de cai. Orice actriță mai sperioasă, la faza asta ar fi ieșit din scenă și s-ar mai fi întors după consumarea crizei. Sau nu s-ar mai fi întors deloc, de jenă. Dar Irina Movilă este o actriță totală. A tușit ca și cum așa era rolul, continuând dialogul cu partenerul. Cum e Nora Irinei Movilă? Iubitoare, gata de orice sacrificiu pentru bărbatul iubit, copilă în compania celor trei copii ai săi, uneori fericită, alteori umilită și zdrobită. Nora, cea pe care și tatăl, și soțul, o consideră o păpușă care trebuie să stea cuminte, drăguță și decorativă, într-o casă de păpuși ce începe să semene suspect cu o cușcă fără ieșire. În ciuda ușilor niciodată blocate. Fragilă și, aparent învinsă, Nora își găsește, totuși, curajul necesar evadării, scufundării în necunoscut, acceptării sinelui adevărat. Splendidă metafora finală cu patul-portal spre lumea largă. Indiferent că rostește replici sau se exprimă prin bunăvoința trupului, sau chiar și atunci când stă mută și nemișcată, Irina Movilă emite o vibrație infailibilă, cu o forță greu de tradus în cuvinte.

Ioan Andrei Ionescu, în rolul lui Torvald Helmer, înțelege deplin și nuanțat semnificația substanței de contrast în definirea personajelor, a interacțiunii dintre acestea. Soțul ei, Torvald, este entitatea cu care Nora contrastează în tot ce face. A încălcat legea pentru a-l însănătoși, acceptă multă vreme rolul de păpușă docilă, smerită, ar face orice pentru a se ridica la standardele lui morale. Dar cum e morala lui Torvald? Ce idealuri sublime îl animă? Aria cea mare a lui Torvald, pe care Ioan Andrei Ionescu o interpretează cu virtuozitate, este alcătuită din aceste cuvinte cheie: ”Am crezut că mi-ai risipit averea!”. Așadar, acel magnific Torvald, în intransigența sa neclintită (”Nimeni nu-și jertfește onoarea pentru cel pe care îl iubește.”) este, în realitate, un pigmeu lipsit de suflet, ingrat și lacom, pentru care singura valoare e averea. Agoniseala. Ioan Andrei Ionescu este la fel de convingător în momentul de isterie dezlănțuită ca și în cel de ușurare, de bucurie meschină.

Un personaj luminos, atașant – doctorul Rank – întruchipează cu multă sensibilitate Mihai Munteniță. Din Rank răzbate toată disperarea lui Ibsen, care constată mereu că luminița de la capătul tunelului e doar o iluzie, o cometă în cădere liberă. Rank este cel care iubește cu adevărat, e un fel de înger ocrotitor, care ar putea aduce fericirea. Dar nu poate. N-are cum. Îngerii sunt doar străfulgerări orbitoare prin viața omului.

În nota sa obișnuită, Șerban Pavlu conferă substanță și complexitate unui personaj aparent negativ, avocatul Krogstad. Spun aparent, pentru că șantajul întru totul condamnabil pe care îl făptuiește are o circumstanță atenuantă: trebuie să-și întrețină copiii și un post mai bun în banca lui Helmer ar putea să-i aducă rezolvarea problemelor. Pavlu nuanțează cu finețe răul și binele din alcătuirea lui Krogstad. Cea care îi va ocupa multvisatul post de la bancă, Christine Linde, este, în interpretarea Amaliei Ciolan, o ființă ambiguă, exponenta unei rațiuni reci, nemiloase, la prima vedere prietenoasă și binevoitoare, dar păstrând ascunse unele surprize nu tocmai încântătoare. Oarecum, prin felul în care e creionată, Christine pare o imagine în oglindă a lui Helmer.

Cele trei siluete în alb, sugerând când doctori, când copii, când fantasme la fereastra spre întuneric sunt o invenție regizorală, menite să confere acțiunii accente binevenite. Chiar dacă nu au replici de rostit, Bianca Marinescu, Georgiana Vișan și Robert Herea contribuie sugestiv la definirea atmosferei, grație și coregrafiei inspirate a Ioanei Marchidan. Cum Chris Simion-Mercurian a știut mereu să-și aleagă cei mai buni aliați, nu pot să nu subliniez importanța muzicii din acest spectacol. Călin Țopa a compus sonorități speciale pentru ”Nora”, uneori, prețioase semne de punctuație cu sunet, revelatoare în contextul replicilor. Dar apoteoza este ceea ce aș numi descompunerea și recompunerea unei piese arhicunoscute a trupei ABBA, ”S.O.S!”, remix care, prin vocile  Georgianei Vișan și Biancăi Marinescu exprimă copleșitor disperarea, durerea, revolta, descătușarea. Unii consideră și textul, și spectacolul, ca fiind purtătoare a unui mesaj feminist. Mie nu mi se par așa. Și textul, și spectacolul, și mesajul sunt despre oameni de orice sex.

Ce spune Chris Simion-Mercurian: ”Deși este scris acum aproape 150 de ani, își păstrează forța unui manifest, iar Henrik Ibsen rămâne de departe un dramaturg modern și necesar. NORA sau O casă cu păpuși nu este doar o poveste despre o relație de dragoste abuzivă, ci este o demonstrație axiomatică a faptului că omul are nevoie de minciună pentru a trăi. Până când? Care e limita? Cine o stabilește? Societatea? Prejudecățile? Nevoia de adevăr a sinelui? (…) Omul are puterea de a hotărî pentru sine și este responsabil pentru tot ce se întâmplă în viața sa. Omul este mai presus de societate și are libertatea să lupte pentru salvarea sa.”

”Nora” care se joacă în Sala Atelier a TNB este creația unui regizor femeie, om, artist, care știe exact ce vrea să transmită și prin ce mijloace. Un spectacol curat, fără ambiguități plictisitoare, prin care adevărul se plimbă ca un scalpel foarte bine ascuțit.

Spectacolul s-a născut în urma colaborării dintre Asociația Culturală Grivița 53 și Teatrul Național I.L.Caragiale din București.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Chris Simion-Mercurian, Teodora Niculae, Florin Ghioca

Ce povestesc eu, aici, ar trebui citit numai de cei care au văzut deja spectacolul. Pentru că e cu spoilăreală și n-aș vrea să stric surpriza unei performanțe atât de percutante în atingerea neprevăzutului. Să tot fie vreo 20 de ani de când am descoperit poezia din ADN-ul lui Radu Afrim. Am avut senzația că spectacolul său de la Odeon, ”De ce fierbe copilul în mămăligă”, este opera unui regizor aflat la apogeul carierei. La scurt timp după premieră, Ada Milea mi-a făcut cunoștință, în curtea  Green Hours, cu un fel de băiețel blond, timid, dar proprietar al unor ochi sinilii, care te citesc până în măduva oaselor. E acea ascuțime a privirii pe care o dobândești răsfoind toată viața albume de artă. Și, desigur, scrutându-ți neobosit și vise, și visuri.

MIZA: VIAȚA SAU VISUL?

Despre ”La câțiva oameni distanță de tine”, cea mai recentă premieră a Naționalului bucureștean, s-au scris deja cisterne de elogii. În ceea ce mă privește, mi-am luat un răgaz pentru a contabiliza/metaboliza cele văzute, simțite, trăite. Am constatat că textul lui Dan Coman și montarea lui Radu Afrim exclud distanța. Se îmbrățișează. La fel cum spectacolul în sine se îmbrățișează cu publicul. Îmi spunea cineva că partea a doua e ceva mai jos decât prima parte. Nicidecum. Ambele părți sunt egale în excelență. Doar că, în prima parte, se râde foarte mult. Mult, mult de tot și cu hohote torențiale. Cu poftă și încântare. În partea de după pauză se râde doar când Frau Klara, o babă nimfomană, de 98 de ani, abuzează bărbații din public.

NUMAI CĂ: după părerea mea, adevăratul, sângerosul tragism stă pitulat fix sub hohotul homeric din prima parte, nicidecum în melancolia actului II. Avem două Mame. Două femei profund nefericite. Singure. Care încearcă să evadeze din lumea care nu le lasă să respire. Prima Mamă e a Nataliei Călin (știu că e lovită de geniu, încă de când am văzut-o în ”Hoți”, tot Afrim, tot TNB, tot grai transilvănean). Mama asta are un băiat dependent de păcănele, visând să se îmbogățească din jocurile norocului, și o fată care trăiește un ”vis american” niciodată materializabil. Soțul i-a murit. E singură, tânjește nu atât după iubire, cât după a putea să ofere cuiva preaplinul de dragoste adunat în ființa ei. Isidor, polițistul pensionat la 47 de ani, pare să fie întruparea idealului său masculin. E fercheș, are părul lipit cu migală de țeastă, are și mustața aia virilă, cântă frumos, la nunți, dar și la biserică, ce contează că-l dor șalele, că se teme de curent și sforăie ca o drujbă. Că doar și ea s-a stricat la burtă după ce a mâncat nesănătos la nuntă. E un vis mititel, pe măsura imaginației de care dispune o femeie simplă, care n-a citit prea multe cărți la viața ei. O construcție înduioșător de ridicolă, burlescă pe alocuri, la care râzi, râzi cu cârcei, pentru ca, la urmă, să-ți stea râsu-n gât, ca bucata de măr în gâtlejul Albei ca Zăpada.

A doua Mamă, a Mirelei Oprișor (minunate interiorizarea, echilibrul, sinceritatea cu care își împlinește personajul) este mult mai legată de realitate. A fugit de soțul bețiv și s-a angajat în Austria ca îngrijitoare a unei bătrâne… exotice. Știe că nu se va mai întoarce în țara natală, la soțul pe care nu-l iubește, la fiul cu tendințe suicidale. La fel ca Mama din prima poveste, își dorește și ea o brumă de tandrețe. Și se bucură de ea așa cum e: doar în weekend, cu un bărbat însurat, nedisponibil, dar care există în viața reală, nu doar în imaginație. Una din întrebările pe care le pune spectacolul lui Radu Afrim – poate cea mai importantă – este aceasta: Ce alegem? Iubirea ideală, exact așa cum ne-o dorim, în cele mai mici amănunte, dar care e doar un rod al imaginației noastre și nu poate exista în viața reală? Sau iubirea mediocră, de compromis, alcătuită din resturi și firimituri, dar care există în viața reală și care îți poate aduce măcar bucurie de-o clipă? Așadar, ce alegem, la câțiva oameni (ne)distanță de noi? Să iubim în lumi paralele sau să acceptăm mici fracțiuni de măsură? Încercați să digerați asta.

OAMENII. ACTORII. ADEVĂRUL.

Dacă vrei să obții un rol într-o montare marca Afrim, trebuie să fii în stare să te urci pe pereți, să faci roata țiganului, să dansezi, să levitezi, dar și să stai împietrit pentru o perioadă nedeterminată. Să fii om, să fii neom, să fii câine, să fii poezie, să fii orice. Să știi să-ți rostești rolul, nu să-l turui ca o râșniță ruginită. Și, mai ales, să fii ceva ce n-ai mai fost niciodată. Asta e provocarea la care Marius Bodochi răspunde cu brio. Dacă tatăl trist și dezalcoolizat din actul II e în nota lui obișnuită, cea a dramatismului bine temperat, polițistul Isidor din actul I îi prilejuiește o compoziție inedită, în care pune la bătaie și calități vocale (prea puțin exploatate până acum), dar și un subtil simț al umorului care, în acest spectacol, scapără ca un foc de artificii. Nu știu alții cum sunt, dar eu am început să râd de cum l-am văzut cu freză linsă și mustață.

Celălalt Marius, Manole, pendulează (așa cum îi e obiceiul) între tragic și comic. E Victor, fiul risipitor, care nu-și dorește decât să dispară, care nu se poate desprinde din adicție, și fură banii din sărărița mamei, chiar dacă îl mustră conștiința. Dar tot el o întruchipează și pe baba vioaie, de la nuntă, și pe Frau Klara, nonagenara cu pofte carnale încă vii. Ambele roluri îi ies senzațional, doar și-a făcut antrenamentul în materie de babe tot cu Afrim, la ”Între noi e totul bine”. La o privire atentă, Marius Manole e factorul care echilibrează stările. În primul act, unde se râde mult, el e entitatea melancolică. El e fiul tatălui care nu mai e decât ”un căcat de steluță”.  În actul II, unde se cam plânge în public, el e entitatea care sparge zăgazurile râsului. Și, dacă mai are nevoie Manole de vreun punct de sprijin, în acest spectacol e Flavia Giurgiu, în rolul surorii, la diferite vârste și diferite etape ale expresiei corporale. Incredibilă sincronicitatea din mișcările celor doi. Splendidă întreaga coregrafie creată de Flavia Giurgiu.

Aflat la început de drum în actorie, Ștefan Iancu își confirmă vocația în ambele roluri. Transmite emoție pură ca adolescent care, părăsit de mamă, își oferă ca dar de ziua lui, la majorat, recuperarea tatălui ce ascunde sub pat poze rușinoase. Antologic monologul în care Jimmy povestește cum și-a găsit tatăl pe jos, mort de beat. O asemenea intensitate a trăirii n-o pot transmite decât actorii pur sânge. Și uite că Ștefan Iancu poate.

Decorul creat de Sabina și Bianca Veșteman adăpostește poveștile cu duioșie și familiaritate. Toți cei care am copilărit în Hyperboreea știm cum arată o bucătărie caldă și curată, dintr-un bloc mic, aflat într-un oraș mic. Toți știm cum e să te izolezi într-o cutie de sticlă, ca-ntr-o comă din care te trezești. Sau nu. Toți cunoaștem gustul amar al înstrăinării, chiar dacă n-am părăsit granițele patriei mumă. Uneori, a pădurii. No, așe. În concluzie, îi felicit cu graiul meu de Bihor, pă tăți cei care mi-or luminat sara și sufletul cu graiul lor de Bistrița. Plecăciune!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Nicu Cherciu

Mă număr printre privilegiații care au văzut și prima versiune a ”Creatorului de teatru”, la Teatrul Act, în urmă cu 20 de ani bătuți pe muchie. Același text al lui Thomas Bernhard, același regizor – Alexandru Dabija, același cap de afiș – Marcel Iureș, aflat pe atunci în culmea gloriei internaționale. Diferența față de varianta inițială este dată de spațiu. În intimitatea micii săli a Teatrului Act, actorii respiră lângă tine și asta intensifică emoția, vibrația pe care o transmite obligatoriu un act artistic reușit. La Teatrul Național ”I.L.Caragiale” din București, spațiul este același, ca formă, dar mult mai mare ca dimensiune. Tehnic, vibrația astfel dispersată ar trebui să se transmită mai anevoios dar, din fericire, geniul actoricesc de care dispune Marcel Iureș nu se supune legilor fizicii. Da, am zis geniu, pentru că Marcel Iureș de ”maladia” asta suferă și, iată, cu acest rol, acum, pare să fi atins apoteoza. Interpretarea sa e de un firesc copleșitor, nicio notă falsă, niciun gest excesiv, totul e măsurat farmaceutic. Personajul său, Bruscon, este același de acum 20 de ani, doar că a mai crescut prin subtilitatea nuanțării. Sarcasmul vitriolant a fost completat cu înțelepciune și resemnare. Cinismul este servit și acum, dar înfășurat într-un abur subțire de duioșie.

Chiar și în marea tiradă a revoltei: ”Acest popor nu mai este capabil să iubească. Oriunde mergem, numai invidie, ticăloșie, xenofobie, ură față de artă. Nicăieri altundeva nu se întâmpină arta cu atâta ostilitate. Aici, nici măcar nu se știe ce e arta. Adevăratul artist este târât în mizerie. Cel ipocrit și inutil este preaslăvit. Toți se pleacă în fața șarlataniei. O țară în întregime tâmpită, locuită de oameni în întregime tâmpiți. Cu oricine am sta de vorbă se dovedește a fi tâmpit. Pe oricine am asculta, este un analfabet. Ei spun că sunt socialiști și nu sunt decât naziști. Și spun că sunt catolici și nu sunt decât naziști. Spun că sunt oameni și nu sunt decât idioți.” Sigur, e vorba de Austria lui Hitler, dar răzbește peste vremuri un mic déjà vu. Degeaba spune Alexandru Dabija că textul lui Bernhard ”este total anacronic”, că tot el se contrazice imediat, răspunzând la o întrebare despre motivul din care piesele dramaturgului austriac se joacă, la noi, rar spre deloc: ”Bernhard se înscrie, alături de – între alții – Harold Pinter și Samuel Beckett, într-o listă lungă de autori ”nu prea jucați la noi” din pricina diferenței mult prea mari de IQ dintre creatorii noștri de teatru și sus-numiții autori.” Despre tâmpenie vorbește Bernhard, prin gura lui Bruscon, despre tâmpenie vorbește și Dabija cu gurița proprie. Unde sunt ”anacronismul”, ”inactualitatea”, ”inadecvarea la realitatea noastră”?

”Creatorul de teatru” e despre condiția vitregă a artistului. Și ieri, și azi. Bruscon își câștigă existența oferind spectacole în târgușoare ca și inexistente, însoțit de soundtrack-ul guițăturilor de porci și cu publicul alcătuit din cârnățari. ”Popor care nu e în stare să iubească”, ”munți de nimeni”, a căror ”ură față de artă” vine din incapacitatea totală de a o înțelege. Gloria nu e decât acea mare brânză de care tot încearcă să scape, dar nu reușește (remarcabilă găselnița regizorală!). Trupa lui Bruscon e alcătuită din propria familie. O nevastă care nu înțelege nimic (Ana Ciontea, interpretând fără cusur patetismul dus până dincolo de ridicol).

Un fiu cu evident retard mintal (Lucian Iftime, bine plasat în rol) și o fiică plină de solicitudine, dar legătura ei cu actoria e cam cât a cârnatului cu arta (Alexandra Sălceanu, adorabilă, ca de obicei). Cu asemenea trupă, Bruscon conchide, firește, citând din Pirandello: ”Un actor talentat e rar ca o bubă-n cur.” Bruscon (la fel ca Iureș) e conștient de nemărginirea propriilor sale capacități ce contrastează puternic cu incapacitățile confraților: ”Eu pot să joc surd complet. Nu-și dă nimeni seama. Dar teatru orb nu se poate face.” Iar publicul alcătuit din oameni mici și grași, mâncători de sângerete, consideră că un incendiu e mult mai captivant decât un spectacol de teatru.

Însuși hangiul care găzduiește trupa și spectacolul face parte din categoria public. Alexandru Bindea e perfect în exprimarea unui amuzant amestec între nedumerire și nepăsare, cu mici puseuri de bunăvoință, în ciuda faptului că e inoportunat fix în ziua când se pregătește sângeretele. Ca metaforă, sângeretele e destul de edificator în context. Caltaboșul făcut din sângele porcului poate fi asemuit spectacolului care se naște în dureri. Soția hangiului este interpretată de Afrodita Androne care, deși are o partitură modestă, e acolo unde trebuie să fie.

Deși am mai văzut-o și altă dată construind personaje vii, acroșante, Victoria Dicu furnizează o adevărată revelație în rolul servitoarei Erna. La un moment dat, Erna e singură în mijlocul scenei, ceilalți făcându-și de lucru pe la margini. Practic, Victoria Dicu nu face nimic. E nemișcată, acolo, în mijlocul scenei, dar privirea ei vorbește extraordinar! Despre uimire, despre efortul de a înțelege, despre admirația pentru oamenii deștepți și talentați, despre împăcarea cu propria ei condiție. Recunosc cinstit că, atât timp cât a stat Dicu în mijlocul scenei, n-am văzut și n-am auzit nimic altceva. Doar ceea ce spuneau și arătau chipul și ochii ei.

Sugestivă, bine gândită este scenografia semnată de Gabi Albu. Adâncă reverență i se cuvine regizorului Alexandru Dabija (care a și tradus piesa, excelent, cu mult umor). Am convingerea că, dintre toți regizorii, e cel mai aproape de spiritul lui Marcel Iureș, de nebunia, sălbăticia, inteligența, cruzimea și bucuria cu care acesta se dedică teatrului. Un creator de teatru. În toată puterea cuvântului.

Mergeți să vedeți spectacolul. Neapărat!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

În 2016, Jean-Philippe Daguerre este nominalizat pentru Premiul Molière. Nu-l obține și, probabil, de nervi și frustrare, scrie piesa ”Adio, domnule Haffmann”. Peste doi ani, când el însuși o va pune în scenă, interpretând și rolul nazistului Abetz, îi va aduce nu mai puțin de 4 Premii Molière (cel mai bun dramaturg, cel mai bun spectacol, cel mai bun rol secundar masculin, cel mai bun debut feminin). Că spectacolul se bucură, în continuare, de mult succes, se datorează, mai întâi de toate, faptului că aduce imensitatea crudă a războiului (al II-lea, mondial) la nivelul microcosmic – dar infinit mai pregnant – al câtorva oameni obișnuiți. Cu viețile, temerile, sacrificiile, meschinăriile, dramele, bucuriile, caraghioslâcurile lor. Fără patetisme, fără gesticulație inutilă. Exact cum scrie Jean-Luc Jeener în Le Figaro: ”O altă calitate a spectacolului ține de onestitatea sa intelectuală. Aici nimeni nu e nici bun, nici rău, aici sunt numai ființe umane care încearcă să nu se degradeze prea mult într-un context istoric dificil,unde foarte puțini sunt eroi cu adevărat. Situația e suficient de puternică pentru a ne face să înțelegem ambiguitățile dorinței și imposibilitatea inocenței.”

Este exemplar modul în care Felix Alexa înscenează această poveste (bazată pe un caz real), la Sala  Pictura a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. I-am recunoscut din prima limpezimea viziunii regizorale, expresivitatea bine articulată, exactitatea chirurgicală a decupajului scenelor, adecvarea perfectă între actorii aleși și personajele interpretate. Alexa și-a ales singur și fondul muzical, o cascadă de sonorități ce mențin ritmul intens al acțiunii. Aliat important în coagularea spectacolului, Andrada Chiriac propune un decor pe cât de sugestiv, pe atât de funcțional.

Pot afirma, fără a fi acuzată de exgerare, că spectacolul lui Alexa are chiar două elemente care frizează geniul: reprizele de step ale lui Pierre, în paralel cu acțiunea din pivniță, și felul în care o tot pufnește râsul pe Suzanne Abetz, când află amănunte despre sarcina Isabellei.

Joseph Haffmann este patronul evreu al unei bănoase afaceri cu bijuterii. A reușit să-și trimită în Elveția soția și cei patru copii, punându-i astfel la adăpost. El, însă, rămâne în Franța, sub amenințarea crâncenului shoah făptuit de naziști. Richard Bovnoczki nuanțează subtil stările prin care trece omul nevoit să trăiască în pivniță, acceptând un troc umilitor pentru toți cei trei protagoniști. Pierre Vigneau, angajatul său, va accepta să-l ascundă și să-i salveze afacerea, dar nu complet dezinteresat, pentru că, nu-i așa, în lumea noastră totul are un preț. Și iar mă văd nevoită să aplaud o scenă de mare rafinament: Când află care este prețul salvării sale, Haffmann nu vociferează, nu-și dă ochii peste cap, doar înțepenește mut, lăsând să-i alunece hârtiile pe care le avea în mână. Richard Bovnoczki parcurge cu nonșalanță drumul de la teamă, oroare, umilință, sentiment de vinovăție, până la curajul nebun de a-l înfrunta pe inamicul nazist.

Cuplul Pierre și Isabelle Vigneau reprezintă căsnicia reușită, întemeiată pe iubire, dar marcată de un vis imposibil de împlinit. Pierre (Alexandru Potocean) nu are scrupule când se întrevede, totuși, o cale de a-și împlini cea mai mare dorință. Chiar dacă asta îl umple de furia pe care și-o va  descărca la antrenamentele de step. Soția sa, Isabelle, în interpretarea  Alexandrei Sălceanu, este franțuzoaica tipică. Grațioasă, fragilă, mereu  iubitoare, supusă și nesupusă în același timp, condamnând afacerea înfloritoare pe care soțul ei o dezvoltă pe baza clientelei naziste. În contrast cu tinerii însurăței, soții Abetz reprezintă răul dezlănțuit. Andrei Finți este acel Otto Abetz care, sub masca onorabilității binevoitoare, joviale, ascunde fiara care a trimis trenuri întregi de evrei în camerele de gazare și care a devalizat Franța de inestimabile opere de artă, unele nici acum recuperate. Nevastă-sa, Suzanne (rolul îi vine mănușă Emiliei Popescu) este o franțuzoaică dispusă să dezvolte colaboraționismul până la cel mai înalt nivel, punerea pirostriilor. Drăguță, gurmandă/vorace, amatoare de glume ieftine și vinuri scumpe, nici n-ai zice că tot ea e o năpârcă de genul celor ce, după război, erau tunse și tăvălite prin smoală. Iar chicotitul ăla nestăpânit, izvorât dintr-o grobiană lipsă de tact, este apogeul măiestriei actoricești.

Un spectacol de văzut neapărat. Cel mai bun din câte am văzut în ultimul timp.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Chiar dacă reflectoarele marilor scene se află în hibernare pandemică, la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București se muncește cu osârdie întru consolidarea unui viitor fără covizi și distanțare, pe care îl sperăm cu toții cât mai apropiat. Într-o zi cu ploaie torențială, ne-am întâlnit – unii fizic, alții prin zoom – cu cei care pun la cale o noutate prețioasă în slujba publicului și a specialiștilor: Expoziția inovativă cu bunuri restaurate din colecția Muzeului TNB (înființat sub directoratul lui Liviu Rebreanu, în 1942). Ne-au povestit despre mersul lucrurilor Ion Caramitru (manager TNB),  Ioan Onisei (director general adjunct TNB, managerul proiectului), Mircea Rusu (director artistic TNB), Mihaela Verman (organizatorul expoziției), Anca Constantin (responsabil comunicare proiect). Muzeul TNB – singurul cu acest profil din țară – expune pe o suprafață generoasă, 650 mp, o impresionantă colecție cuprinzând tablouri, sculpturi, lucrări de grafică, afișe, fotografii, tipărituri, costume și accesorii de scenă, scrisori, obiecte personale ale actorilor. Proiectul, al cărui start s-a dat săptămâna trecută, va avea ca finalitate expertizarea, conservarea și restaurarea a 38 de obiecte, vedeta colecției fiind ”rochia de argint”, veșmântul de gală, cu trenă, pe care l-a purtat Regina Maria.

Rochia se va afla în centrul expoziției, înconjurată de costumele purtate de celebri actori români, în roluri de regi, domnitori, personaje istorice. Partenerii proiectului sunt Muzeul Național de Artă al României (ai cărui experți se vor ocupa și cu migăloasa recondiționare a ”rochiei de argint”), Muzeul Național al Satului «Dimitrie Gusti» (restaurarea a 10 obiecte patrimoniale, printre care costume purtate de Constantin Nottara, Ion Manolescu, George Calboreanu), Muzeul Militar Național “Regele Ferdinand”, Biblioteca Națională a României (aici vor fi readuse la viață vechi afișe, scrisori, caiete de sală, fotografii etc).

Proiectul beneficiază de 450 717,10 lei (finanțare nerambursabilă din Granturi SEE – Islanda, Liechtenstein, Norvegia) și 79 538,31 lei (finanțare nerambursabilă din Bugetul Național). Noul proiect al TNB se înscrie în programul RO – CULTURA, implementat de Ministerul Culturii. Să sperăm că într-un an și jumătate, cât va dura materializarea deplină a expoziției, pandemia va fi doar o amintire dezagreabilă, pe care o vom uita, bucurându-ne de parfumul scenei, recuperat din istorii glorioase ale teatrului.

Gabriela Hurezean

Dacă aș fi director de teatru, pe ăștia 14 de pe acoperiș i-aș angaja primii. Au renunțat la vacanță pentru a lucra cu Gigi Căciuleanu un spectacol care nu le va aduce cine știe ce câștig material, în schimb, le dăruiește un tezaur de cunoștințe despre ceea ce genialul maestru al dansului numește Teatru Coregrafic. Nu m-aș mira dacă iubitorii de teatru care vor fi în septembrie la Constanța, pentru a vedea Gala HOP, vor constata că acești 14 tineri actori, reuniți în Compania Ad-Hop (inventată de Gigi Căciuleanu), se vor dovedi cei mai buni dintre concurenții la glorie. Pentru că ei au tenacitatea de a spune ce au de spus cu orice sacrificiu, cu trupul și cu toate celelalte ale lor.

Avem 14 dansActori, șapte fete – Adela Mihai, Alexandra Oiște, Ioana Tănasă, Mara Pogângeanu, Maria Panainte, Nadina Cîmpianu, Theodora Sandu – și șapte băieți: Adrian Loghin, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuș, George Olar, Mihai Vasilescu, Nicolae Dumitru. La premieră, Guest Star a fost un puf de păpădie care a dansat în deschidere și a revenit mai târziu pe scenă pentru a-l ajuta pe Andrei Atabay să dansgândească (și mai) profund. A mai trecut pe acolo un venticello răcoritor, care ne-a ciufulit cu tandrețe și ne-a amintit de ”zbughirea din sine” despre care ne-a povestit fenomenul Căciuleanu la cea mai recentă întâlnire. Pavel Ilea (Senzor) a înțeles exact ce înseamnă ”muzica îți structurează ritmul inimii, al respirației” și a compus pentru acest spectacol o partitură dominată de percuție, a cărei energie amintește de muzica tribală, care pur și simplu te silește să te miști. Și cu cât mai mult te lași cotropit de ritmurile ei, cu atât dansezi mai bine, mai liber, mai expresiv. Începând de jos, ca sămânță, fetus, germinație, trecând prin încremenirea ca heblu căzut între două expresii/stări artistice, și ajungând la joaca de-a cifrele, vocalele (”hazul nu doar ne ferește de necaz, ci ne unește într-o dimensiune a binelui”).

Povestindu-ne despre îndrăgostire și iubire, ni se arată că dansul nu e doar al corpului, ci și al feței, al ochilor, al spiritului, al cuvântului rostit la capăt de răsuflare. Din marea și poetica lecție de dans a lui Gigi Căciuleanu rezultă, mai presus de toate, o împrietenire a actorului cu insolitul, cu spunerea altfel a lucrurilor. ”Am gândit spectacolul ca pe invenția unei lumi de bufoni contemporani, – spune maestrul  – univers care să utilizeze un limbaj de teatru coregrafic: o poetică de geometrie spațială, o matematică de jonglerii clovnești; VERBUL – ACȚIUNE (Mișcarea Dansată) în alternanță (și/sau simbioză) cu VERBUL – VORBĂ (Metafora Poetică). Reinventând și un vocabular.” Prin urmare, vedem cum se transpun în mișcare cuvinte ca introfugă, giumbușglonț, zvârlucitelniță, zburătăcitură etc. Spectacolul ”On the Roof” se joacă în Sala Amfiteatru, aflată pe acoperișul Teatrului Național, marți, 20 august, de la ora 21, miercuri, 21 august, de la aceeași oră, și sâmbătă, 31 august, de la ora 00.00. Dacă vă aflați la Constanța între 2 și 6 septembrie, îi puteți vedea la Teatrul de Stat pe cei 14 din spectacol și pe ceilalți concurenți ai Galei Tânărului Actor HOP!. Anul acesta, directorul artistic al festivalului concurs este Gigi Căciuleanu.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Jayden are probleme la școală. Nu învață. Are 9 ani și abia reușește să citească și să scrie. Nu e atent la ore. Își deranjează colegii. E obraznic. Vorbește urât. Profesorul cheamă părinții la școală. Un subiect banal, care putea să genereze un spectacol banal, o dădăceală, ca multe altele. Doar că irlandezii Iseult Golden (actriță și regizor) și David Horan (regizor) știu cum se scrie o piesă de teatru, în așa fel încât să deschidă cale liberă creativității celor care o materializează pe scenă. Fapt confirmat cu asupra de măsură de Marele Premiu al Edinburgh Fringe Festival și de titlul Best Theatre Script, la ZeBBie Awards, ambele acordate anul trecut textului despre care vorbim, ”Class”, intrat anul acesta în repertoriul Teatrului Național din București. Update: Și prezent în selecția Festivalului Național de Teatru din această toamnă. Andrei Marinescu este autorul unei traduceri fidele, nuanțate. Cu acribia chirurgicală pe care i-o știm de multă vreme, Felix Alexa recitește textul în cheie personală, calibrând impecabil comicul și tragicul, plasând accente de mare rafinament și orchestrând o distribuție admirabilă.

Richard Bovnoczki este profesorul care încearcă să ascundă tristeți, frustrări, ezitări, chiar furie, sub aparența siguranței de sine. Edificatoare scena în care el rămâne pe scaunul de la catedră, dar îl invită pe tatăl copilului să ia loc pe unul dintre scaunele mici din clasă – o demonstrație subtilă a superiorității, deși aceasta nu este decât o iluzie. Tatăl, Brian Costello, și mama, Donna Costello, întruchipați de Gavril Pătru și Alexandra Sălceanu, par doi copii care au crescut prea repede, se ceartă din orice și uită, pur și simplu, să le pese că jocul lor de-a divorțul îl marchează crunt pe copilul care, pierzându-și reperele, nu mai vrea să învețe, nu mai vrea nimic, se simte blocat într-o lume ostilă. Minunat Ciprian Nicula și în acest rol de ”copil problemă”, confirmând performanța din ”Întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”. El este Jayden urâcios, Jayden îngrozitor de trist, Jayden jucăuș, Jayden încrezător că va fi mai bine. Că îl iubește și pe el cineva. Că îi acordă puțină importanță. Puțin timp. Dar până atunci își creează un refugiu în lumea paralelă a imaginației, unde poate să fie chiar și Spiderman!

La același nivel al excelenței se află Sandra Ducuță, o tânără actriță în stare să te convingă, parcă fără niciun efort, că e o fetiță de 9 ani, Kaylie, care, la fel ca Jayden, are probleme acasă și învață prost. Copiii râd de ea: ”Mama ta e drogată!” și Kaylie ar vrea să rămână la bunica ei, dar statului nu-i pasă. Și de ce i-ar păsa statului dacă nu le pasă celor din imediata apropiere? Piesa celor doi irlandezi e despre ceea ce putem învăța de la copii – dar, oare, vrem? – despre ceea ce am putea repara dacă nu ne-am trezi prea târziu, când se produce ireparabilul, despre egoismul cu care adulții aleargă după propria fericire, plătind mult prea scump, cu fericirea copilului. Piesa nu-și propune să dea verdicte, nici sfaturi, doar îți pune în față o oglindă și te silește să iei cu tine, după ce aplauzele au tăcut, câteva întrebări vitale, de rumegat îndelung și de răspuns cu înțelepciune.

Regizorul Felix Alexa, despre noul său spectacol montat la Naționalul bucureștean: ”Într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii. O modalitate de a privi direct și curajos, în față, propria noastră fragilitate, de care uneori ne e foarte frică. Spectacolul meu propune, cu umor și tandrețe, un fel de a vindeca această frică de noi înșine.”

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Aceeași simplitate a profesionistului adevărat conferă greutate venerabilului Șlomo, interpretat de Alexandru Hasnaș. Ceilalți parteneri de afaceri ai eroinei principale, Șimșon (Daniel Badale) și Un client (Mihai Verbițchi) suferă de o anume îngroșare caricaturală, mai mult ridicolă decât amuzantă. Sigur că publicul care merge la teatru strict pentru a se relaxa râzând îi va adora! Ușor schematice – dar salvate prin talentul celor trei actrițe – sunt ”elevele de la școala de gătit” a doamnei Dorina. Naomi (Ileana Olteanu) – studentă la ASE, Sigal (Diana Sar) – mamă singură, care își crește bebelușul cum poate, Miki (Cosmina Olariu) – o timidă sperioasă, încercând să scape de complexe și prejudecăți. Toate trei la fel de energice, expresive și grațioase (coregrafia: Florin Fieroiu). Într-un efort artistic vecin cu eroismul, capul de afiș al spectacolului, Virginia Mirea, conferă consistența necesară unui personaj configurat destul de ambiguu din scriitură.

Dorina trăiește ”în cea mai frumoasă casă din Tel Aviv”, dar se confruntă cu veșnica lipsă a banilor. O fisură logică în textul Ednei Mazya. Dat fiind faptul că amândoi copiii ei sunt adulți și au zburat demult din cuib, Dorina ar putea locui cu soțul ei (Andrei Finți) și cu bunicuța plimbăreață, într-o casă mai mică, huzurind copios pe banii câștigați din vânzarea locuinței actuale. La un moment dat, la fel ca Nora lui Ibsen, face lucruri nu tocmai kosher, pentru a asigura astfel liniștea soțului orgolios și mult prea încrezător în forțele proprii. Numai că, odată prins gustul banului, setea se intensifică, iar scopul care scuză mijloacele pălește. E ”mișcarea greșită care nu te lasă să te întorci la șoseaua principală”, cum spune Dorina în micul discurs introductiv și educativ (care, după gustul meu, putea să lipsească). Sigur că banii omoară scrupulele, dar teza ar fi meritat o tratare ceva mai hotărâtă, căci, așa cum e scrisă piesa, oscilând între perspectiva dramatică și cea comică, rămâne mai degrabă în zona vodevilului cu tendințe moralizatoare.

În decorul fastuos, operă a Florilenei Popescu Fărcășanu, îi mai putem vedea pe Silviu Biriș (Ylai), Afrodita Androne (Sarit), George Piștereanu (Haim), Teodora Mareș (Bambi) oferind interpretări corecte, cuminți, dar lipsite de strălucire. ”Noii infractori” de la Naționalul bucureștean este un spectacol montat în stilul cel mai tradițional, curat, lucrat cu migală, fără grețuri metafizice și fără abateri stilistice care ar putea oripila publicul iubitor de teatru clasic. În schimb, spectatorului profesionist nu-i oferă acel ALTCEVA care să-l facă memorabil prin desprinderea din contingent. Este exact genul de spectacol care se bucură de succes la publicul majoritar. Și, la urma urmei, de ce să nu primească, și el, ceva pe gustul lui?

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Ca regizor și scenarist, Nae Caranfil are nebunia aia frumoasă a colecționarului de antichități. Găsește el o curiozitate într-o notă de subsol (aici, despre Cavalerul d’Eon, în ”Craii de Curtea Veche”) și purcede la săpături istovitoare în istoria secolului al XVIII-lea. Dacă despre curțile regale și împărătești ale epocii există destule izvoare scrise, în schimb, despre spioni – aproape nimic, așa cum e și firesc, de altfel. Totuși, a reușit să afle numele întreg al personajului: Charles- Geneviève-Louis-Auguste-André-Thimothée d’Eon de Beaumont. As al travestiului, când era domn, se prezenta Charles d’Eon, când era doamnă, evolua sub numele Lia de Beaumont. Aș putea să pariez că scheletul firav, alcătuit din informații reale, găsite de Caranfil în scrierile vremii, a fost copios completat cu ”musculatură” din imaginația nesecată a regizorului scenarist. Regretând că n-a dat (și) mai mult frâu liber ficțiunii, nu pot nega că spectacolul rezultat – ”Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat” – este unul demn de savurat și de ținut minte.

Dincolo de celelalte calități evidente, recenta premieră a Naționalului bucureștean are trei puncte de forță: Vlad Logigan, decorul creat de Dragoș Buhagiar și acel anumit tip de umor pe care îl practică Nae Caranfil. Umor la care ai acces mai ales dacă te ații în aceeași sferă culturală pe care o locuiește și regizorul. Ar mai fi ceva de subliniat: deși a cunoscut gloria în cinematografie, Caranfil nu cedează ispitei de a sprijini teatrul pe film. (Succesiunea rapidă a tablourilor nu este deloc apanajul exclusiv al filmului, cum cred unii, ci și al spectacolelor făcute bine.) Se întâmplă, totuși, într-un singur moment, la sfârșit, când papagalul mut cântă ”Lascia ch’io pianga” (Händel – Rinaldo). Cei care au văzut ”Antichristul” lui Lars von Trier vor înțelege de ce consider că poanta asta e genială! La von Trier este soundtrack-ul scenei de sex cu care începe filmul, la Caranfil e acompaniamentul scenei de sex care încheie spectacolul. Într-o interpretare surprinzătoare!

Despre Logigan: știam că e cea mai bună alegere pentru dublul rol al cavalerului travestit pentru că l-am văzut, în urmă cu vreo cinci ani, în Diacul din ”Țarul Ivan își schimbă meseria”, la Metropolis. Deși era un rol mic, reprezenta o memorabilă pată de culoare în spectacol. De data asta, duce creația la un nivel și mai înalt. Ca d’Eon, este un tânăr sigur pe sine, ironic, inteligent, curajos. Ca Lia, are grație (una amuzantă!) și strălucire, mimează convingător suavitatea și vulnerabilitatea junei aristocrate și are un râs cu triluri, care ți se lipește de timpan. La fel de bun la dans (coregrafia: Florin Fieroiu) ca și la  duel (a făcut treabă bună Ionuț Deliu, antrenorul de lupte), Vlad Logigan construiește din nou un personaj fascinant, de aplaudat și de neuitat. Într-o epocă în care Prusia și Franța își disputau influența la curtea Rusiei, d’Eon, travestit în Lia, este spionul diplomat care va trebui s-o convingă pe țarina Elisabeta I să strângă rândurile cu Ludovic al XV-lea, în defavoarea nemților.

Cel care o va introduce pe fermecătoarea Lia în grațiile țarinei este unchiul ei, cavalerul Douglas. Ca unchi nevricos, ca savant sperios, ca amorez la o vârstă cam coaptă și ca narator, Claudiu Bleonț propune un recital actoricesc plin de haz și tot atât de captivant. Pentru că despre țarina Elisabeta se știu destul de multe, fiind un personaj pregnant al istoriei și mare amatoare de imortalizări executate de cei mai buni pictori, Raluca Petra a avut o sursă bogată de inspirație. Și chiar reușește să evoce cu fidelitate eroina pe care o joacă. Mereu cherchelită și cam nimfomană, împărăteasa are un șarm prin care se străvede, fără echivoc, cruzimea diabolică. Alintată Clementa, a abolit, e drept, pedeapsa cu moartea, dar nu avea nicio reținere în a tăia diferite părți din trupul celor care o supărau. Sau în a-i atârna cu capul în jos până mureau.

Acestea fiind știute, e clar că misiunea spionului francez era deosebit de riscantă. Despre cum reușește el să depășească obstacolele ne povestește Nae Caranfil în piesa lui care, mai întâi, a fost scenariu de film (nu s-a mai făcut fiindcă ar fi costat prea mult). Cunoaștem, astfel, o interesantă galerie de personaje, unele reale, altele inventate de autor. Cea care va deveni țarina Ecaterina, momentan doar soție flușturatică a famelicului urmaș la tron, Peter Ulrich (bine ales Eduard Cîrlan pentru acest rol!) este interpretată de Miruna Biléi, o actriță înzestrată cu toate cele necesare succesului și, în plus, cu o voce de invidiat. Ecaterina ei este suavă ca un bibelou de porțelan și, în același timp, perversă ca o hetairă. Poftind și la femei, și la bărbați, ea va fi unul dintre marile obstacole pe care fermecătoarea Lia va trebui să le depășească.

O distribuție numeroasă, inspirat dirijată regizoral, care ”sună” armonios și bine sincronizat: Magda Catone are farmec în madame Dumonet, franțuzoaica rusificată în apucături, Mihai Calotă exprimă cu umor suspiciunile lui Voronțov, alt dubitativ  vizavi de ”virginala” Lia, Bestujev, capătă binevenite nuanțe comice în interpretarea lui Marius Rizea. Haz rafinat are Dragoș Stemate, jucând rolul romanticului Prinț de Conti, care iubește poezia, prin urmare, vorbește în versuri. În prestații fulgurante, dar care nu trec neobservate, îi putem admira pe Cosmin Dominte (tumultuoasa ”ispită” Volodea), Axel Moustache, Mihai Munteniță, Tomi Cristin, Alexandru Georgescu, Eduard Adam, Dragoș Dumitru, Daniel Badale. Remarcabilă cântarea live a trioului Mirea. Dacă ar fi după mine, aș coborî puțin nivelul emfazei cu care sunt rostite replicile (știu, așa se vorbea la înaltele curți, totuși…) și aș mai scurta din primul act, care trenează pe alocuri din cauza unei anume liniarități a introducerii în temă. Al doilea act e mult mai vioi, grație și intensificării acțiunii la nivel de scenariu. Dar cel mai vioi în toată povestea asta este decorul creat de Dragoș Buhagiar. Când intri în sală, îți pare că scena e goală. Aha, îți foșnește mintea nemulțumită, iar o scenografie minimalistă! Apoi observi niște coloane mari, întunecate, pierdute în întunericul scenei. Ca un magician al scenei ce se află, Buhagiar scoate din aceste coloane, cum ar scoate iepuri din joben, budoare și saloane luxuriante și sofisticate. Minunate și costumele de epocă pe care le-a creat, ca și obiectele mari și mici apărute, pe rând, pentru a defini atmosfera.

În concluzie, revenirea lui Nae Caranfil în teatru, după o (prea) lungă absență, e de aplaudat și se plasează sub cele mai bune auspicii. Mergeți la Teatrul Național din București să vă convingeți!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Theresa Rebeck este considerată în țara ei natală (SUA) un dramaturg feminist. Piesa ei, ”Două pe față, două pe dos”, aparține feminismului afurisit. Transpunerea piesei în spectacolul de la Naționalul bucureștean, coordonată de Ion Caramitru, e de un feminism ucigător. Dar nu prea indulgentă nici cu bărbații. Avem cinci femei singure, dintre care cea mai singură este exact cea măritată. Cinci femei cu frustrări și depresii, care se adună o dată pe săptămână, la un fel de clacă de tricotat. Sigur că tricotatul ăsta e o bună metaforă pentru capacitatea noastră de a face un lucru, bine, până la capăt. Sau pentru incapacitatea noastră de a-l face. Sau pentru neputința de a înțelege cifrul modelului. Sau pentru incapacitatea de a descurca niște fire încurcate. Precum africanul care, dintr-un film de două ore, a rămas cu gândul doar la găina albă, care a traversat colțul de jos al ecranului, am rămas și eu cu gândul priponit de pendulul care, atârnat pe peretele livingului, stă. Stă cu migală și necruțare, semn că lucrurile sunt imuabile. Cele cinci vor rămâne exact cum sunt.

Lily (Costina Cheyrouze, subtilă, amintind pe alocuri de Meryl Streep) este gazda întâlnirilor, e cea mai ”realizată” dintre cele cinci, are bărbat, are un copil reușit, ba, cunoaște și bărbatul perfect, care ar putea aduce fericirea celor patru neîmplinite: jurnalistei Liz (Irina Cojar, sălbatică, fermecătoare), sora ei tânără, frumoasă, liberă în gândire și atitudine, de un sarcasm ucigător; Paulei (Lamia Beligan, elegantă,discretă, interiorizată) de meserie psiholog, care, la rândul ei, ar avea nevoie de o consultație; avocatei Gina (Brândușa Mircea, expresivă, misterioasă), a cărei nefericire pare să depășească limitele suportabilității; Margie (Raluca Petra, cu umor firesc, sincer) actrița supraponderală, ale cărei relații cu bărbații sunt la fel de nereușite ca fularul pe care se străduiește degeaba să-l tricoteze.

Dacă autoarea își tratează personajele feminine cu o anume compasiune (cinică!), față de personajele masculine nu are pic de milă. Cei doi bărbați din piesă nu mai sunt nici tineri, nici atletici, nici amuzanți. Miles (Marius Bodochi) este un bogătaș care se distrează studiind psihologia feminină și, mai ales, umilindu-le pe candidatele la grațiile lui. Îl va pune cu botul pe labe chiar cea mai puțin versată dintre ele, tânăra Liz. Aceeași Liz care îl fascinează și pe Boby (Tomi Cristin), cumnatul ei, un soț și tată plictisit, care se consolează cu alcool și cu visul de a fugi în lume cu o mare iubire. Desigur, cât mai jună.

Și Theresa Rebeck își tratează masculii din piesă cu ironie, dar, în spectacolul orchestrat de Ion Caramitru, ironia capătă dimensiuni caricaturale. Foarte bună ideea de a încredința rolurile masculine unor actori cu tipologii sensibil asemănătoare. La un moment dat, ratatul Boby și sofisticatul/snobul bogătaș Miles devin identici, scena în care sar la bătaie, precum două gorile turbate, fiind apoteoza în materie de ”toți bărbații sunt la fel”.

Dincolo de amuzamentul real pe care îl oferă noul spectacol al Naționalului din București și de aparenta ușurătate a comediei, textul – îmbogățit prin montare și interpretare actoricească – propune câteva teme serioase de gândire și nu puține revelații.  O notă bună se cuvine scenografiei semnate de Florilena Popescu Fărcășanu. Spectacolul face parte din programul ”Uși deschise pentru toți”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca