Mă văd silită să mărturisesc din capul locului: Nutresc o veche și nevindecabilă antipatie față de Sala Mare a Teatrului Național din București, construită special pentru mișcări de mase gen ”Cântarea României”. Chiar și acum, după ce a fost renovată/redimensionată, Sala Mare e tot mult prea mare. Dacă nu stai în primele (maximum!) șase rânduri, n-ai cum să distingi chipurile actorilor de pe scenă, chiar dacă de acvilă ți-este privirea. La ”Regele Lear” am stat pe la mijlocul sălii, deci am văzut niște mogâldețe fără ochi, care gesticulau și vociferau prin decor. Carele decor – creat de regizorul spectacolului, georgianul David Doiashvili – nu m-a impresionat cine știe ce, pentru că nu mi-a adus nimic nou. Scenografie în alb negru am mai văzut, nu mai departe de fabuloasele ”Bach Files” ale lui Ducu Darie, la Bulandra. Apă pe scenă am mai văzut, tot la Bulandra, fix în ”Lear(a)” lui Andrei Șerban. Și în ”Marmura” lui Kordonsky. Litere mari, pe post de decor, am văzut atâtea de le-am și pierdut șirul. Văzut-am și inserții video, și aluzii la televiziuni – tabloide, și personaje vechi, actualizate prin accesorii cum ar fi ochelari de soare sau telefoane mobile.

Bine, transmisiunea în direct de pe treptele Casei Poporului poate avea o oarecare logică: urmează să vedem un reality show despre un tată care dă în mintea copiilor și urmează să pățească potop de necazuri. De altfel, Lear însuși recunoaște că e ”rănit, aici, la creier”. Mihai Constantin știe asta și construiește un personaj bonom, jucăuș, infantil, incapabil să distingă adevărata față a oamenilor. Regatul său e alcătuit din rățuște de cauciuc, ah, poporul rățuștelor de cauciuc, măcănind asurzitor și zadarnic. Gălețile cu jucării vor fi dăruite fiicelor care știu să se prefacă mai bine. Să mintă. Că doar asta e regula jocului.

Trebuie să recunoaștem, cea mai importantă calitate a lui Doiashvili este că știe să-și aleagă distribuția. Rămâne de văzut cât din reușita concertului aparține dirijorului și cât – virtuozilor din orchestră. Pe Marius Manole am putut să-l văd de aproape. Când mi-a călcat cu talpa udă pe mânecă. Cred că plângea și el, dar am plâns și noi, spectatorii. Era în 11 decembrie, anul trecut. La pauză, am aflat exit poll-urile și, brusc, toate speranțele ni s-au făcut țăndări. Iar Manole, în calitate de bufon al regelui, a traversat sala, călcând pe scaune (ca Benigni, când a luat Oscarul) și rostind adevăruri despre speranțe care nu se vor împlini vreodată. Nu obișnuiesc să plâng la teatru (sau film), știu că totul e convenție, dar atunci mi-au dat lacrimile. Pentru că bufonul spunea cu voce tare exact ceea ce gândeam: nu se schimbă nimic, răul învinge mereu. Ca-n piesa asta a lui Shakespeare. În care toată lumea moare. Deci am plâns cu Manole, și pentru că Manole este un actor atât de mare, încât te silește să-l urmezi în tot ce simte și tot ce face. Bufonul lui e trist și hazliu și, mai ales, e înțeleptul care știe măsura lucrurilor.

Tudor Aaron Istodor își asumă atât de profund esența personajului (Edmund, fiul nelegitim), încât până și vocea i se schimbă, reverberând diabolic, sub imperiul malversațiunilor pe care le pune la cale împotriva adevăratului fiu al lui Gloucester, Edgar. Cu sensibilitate și rafinament, Istvan Teglas îi conferă acestuia din urmă o aură de mucenic, suportând cu stoicism încercările grele la care este supus. În rolul Ducelui de Albany, soțul perversei Goneril, Rareș Andrici face o creație fulminantă. După un lung șir de Duci de Albany anoști, pe care i-am văzut în alte spectacole, David Doiashvili vine cu o inovație remarcabilă: Albany e paralizat, în cărucior.

Iar Rareș Andrici este cea mai bună alegere pentru acest rol. Puțini actori am văzut, ca el, în stare să spună totul stând nemișcat și tăcând. Din fericire, aici nu e tocmai nemișcat. Se zbate, se târăște, nu suportă umilințele la care e supus, este bărbat și își exprimă răscolitor bărbăția. Personajul Albany este, după părerea mea, apogeul acestui spectacol, prin insolitul viziunii regizorale și al interpretării actoricești.

Bine ancorată în inocența Cordeliei, Crina Semciuc propune o copilă grațioasă și transparentă ca o libelulă. Emoționant, credibil este Ioan Andrei Ionescu în rolul nefericitului Conte de Gloucester, după cum își merită aplauzele și Gavril Pătru pentru întruchiparea Contelui de Kent.

Tragedie, tragedie, dar Doiashvili ne oferă și o doză de umor atât de subtil încât, la viteza cu care se joacă, e abia perceptibil. Cum ar fi: Regan îl împușcă pe Cornwall, apoi îl întreabă pe Gloucester (care e orb): ”L-ați văzut cumva pe soțul meu?”. Irezistibil este duetul comic oferit de Marius Manole (bufonul translator) și Idris Clate (Regele Franței). Mai este, apoi, o supradoză de sarcasm. Fiicele rele, Goneril (Monica Davidescu) și Regan (Raluca Aprodu) nu sunt doar ingrate și lipsite de suflet, ci și bețive și nimfomane.

Ducele de Cornwall (Silviu Mircescu) e gay, iar odiosul bastard, Edmund (Tudor Aaron Istodor) devine jucărie sexuală pentru cei trei mai sus amintiți. Doiashvili reconsideră personajul, transformându-l pe Edmund, amărâtul bastard al lui Gloucester, într-un uneltitor vindicativ, lipsit de scrupule. Cum spuneam, am stat la o distanță destul de mare de scenă, deci s-ar putea să nu fi văzut bine, dar, într-un moment de mare tensiune, mi s-a părut că Edmund, prăbușit pe jos, înnoadă unele de altele șireturile de la încălțările lui  Gloucester! Dacă nu mi s-a părut, faza e de un comic dement.

Aș mai spune că Liliana Cenean a creat niște costume frumoase și că muzica lui Nikoloz Rachveli Memanishvili sună precum soundtrack-urile superproducțiilor americane. Încântător, dar prea tare, acoperind vocile actorilor. Și fără voce, și fără chip, ce mai rămâne dintr-un spectacol?

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Radu Iacoban și Tudor Aaron Istodor, din nou pe scena Galei HOP

Spectacolul invitat anul acesta în afara competiției HOP este „Carpathian Garden”, un pamflet social de Radu Iacoban. Cu: Tudor Aaron Istodor și Radu Iacoban. Scenografie: Irina Moscu. Video & Sound design: Dan Ionescu. Costume: Sarto MadeToMeasure.

O comedie socială aspră, care prezintă în 80 de minute moravuri urbane arhicunoscute și personaje din viața reală.

Interpreții sunt doi tineri actori cunoscuți, care au trecut prin emoțiile competiției la Gala HOP. Radu Iacoban a câștigat în 2007 premiul pentru Cel mai bun actor și premiul publicului, iar Tudor Aaron Istodor a fost recompensat de juriu cu premiul „Sică Alexandrescu”, în 2010.

Spectacolul va fi prezentat publicului HOP, vineri, 11 septembrie, la ora 19.00, înainte de momentul mult așteptat, festivitatea de decernare a premiilor!

HOPLASH

Pe cât de DADA, pe atât de amuzantă și explozivă va fi anul acesta Gala HOP. La asta lucrează și actorul Alex Bogdan. Prezentatorul celor 27 de concurenți ne dezvăluie acum doar o mostră (FOTO!) din ceea ce se numeste HOPLASH. Restul, vom afla la Costinești.

Între 8 și 11 septembrie, pe site-ul www.uniter.ro competiția va fi transmisă live. Nu uitați să votați actorii preferați!

https://www.facebook.com/UNITERoficial?ref=hl

https://www.youtube.com/watch?v=gr-VnWw1n2g&index=1&list=PL6ms9o7jhmuV8iWCqsWto7RCPdt8JJ4i2

Vă recomandăm premiera documentarului produs de Casa de Producție TVR, “Fenomenul HOP”.  Sâmbătă, 5 septembrie, ora 11.00, pe TVR2 și TVRHD.

Ce ar mai fi de adăugat? Am fost și noi la câteva ediții și e cert: atâta prospețime, imaginație, nerv, talent, curaj, nebunie, haz la un loc, anevoie se mai poate găsi!

Voi mărturisi din capul locului că Tudor Istodor este unul dintre actorii care îmi sunt peste măsură de dragi. Pentru că nu m-a dezamăgit niciodată. Îl știu de când își testa limitele actoricești fiind încă elev (la Informatică) și l-am aplaudat, apoi, în roluri de mare dificultate, vezi spectacolul ”Rubayatele” de Omar Khayyam, în care juca de la egal la egal cu mama sa, Maia Morgenstern. În limba franceză! Tudor Istodor face parte din acea categorie de actori care, deși aflați mult deasupra contingentului, își găsesc mai rar locul pe scenele de stat, dar strălucesc puternic în micile teatre independente și, adesea, subterane. Lucru bun, la urma urmei, pentru că acolo se află publicul tânăr, nepervertit în manierisme și însetat de inedit/imprevizibil. De data asta, l-am văzut la Godot Café-Teatru. Un spațiu care te va primi cu tandră căldură, dar numai în cazul în care reușești să parcurgi fără să-ți scrântești ceva, strada neluminată intitulată Blănari.

Piesa scrisă de celebrul dramaturg/scenarist/regizor maghiar, Zsolt Pozsgai (se citește Jolt Pojgai), este mană cerească pentru un actor ca Tudor Istodor. Cele șapte personaje total diferite, pe care le are de interpretat, îi forțează limitele în materie de transfigurare, dar actorul nostru rezistă glorios, până la capăt, fără niciun efort vizibil. În schimb, e vizibilă imensa lui bucurie de a juca în acest spectacol! Dacă pentru Istodor aș fi băgat mâna în foc oricând că nu mă va dezamăgi, deci prestația-i excepțională n-a fost ceva greu de prevăzut, partenera sa, Raluca Aprodu, mi-a furnizat marea surpriză a serii. Știam că există, dar n-o văzusem niciodată pe scenă. Și nu mă așteptam să fie chiar atât de bună, mai ales că exista și riscul de a fi eclipsată de talentul exploziv al celuilalt. Dar n-a fost așa. Actrița și-a atacat partitura în cheia cea mai potrivită, cu finețe și subtilitate, punând în valoare, prin contrast, prezența vulcanică a lui Istodor.

De fapt, personajul principal al comediei negre, scrisă de Zsolt Pozsgai (titlu original: ”Liselotte és a május”), este ea, Liz, femeia singură care, timp de zece ani s-a dedicat exclusiv îngrijirii unei bătrâne. După moartea acesteia, Liz a moștenit garsoniera băbuței. În sfârșit, liberă, încearcă să se reîntoarcă la viață. Ruptă de lume, nu are altă soluție decât să dea un anunț la matrimoniale, sub pseudonimul ”Ploaia de mai”.

Raluca Aprodu nuanțează cu exactitate stările prin care trece Liz, femeia ce pare picată din lună, fragilă, sensibilă, timidă la început – dezamăgită, isterică și cinică, la sfârșit, dar fără să renunțe la ceea ce și-a propus. În tenacitatea cu care își urmărește ținta – găsirea unui partener de viață – stă, de fapt, hazul piesei. Liz îl va primi în casa ei pe fiecare aspirant la inima ei, va încerca să se muleze pe așteptările și caracterul fiecăruia, va spera cu emoționantă candoare și va gusta amărăciunea decepției. Iar și iar și iar. Împărțind entuziasmul jocului cu Tudor Istodor, care se transformă pe rând în:

Karl, văduvul mâncăcios, mare amator de pepene rece cu supă de mărar și exponent perfect al ideii că iubirea trece prin stomac.

Ludwig, contabilul ochelarist, hipersensibil și hipertensiv, timid până la autoanulare, dar care utilizează, la matrimoniale, pseudonimul ”Rândunica fatală”.

Rockerul Henrik, nepotul răposatei, pletos, mistuit de grețuri metafizice și de spaima concretă că vine sfârșitul lumii.

Instalatorul vesel ca o pitulice, pe care ex-logodnica îl poreclea cap de gumă pentru că nu știa să danseze.

Poetul ei preferat, Roland, evadat de la balamuc pentru a afla cine este femeia care îi împrumută cărțile de la bibliotecă.

Boschetarul oligofren care vine direct din ”Primăvara romană a doamnei Stone” (Tennessee Williams), invitat în casă de Liz, deja disperată, cinică și… fumătoare. Niciunul dintre aceștia nu-i va aduce fericirea. Abia al șaptelea vizitator va fi partenerul potrivit. Dar despre acesta… pssssst! Îl veți descoperi la spectacol! Ceea ce pot spune este că toți cei șapte posibili amorezi sunt întruchipați ucigător de bine de același Tudor Istodor, pentru care schimbarea vocii sau a fizionomiei nu reprezintă nicio problemă, că sunt multe scene care te fac să râzi cu lacrimi, că spectacolul este atât de bun încât ai impresia că se termină în cinci minute și ai vrea să mai continue. Cel care a ”orchestrat” totul, Alexandru Bogdan, pare să-și fi găsit adevărata vocație, aceea de regizor, după ce și-a încheiat conturile cu binecunoscutul raketz de la Mondenii. Dincolo de evidenta ingeniozitate a montării, e de aplaudat umorul pe care și-l păstrează intact. Numai de bine și despre scenografia Silvanei Bratu și light designul lui Bogdan Gheorghiu.

Vă rog frumos, mergeți la Godot să vedeți spectacolul ăsta. Sunt sigură că după o să-mi fiți recunoscători pentru îndemn.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Oana Monica Nae