Piesa lui David Ives răsare și se ramifică din micul roman al austriacului Leopold Ritter von Sacher-Masoch, ”Venus im Pelz”, publicat în 1870. Naș al masochismului (deh, marchizul de Sade avea nevoie de o completare), Sacher-Masoch atinge în cartea sa teme tabu, preluate cu necesară ironie de Ives, în textul său care, la rândul lui, a generat interpretări interesante – vezi filmul lui Roman Polanski, primit destul de rece la Cannes, în 2013. Regizoarea Elena Morar recitește piesa în cheie personală și montează la unteatru, investind mult umor de toate culorile, dar mai ales negru, un spectacol intens, dinamic, grație și jocului de mare rafinament al celor doi actori: Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki. Dar și cu sprijinul consistent al Ilenei Zirra (decor) și al Noir Morphosis (costume).

Richard Bovnoczki interpretează impecabil, nuanțând subtil și plasând accentele necesare, rolul regizorului Thomas Novacek, nemulțumit că nu găsește o actriță potrivită pentru Wanda, eroina din ”Venus in fur”. Dintre toate participantele la audiție, niciuna nu e în stare să pronunțe ”inextricabil” fără să ia lecții de dicție. Și toate vorbesc de ”parcă-s pe heliu” (ah, pițigăiatele scenelor noastre!). Și jumătate dintre ele se îmbracă precum prostituatele, cealaltă jumătate – ca niște lesbiene. Și fix în momentul acesta, al iritării ajunse la apogeu, irumpe în scenă o candidată întârziată. E îmbrăcată ca o prostituată și înjură fără perdea. Culmea, se mai și numește Vanda, fără w!

Despre Silva Helena Schmidt știam mai nimic. Poate pentru că a adăstat o vreme la teatrul din Satu Mare, unde n-am prea ajuns. Poate pentru că e absolventă a școlii de teatru clujene – cea mai bună, în continuare, dar atât de departe de scenele bucureștene. Cu cât mai mică a fost cunoașterea, cu atât mai mare surpriza. Pentru că Silva Helena Schmidt nu e o începătoare care preia strălucire din trena magnificului Bovnoczki. Ea însăși e un quasar cu infinite irizații luminiscente! Nu are nici cea mai mică ezitare în a-și asuma traiectoria complicată a personajului: de la intrusa cu maniere golănești și simptome de ignoranță gravă ( ex: ”limba austriacă”), la actrița impecabilă în rol de aristocrată pur sânge, apoi la muza care îl regizează pe regizor și, în final, la erinia răzbunătoare. Vanda e plină de mistere ce ne vor fi revelate rând pe rând, odată cu niște valențe actoricești remarcabile.

”Venus in fur” de la unteatru propune publicului o întâlnire cu doi actori de mare calibru, într-un spectacol meditație despre iubire și dominare, despre sado-masochism (”nimic nu e mai senzual decât durerea, nimic nu e mai excitant decât umilirea”), despre clipa când femeia obiect sexual se revoltă și se răzbună. Elena Morar orchestrează cu mână sigură impresionanta descătușare de forțe. I-aș sugera, totuși, să nu mai pună melodie cu text peste replică, pentru că, oricât de napoleonian ar fi, publicul își reorientează brusc atenția spre mesajul cântecului, ratând replici importante. Se găsește destulă muzică barocă și în variantă instrumentală. Este doar un mic defect ușor remediabil.

În sfârșit, voi reproduce gândurile regizoarei – dedicație manifest ce apare pe două ecrane, în timpul binemeritatelor aplauze de la finalul spectacolului:

”pentru regizorul care îmi povestea în a doua zi de când ne cunoșteam, cum există doar actrițe, nu actori, și doar regizori, nu regizoare

pentru regizorul care în a treia zi de asistență, îmi povestea cum o femeie atunci când este violata, se excita fizic, ca mecanism de apărare împotriva agresorului, și uneori are chiar orgasm.

pentru regizorul care susținea că actrița lui principală nu e suficient de sexy pentru că lui nu-i vine să se culce cu ea

pentru regizorul care s-a supărat că am refuzat să fac figurație în desuuri în spectacolul lui, deși treaba mea era de regizor tehnic.

pentru regizorul care avea ca proiect suprem – nefăcut încă – un spectacol în care Mike Tyson să bată timp de două ore o tânără fată, într-un cub de sticlă. iar fata să se ridice după fiecare lovitură, din ce in ce mai puternică. spectacolul s-ar fi numit “cancer”.

pentru performerii care încheie unele producții fără să fie plătiți dar cu stres post traumatic lejer cauzat de regizori sadici sau impostori și aplaudat de branșă ca genialitate

pentru dățile când mi s-a spus că “actorilor le place să pui biciul pe ei”

pentru dățile când actorii chiar au vrut să pun biciul pe ei

fetișizarea actorilor poate crea monștri”

Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să insist: mergeți să vedeți spectacolul. O să râdeți mult. O să gândiți și mai mult.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Radu Iacoban a scris pe facebook ceva gen că-i anonim, haha. Acceptăm ideea de autoironie/modestie, dar nu e cazul să exagerăm. E un foarte bun exponent al generației sale, chiar în ipostază de ”om orchestră”: scrie, regizează, joacă. Și toate acestea la modul întru totul felicitabil. Din păcate, așa cum se întâmplă la noi când brejii și caterincile hotărăsc în cultură/educație, o mare parte a performanțelor sale viețuiește underground. Cea mai nouă ispravă a sa, ”Bad Talks”, un one man show structurat pe opt monologuri (și o ”uvertură” minunată, care dezgheață atmosfera ușor crispată, inerentă începutului) a avut premiera la UNTEATRU, în urmă cu zece zile. Invitația a sunat incitant: ”Bad Talks e un spectacol dus cu pluta, populat de personaje pe care sigur le știi, dar cu care nu ai stat de vorbă niciodată.” O, și ce bine le știm! Iar acum ne bucurăm că am stat de vorbă. Fiindcă personajele lui Radu Iacoban spun ce au de spus, acolo, pe scenă, dar tu, spectatorul, nu te poți abține să le răspunzi, fie și numai în sinea ta. Mărturisește autorul: ”Textul acesta este un cadou oferit părinților mei. Cu un an în urmă, au venit din Italia la protestul organizat de Diaspora pe 10 august. Voiau să fie auziți și înțeleși, dar au dat de o societate care ”doarme” și care nu vrea să fie deranjată din somnul ei. Veniseră cu atât de mult entuziasm și au plecat cu dezamăgiri crunte. Tata, după evenimentele din 89, a zis: în țara asta nu o să se mai poată trăi. Ceea ce, pentru euforia de atunci, era cam atipic. Anii care aveau să vină i-au cam dat dreptate. L-am întrebat pe tata dacă o să mai vină la un viitor protest. Mi-a zis: Normal. Vreau să mă întorc într-o țară în care se poate trăi. Îmi doresc enorm să prindă acel moment.” Nu-i așa, spectatorule, că spusele lui Iacoban te cam seacă la inimă?  Că te simți un pic vinovat? Că te atinge în punctul sensibil întrebarea cheie a spectacolului: ”Ce s-ar întâmpla dacă, mâine, unul dintre noi ar avea curaj?” N-o să spoilăresc, vă spun doar atât: personajul central, Dan, nu mai poate suporta mizeria în care ne bălăcim cu toții și face un gest extrem. Gest care atrage după sine efecte, atitudini, procese de conștiință, sancțiuni. Foarte bine conturate din scriitură, cele opt caractere îi oferă actorului Iacoban opt știme, foarte diferite și tot pe atât de complexe, pe care le interpretează cu admirabil rafinament în materie de gradare a trăirii scenice.

El e tânărul ce poartă încă pe suflet cicatricile bătăilor crunte, primite în copilărie, e și tatăl care încearcă să-și astâmpere procesele de conștiință printre paginile Bibliei, e prietenul golănaș, acuzat de complicitate, dar și politicianul lătrău (atât de bine întruchipat, încât îți vine să-i spargi dinții cu scaunul), mai este și sculptorul care face monumentul unui ”politician martir” – o compoziție încântătoare, reprezentând snobul afectat, cu accent american și gesturi efeminate (am stat cu gura până la urechi la acest monolog). Ca să aveți o idee despre ce fel de actor este alde Iacoban – mă rog, cei care n-ați aflat încă – imaginați-vă că acest bărbat cu barbă este perfect credibil în rolul copilașului care își citește compunerea pe teme istorice, de un haz nebun, și ea.

Mi-a mai plăcut mult la acest spectacol secțiunea video (Dan Samoilă) care se coagulează într-o galerie vivantă, personajele continuând să asiste/participe la acțiune și după ce își încheie discursul. Bune puncte de sprijin oferă muzica Aidei Šošić și scenografia lui Tudor Prodan (minimalistă, dar funcțională și sugestivă). Următoarele spectacole se joacă la UNTEATRU, sâmbătă, 24 august, de la ora 19.00 și la Muzeul Țăranului Român (în cadrul Undercloud), duminică, 25 august, de la ora 22.00. Radu Iacoban părăsește Isola Rossa pentru a veni să joace, deci nu care cumva să-l faceți să vă aștepte! Și mare atenție la telefoanele deschise. La premieră a confiscat unul dar, om cu (prea mult) bun simț, l-a și restituit imediat. Poate că data viitoare se face mai rău!

Gabriela Hurezean

Fotografii din arhiva artistului

Instituția independentă, intitulată UNTEATRU, se află pe o stradă (Ilfov, în spatele CEC-ului) ale cărei case nu au numere. Cel puțin, nu la vedere. Ultima dată, am văzut numărul clădirii în care se află UNTEATRU pe un burlan. De data asta n-am mai fost atentă să văd dacă e, încă, acolo. M-a furat magia locului. Parcă toată strada e din povestirile lui Mircea Eliade, nu doar ”La țigănci”, pe care am văzut-o transformată în spectacol.

Sala e mică, încap maximum 50 de oameni, de aceea, a reconstitui lumea fantastică din ”La țigănci” într-un spațiu atât de drastic limitat poate fi o aventură în care îți prinzi urechile. Dar ajung câțiva metri de mătase neagră și un candelabru cu flori transparente, ca un nor luminos, și, deodată, ești exact acolo unde vrea Eliade. Sau cei doi regizori ai spectacolului, Andrei și Andreea Grosu (care au realizat și adaptarea textului, liberă dar, paradoxal, foarte fidelă). În rolul profesorului de pian Gavrilescu, strălucește Richard Bovnoczki, un actor pe cât de bun, pe atât de scump la vedere. Și nu din vina lui… Gavrilescu este loser-ul clasic. A ratat tot ce se putea rata în viață și, deși sensibil și talentat, își târâie zilele ca profesor de pian. Sărac. Însurat cu o femeie pe care n-o iubește.

Ochii lui Richard Bovnoczki exprimă cu tulburătoare acuitate toate stările prin care trece nefericitul omuleț: melancolie, dezamăgire, curiozitate, uimire, dar mai ales teama, acea teamă devoratoare, care l-a împiedicat mereu să trăiască. Este omul care nu mai are speranțe sau visuri, pe deplin resemnat cu propria ratare, cu prea târziul absolut. Dar ceea ce, pe dinafară, pare un bordel, pentru el va fi purgatoriul. Baba, precum Charon, îi va permite să treacă dincolo, iar cei trei îngeri ai morții îl vor ajuta să-și revadă greșelile, majoritatea izvorâte din lașitate. Răscumpărarea este imposibilă, pentru că nu va putea niciodată să deosebească țiganca dintre cele trei însoțitoare prin labirinturile propriei conștiințe. Dacă, în realitate, între actrițele care întruchipează trio-ul angelic nu există nicio asemănare, prin machiaj și coafură s-a obținut o fascinantă iluzie optică: Florina Gleznea, Corina Moise și Cristina Casian par gemene identice!

Înveșmântate la fel, în stil office, cu pantaioare negre, singurele detalii care le deosebesc sunt culorile intense ale pantofilor stiletto. Iar descălțarea va echivala cu o dezveșmântare totală. Cele trei actrițe parcurg cu flexibilitate și putere de convingere traseul de la simple (aparent) prostituate, la făpturi eterice, supranaturale. O excelentă soluție scenografică este învelirea în voal a capului Babei, astfel încât aceasta să devină o apariție realmente fantomatică, înfricoșătoare. Mihaela Trofimov este la fel de credibilă în rolul Babei ca și în cel total diferit, al iubitei părăsite, solara Hildegard, care va apărea, la sfârșit, precum Beatrice din Divina Comedie, pentru a-l conduce pe Gavrilescu spre… pădure (cum scrie Dante: ”Pe drumul vieții-ajuns la jumătate/Mă regăsii într-o pădure-obscură/Căci drumul drept lăsasem a-l străbate…”).

Liviu Pintileasa interpretează nuanțat rolul taxatorului din tramvai și pe cel al vecinului bețiv. Impresionantă creație actoricească oferă și Bogdan Cotleț în triplu rol: ușierul de ”La țigănci”, fiul Georgeștilor (cu admirabilă finețe a umorului) și muscalul blând și romantic. Cum spuneam, scenografia lui Vladimir Turturică accentuează atmosfera de mister care, pe nesimțite, îl va absorbi și pe spectator, astfel încât, la un moment dat, călătoria lui Gavrilescu va fi și călătoria publicului. Pe scurt, Andrei și Andreea Grosu au reușit să materializeze ceea ce și-au propus: “La tigănci – textul care vorbește cel mai clar și, în același timp, cel mai ascuns despre vis. Sau nu. Frumusețea luptei pe care o duci cu un text care are la bază o nuvelă fantastică e că indiferent de cine câștigă, rezultatul este uluitor: un spectacol în care recreem o lume neînțeleasă pe care încercăm să o decriptăm prin bucățele de limbaj recognoscibil.” Spectacolul – finanțat de ARCUB prin programul București 555 – s-a finalizat cu deplin succes, iar cei care l-au susținut merită, și ei, toate aplauzele noastre pentru bunul gust cu care își aleg proiectele în care se implică.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă