Se duc bărbații la război. Unii – să ucidă, alții – să fie uciși. Alții, să-și lase sămânța prin grădini străine. Așa și fierarii, bărbați tari ca piatra, dar degrabă domesticiți sub cel papuc muieresc. Despre asta e vorba în piesa anecdotă, scrisă de Miloš Nikolić. Piesă care îi place mult lui Horațiu Mălăele, din moment ce o montează a treia oară, după primul succes, din anul 2000, la Teatrul Nottara (atunci, spectacolul se numea ”Cu capu’ de nicovală”). Și după cealaltă variantă, de la Teatrul Ariel, Râmnicu Vâlcea, itinerată glorios de-a lungul și de-a latul țării, sub titlul ”Între ciocan și nicovală”. Acum, la Teatrul de Comedie, se numește scurt și concis ”Fierarii”. Așa e și spectacolul care durează o oră și 10 minute și bine face, fiindcă publicul din ziua de astăzi nu prea mai are nervi pentru spectacole lălăite.

Până la gongul de începere (executat cu ciocanul pe nicovală), am avut timp să studiez scenografia Mariei Miu, aflată în deplină armonie cu viziunea lui Horațiu Mălăele, acest maestru al griurilor. Atunci când se ia în serios ca pictor. Decorul clasic, lucrat cu migală, este el în sine un personaj care vorbește despre trecerea implacabilă a timpului, despre resemnare, despre decrepitudine. Ba, la un moment dat, purcede și la fapte cu aromă de gag venit tiptil dinspre commedia dell’arte. Textul lui Miloš Nikolić este despre urmările războiului, despre ”pater semper incertus”, despre deșertăciunea naționalismului dus la extreme. În vreme de război, femeia nu știe dacă își va mai vedea vreodată bărbatul. Legea conservării speciei funcționează implacabil, se instituie un fel de matriarhat și, nu contează cum, de la cine, apar în final copiii.

Cea care, în povestea noastră, se străduiește să ducă mai departe specia umană și, mai ales, breasla fierarilor, este brava Matilda, interpretată de Maia Morgenstern cu bună drămuire a mijloacelor de expresie. Matilda este o femeie cât un dulap, sfielnică și tăcută doar până în clipa când îi sare muștarul. Isteață, găsește imediat argumentele cu care să-i potolească pe bărbații răniți în amorul propriu și în onoarea de familist. Horațiu Mălăele este soțul Matildei, fierarul Grigorie. Deși se declară tare ca piatra, stă la fereală sub papucul nevestei, iar scurtele momente de revoltă nu fac decât să-i trădeze și mai mult nevolnicia. Ca de obicei, Mălăele stoarce haz din orice: dintr-o tăcere, dintr-o uimire, dintr-un amănunt al decorului, dintr-o nuanță a intonației. Sigur că nu ratează ocazia de a îmbogăți textul cu mici inserturi/aluzii legate de prezentul nostru, îndreptând ace fine spre șovinism, naționalism bulbucat, ură, economie capitalistă prost înțeleasă etc. Doar se specifică din capul locului că spectacolul e ”după Miloš Nikolić”. Mălăele, ca regizor, nu s-a astâmpărat niciodată sub dictatura textului, a pus mereu ceva bun de la el, din el. (Și-mi vine în minte, acum, acel ”Nessun dorma” din ”Lecția” lui Eugen Ionesco).

George Mihăiță este Peter. Intrusul. Ungurul. Fierar, și el. În timpul războiului, dislocat de acasă, s-a dedulcit la nurii Matildei, cum el însuși recunoaște: ”Am bătut cu ciocanul altuia, pe nicovala altuia, în casa altuia, cu nevasta altuia.” După 40 de ani de remușcări, și-a luat inima în dinți și a venit să-și vadă fiul. Cel mai mult și mai mult în interpretarea lui Mihăiță, în totalitate minunată, mi-a plăcut rezistența lui față de îngroșare. Virtuozitatea de a nu cădea în capcana vorbirii caricaturale, prin exagerarea accentului, de dragul comicului de factură ieftină. Faptul că e ungur se deduce mai mult din gramatica specifică: ”Mai bine copilul nostru să aibă doi tata decât niciun tata.” Cu simplitate și într-un pianissimo care îl fac mai convingător, mai adevărat decât dacă ar fi atacat într-un fortissimo burlesc, George Mihăiță parcurge stările lui Peter: întâi timid și cumva înfricoșat, simțindu-se cu musca pe căciulă, supărat, zgârcit la vorbă, nerenunțând la o anume demnitate și, până la urmă, împăcat cu situația.

Precum Deus ex machina, ultimul se arată rusul Ivan. Valentin Teodosiu devine în modul cel mai expresiv uriașul și revendicativ, și justițiar și, desigur, și apoteotic. Sigur că îl ajută și cușma imensă, care mai adaugă înălțime staturii sale și așa destul de înalte. Deși apare în scenă mult mai puțin decât celelalte, personajul lui Valentin Teodosiu e de mare efect, venind ca un fel de morală a fabulei. O fabulă plină de haz și de conținut, la care se râde mult și cu poftă. Merită un drum până în Centrul Vechi, la Teatrul de Comedie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adrian Nuță

”Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte).” Spune Antoine de Saint-Exupéry în dedicația către Léon Werth. Cu siguranță, spectacolul ”Micul prinț” de la Teatrul de Comedie revelează destul de mulți oameni mari, cu memoria intactă: Alexandru Dabija, Ada Milea, Mircea Cantor, Dorina Chiriac, Alexandru Bogdan, Valentin Teodosiu, Bogdan Cotleț ș.a. Oameni mari care n-au omorât copilul cuibărit în interiorul lor, undeva, lângă plexul solar.

Copiii au unghiuri diferite din care privesc lucrurile. Regizorul Alexandru Dabija își plasează spectacolul în zona futurismului, numai că decorul inventat de Mircea Cantor îl cam contrazice. Din unghiul meu, tot ce se învolburează și se dezvolburează pe scenă aparține suprarealului magic.

Și e minunat că nimic din acest spectacol nu copiază microcosmosul desenat/descris de Saint-Exupéry. Cu atât mai mult cu cât el însuși invită la eliberarea imaginației: ”Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru că nu vreau să-l uit. E lucru trist să uiți un prieten. (…)Voi căuta, firește, să fac portretele cele mai asemănătoare cu putință. Nu sunt însă tocmai sigur că voi izbuti. Câte un desen mai treacă-meargă, în altul nu mai seamănă de fel. Mai greșesc câte puțin și când e vorba de înălțime. Micul prinț, aici, este prea mare. Dincoace, prea mic. Șovăi, de asemenea, când ajung la culoarea veșmintelor sale. (…) Voi mai greși, apoi, în privința anumitor amănunte mai de seamă. Prietenul meu nu dădea niciodată lămuriri.” Și aici intervine rolul spectatorului care merge la teatru din dragoste. Care știe să deslușească o parabolă, o metaforă, un poem, un licăr filosofic. Care știe să-și imagineze.

Opt zile în deșert, cu micul prinț. Cine este micul prinț? O halucinație născută sub imperiul singurătății, al pustiului, al dogoarei, al setei? Un alter ego al aviatorului prăbușit între nisipuri? Departe de a dezlega misterul, instalațiile lui Mircea Cantor nu fac decât să-l adâncească, zgândărind privirea, provocând inteligența și oferind actorilor solide puncte de sprijin în conturarea personajelor. Geograful are un glob pământesc-colivie-instalație de circ-atom rebel, șarpele alunecă în scaun rulant, vulcanii noroioși bolborosesc hipnotic, avionul prăbușit e crucifix și cuier pentru vise… Apoi vulpea concepută de Tiberiu Toitan și Oana Micu: un fel de foc uriaș, terifiant și înduioșător.

Și muzica. Pentru Ada Milea ar fi fost floare la ureche să compună câte o melodioară frumoasă, ca temă pentru fiecare personaj. Doar că Adei Milea nu-i place minima rezistență. Inefabilul universului descris de Saint-Exupéry n-are cum să se exprime prin songulețe drăguțe. Acolo sunt numai sonorități neobișnuite, și stranii, și subtile, și înfricoșătoare, vibrații, reverberații. Hang, theremin, clopoței. Și Dorina Chiriac. Cine este micul prinț? Un ciob de lumină, un spirit mititel, care s-a îmbrăcat în puțină carne de om, ca să poată căuta oaia, pe Pământ. Micul prinț al Dorinei Chiriac pare un copil, dar are privirea tristă a unui bătrân înțelept.

I-am văzut întrebările din ochi, mirarea de pe frunte, tresărirea aia a buzei de sus, care se întâmplă când se concentrează tare de tot. Micul prinț locuiește atât de profund în Dorina Chiriac, încât pare adesea că e ea. Sau tu. Sau eu. Cum ar fi: ”N-am fost în stare să pricep nimic pe-atunci! Trebuia s-o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta și mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată! Trebuia ca, dincolo de bietele ei șiretlicuri, să-i presimt duioșia. Florile sunt atât de ciudate! Dar eram prea tânăr ca să știu cum s-o iubesc.”

Bogdan Cotleț e Aviatorul, adultul aflat într-o situație de criză, care nu prea are chef să deseneze oi și să converseze despre flori capricioase. Până când începe să înțeleagă cum stau lucrurile. Discret, cu gesturi reduse la minimum, Cotleț potențează evoluția micului prinț, definită, și ea, prin finețe și subtilitate.

Mi-a plăcut foarte mult Șarpele interpretat de Valentin Teodosiu: tandru, catifelat, cald, duios, mămos-tătos, o adevărată plăcere să dai colțul cu ajutorul lui. În rolul Geografului, Alex Bogdan își dozează perfect resursele de expresivitate, în schimb, Înfumuratul lui mi-a amintit de Ace Ventura, un personaj cam nepotrivit în povestea asta. Întru totul aplaudabile prestații propun Eugen Racoți (Regele), Dan Rădulescu (Lampagiul), Lucian Ionescu (Afaceristul), Alexandru Turcu (Un trandafir) și copiii Sara Chifor/Miral Solcanu, Tudor Roșu/Vlad Bazgă.

Un spectacol foarte bine gândit, cu mesaj profund pentru adulți și multă culoare și strălucire pentru copii. Pe scurt, n-ai cum să te plictisești. Fără numai dacă nu cumva ești un adult murat, care gândește cu greșeli de ortografie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mircea Cantor