Vremuri tulburi. Chipuri înnegurate. Ochi triști. Oamenii nu mai râd, doar ricanează. Gros. A fi în stare să readuci râsul adevărat în minți și suflete – iată o binecuvântare! Teatrul Lumina funcționează sub auspiciile Centrului de Excelență în Cultură omonim. Și chiar vorbim de excelență. Și de Lumină. Am văzut ”Școala nevestelor” și am râs nonstop. Împreună cu toată sala aia arhiplină. Nu doar pentru că interceptam un comic de cea mai bună factură, ci și din bucuria pe care ți-o furnizează contemplarea unei montări vii, explozive, în care fiecare participant livrează tot ce are el mai bun.

Recunosc, am avut un infim recul când am aflat că urmează să văd un Molière (teatrul în versuri nu e chiar genul meu…), pe de altă parte, cunoșteam de multă vreme arta lui Victor Ioan Frunză de a scoate diamante din piatră seacă. Printre multe altele, arta sa constă în a antrena atât de bine o echipă tânără, încât să-i poată lăsa mână (aproape) liberă în elaborarea personajelor. Și în revitalizarea replicilor. Căci prima surpriză plăcută la ”Școala nevestelor” a fost aceea că replicile în versuri nu s-au făcut auzite. Au dispărut. Adică versurile sunt tot acolo, dar nu sunt recitate (lucru care a distrus atâtea alte spectacole), ci rostite firesc, cu pauze bine calculate întru anularea iambilor și troheilor. Apoi, traducerea academică, pe care i-o datorăm lui George Gesticone, a fost adusă la zi prin versiunea scenică – săltăreață și mustind de haz sănătos – semnată de Adrian Nicolae.

Suspectez că directorul de scenă Victor Ioan Frunză a îngăduit distribuției și o anumită doză de improvizație, altfel nu cred că se putea obține o asemenea incredibilă naturalețe a interpretării. Povestea e simplă: un bărbat cu dare de mână își dorește o nevastă  supusă, frumoasă și prostuță, candidata ideală fiind fata săracă, de la țară, care, chipurile, nu știe prea multe despre lume și viață. Mentalitatea epocii (de atunci și, vai, uneori de acum) este oglindită fără greș în replici cum ar fi: ”Femeia care scrie deja știe prea multe” sau ”când tace o femeie, nimic nu-i mai frumos”.

Scena în care Arnolphe îi oferă lui Agnès, spre lectură, catastiful cu necruțătoarele reguli ale școlii nevestelor, este de un comic apocaliptic. Se râde cu lacrimi, sughițuri, cârcei. Hazul constă atât în textul prelucrat cu simț de răspundere, cât și în intonația… naivă cu care citește fata, urmărită cu nedisimulată încântare/împăunare de eventualul viitor soț (stăpân). Așezat precum un rege pe monumentalul său tron! Cu bine dozat simț al măsurii, Adrian Nicolae propune un Arnolphe burlesc, de un haz irezistibil chiar și în apogeul suferințelor din amor. Sau, mai ales, atunci. Fără a gesticula inutil, doar prin expresia chipului, priviri, accente în glas, Arnolphe al lui Nicolae declanșează interminabile rafale de râs în public.

Ana Crețu îl secondează cu aceeași subtilitate a umorului, întruchipând-o pe Agnès, fata simplă de la țară, nici pe departe atât de proastă pe cât s-ar putea crede și total lipsită de supușenia la care se aștepta ”stăpânul”. Junele Horace, cel care va cuceri inima grațioasei Agnès, îi oferă lui Tudor Cucu-Dumitrescu o partitură generoasă, pe care o joacă exemplar, dar o și cântă cu incontestabil talent (la fel cum cântă și colegii săi de scenă). Horace e un tânăr din zilele noastre, cu geacă de piele și ciorapi roșii, al cărui ”cal alb” este, de fapt, inevitabila trotinetă contemporană. Personajul e romantic, dar contextul e hazliu, deci se înscrie și el în atmosferă, minunat în scena citirii scrisorii de dragoste.

Chrysalde, prietenul și confidentul lui Arnolphe, interpretat de Alexandru Pavel, este un fel de raisonneur al poveștii, condimentându-și aparițiile cu cinism învăluit și înțelepciuni lipsite de ostentație. Mai adaugă sare și piper în gustoasa porție de umor, cei doi valeți care te fac să râzi chiar și prin simpla apariție: Michelle (Codrin Boldea) și Georges (Voicu Aaniței).

Spectaculoasă, rafinată, sugestivă scenografia Adrianei Grand, oscilând între apusurile lui Van Gogh și norii lui Magritte, cu costume eclectice, care suprapun cu subtilitate elemente din epoca lui Molière pe veșminte din trendurile actuale. ”Tronul” de epocă al lui Arnolphe este completat cu o dubă ultimul răcnet și de trotineta ”călărită” de Horace. Ar mai fi de adăugat că în spectacol se cântă mult și bine (grație și ”antrenoarei” Andreea Csibi). Și, da, se râde homeric. De la început până la sfârșit. Pentru că geniul lui Victor Ioan Frunză este în stare să transforme orice vrea în orice altceva vrea. Și pentru că, de când îl urmăresc (din cretacic!) a demonstrat cu asupră de măsură că știe să-și aleagă aliații. În cazul nostru, o trupă tânără, neatinsă de blazare, fericită să se afle pe scenă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adriana Grand

Joi seara, o mulțime de bucureșteni a înfruntat iminența unei noi demonstrații de forță din partea naturii și a onorat cu prezența (și cu aplauzele!) premiera oficială a spectacolului ”Mutter Courage și copiii ei” de Bertolt Brecht. S-au ales cu o răsplată neprețuită.

Victor Ioan Frunză, recitindu-l pe Brecht

Am găsit într-un ziar o mare prostie: cum că piesa lui Brecht ar fi montată acum pentru prima oară în România. Probabil că în 1999, când Cătălina Buzoianu transpunea ”Mutter Courage” pe scena Teatrului Bulandra, autoarea articolului studia la grădiniță și, între timp, n-a învățat să caute informații pe internet. De altfel, și alte teatre din țară și-au inclus în repertoriu piesa lui Bertolt Brecht. Tocmai pentru că am văzut și alte variante, deci cunosc povestea în amănunt, am reușit să contemplu cu sânge rece varianta directorului de scenă Victor Ioan Frunză. Dacă spectacolul m-ar fi luat pe nepregătite, cred că aș fi plâns… ochi la ochi cu ceilalți spectatori din sală. Povestea e simplă: Anna Fierling, supranumită Mutter Courage, crede că războiul este un lucru bun, pentru că îi aduce bani. Dar tot războiul este acela care îi va răpi copiii. Dacă, în alte variante ale spectacolului, Mutter Courage era o femeie hrăpăreață, abominabilă și atât (conform viziunii marxistoide a lui Brecht), în varianta Frunză, personajul este mult mai bine nuanțat. Anna Fierling, în interpretarea magnifică a Rodicăi Negrea, nu mai este o simplă ”hienă a câmpurilor de luptă”. Atunci când primul ei copil este ucis, te întrebi dacă nu cumva l-a sacrificat pentru a-i salva pe ceilalți doi și nu pentru a-și salva agoniseala.

Două minuni ale naturii: Rodica Negrea și Ilinca Manolache

Pe Rodica Negrea o știu de când era studentă la actorie și juca în ”Efectul razelor gamma asupra anemonelor” alături de regina Olga Tudorache. De-a lungul carierei, a contrazis de multe ori prejudecata că o făptură fragilă, delicată cere exclusiv roluri suave. Acum o face din nou. Mutter Courage, în interpretarea Rodicăi Negrea, este o femeie bărbată, care își conduce afacerea cu mână de fier și fără prea multe scrupule și care, pentru a nu fi vulnerabilă, își ascunde cu grijă sentimentele. Mai ales pe cele materne. Totuși, felul în care își privește, încremenită, fiul ucis spune mai mult decât toate cuvintele din lume. Dar revelația premierei de la Teatrul Mic este Ilinca Manolache, fiica Rodicăi Negrea și a regretatului Dinu Manolache.

E greu să găsești cuvinte pentru a descrie cum întruchipează Ilinca rolul fiicei mute, Kattrin. Chiar dacă nu poate să scoată decât sunete dezarticulate, Kattrin ne arată că e însetată de iubire. Chiar dacă a primit ”iubire” sub o formă bestială, Kattrin păstrează nesecate resurse de bunătate. Chiar dacă mama ei se pregătește s-o lase de izbeliște, Kattrin îi urează fericire, în felul ei. Tocmai pentru că n-o priveam cu ochii împăienjeniți de lacrimi, am putut observa exactitatea (ce ține de matematici subtile) cu care tânăra actriță își construiește personajul: drăgălășenie și tragism, fără urmă de patetism sau dulcegărie.

Excelența contagioasă

Atunci când un director de scenă știe exact ce fel de spectacol vrea să facă și ce anume așteaptă de la actori, cum e și cazul nostru, excelența se transmite ca un virus. Mircea Rusu (bucătarul afemeiat Peter Pipă) oferă un surprinzător crescendo al interpretării, culminând cu song-urile care îi pun în valoare și vocea, și magnitudinea talentului actoricesc. Este sclipitoare și Andreea Grămoșteanu în rolul prostituatei Yvette Pottier. Abătându-se de la tradiția îngroșării și vulgarizării personajului, actrița propune o versiune mult mai naturală: chiar dacă e o biată femeie de moravuri ușoare, Yvette este luminoasă, isteață, amuzantă, caldă, generoasă, optimistă, într-un cuvânt, absolut atașantă. La rândul lui, Claudiu Istodor (Preotul militar) are o prestație admirabilă, mai ales în a doua parte a spectacolului. Mai au de cizelat performanța cei doi tineri actori din rolul fiilor Annei. Toma Cuzin (Eiliff) are niște probleme cu dicția, iar Ștefan Lupu (Schweizerkaas) are de lucrat la structura de rezistență. Chiar dacă interpretează roluri mai mici, merită aplauze și Radu Zetu, Bogdan Talașman, Avram Birău, Petre Moraru. Orchestra (Răzvan Apetrei, Miron Sofian, Samuel Tatu, Mirel Liță, Dan Alexandru), sub direcția reputatului muzician Cári Tibor,  ilustrează  sugestiv evenimentele de pe scenă. Costumele superbe și decorul – un solid punct de sprijin pentru spectacol – au fost create de infailibila Adriana Grand. În concluzie, cu această premieră, Teatrul Mic se întoarce la vremurile glorioase, când avea cea mai bună ofertă din București. Merită să vă convingeți cu prima ocazie!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adriana Grand