Conform caietului program, la Sala Atelier a Naționalului bucureștean, bunăstarea luminilor este deservită de următorii: Ionel Docan (maestru lumini), Cristian Simon, Ioan Manolea (pupitru lumini), Eugen Stoiciu, Nițu Fontel, Vasile Neguț (electricieni scenă). Dacă îl adăugăm și pe regizorul tehnic – Marcel Bălănescu – avem șapte magnifici care au făcut tot posibilul să distrugă un spectacol excepțional, ”Umbre” de Marilia Samper, în regia lui Vlad Cristache. Imaginați-vă un mare dulap de sticlă, aflat în mijlocul scenei, în care încep să pâlpâie spasmodic niște neoane. Pâlpâitul de stroboscop a ținut până aproape de sfârșitul spectacolului, orbind/isterizând spectatorii care au ajuns să asculte replicile cu ochii închiși, dând mărunt din buze. Nu știu cu ce s-a ocupat în acest răstimp – aproape o oră! –  marea echipă de luminiști-electricieni. Probabil, au ieșit la o țigară, au plecat la mare sau ceva.

Cu toate acestea și în ciuda acestora, spectacolul a fost o revelație. Actorii au rezistat eroic, ne-au apucat de inimă și ne-au ținut în lumea misterioasă a piesei (aparent polițistă) scrisă de Marilia Samper. Alexandra Sălceanu este Alba, adolescenta de 16 ani, care pleacă la o petrecere, vineri seara. Am admirat din nou versatilitatea acestei tinere actrițe, la fel de credibilă în rolul unei femei mature, înrăită de viață, ca și în cel al unei copile inocente, jucăușe, plină de bucurie și radiind iubire. Alba este unicul copil cuplului năclăit în rutină, dar care încearcă să mai păstreze aparențele romantismului de la început.

La început, Ana Ciontea este mama iubitoare și grijulie, apoi sfâșiată de disperare și, în final, explodând într-o răzbunare nedreaptă. Tatăl – Gheorghe Visu – încearcă să mai fie tânăr și zglobiu, caută resurse pentru a ieși din rutină și, apoi, din ghearele durerii fără leac. Familia vecină nu mai încearcă nimic, după dispariția celei care le-a fost mamă și soție. Tatăl întruchipat de Mircea Rusu își amorțește durerea cu alcool, cinism și aroganță, fiul – Emilian Mârnea, subtil, ambiguu – nu mai găsește nicio cale de comunicare cu tatăl său, pare slab, neajutorat, ciudat, dar se dovedește a fi singurul dintre toți care nu renunță la speranță și care are puterea de a o împlini.

Mai avem un cuplu de bătrâni în scaune rulante – magnifici Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc – care discută banalități și se tem să moară unul înaintea celuilalt. Doi bătrânei care sunt împreună de o viață și se iubesc, chiar dacă nu le-a fost sortit să aibă copii. Cea mai frumoasă declarație de dragoste: ”Eu te-am vrut pe tine cu tot ce puteai să-mi dai și cu tot ce puteai să nu-mi dai”. Par niște personaje colaterale, inventate, poate, de dragul contrastului, dar aparențele înșală iar.

Cei doi sunt personaje cheie în această parabolă despre încredere și neîncredere, despre nenorocirea care schimbă oameni, despre dreptate și nedreptate, despre găsirea care poate fi mai crudă decât pierderea și, mai presus de toate, despre marea iubire. Un rol deosebit de pregnant, Străinul, îi revine lui Gavril Pătru, care oferă un impresionant recital actoricesc întruchipând un nefericit cu mintea rătăcită, nevinovat și blând, trăind printre umbrele pădurii.

Așa cum ne-a obișnuit, de la o vreme, Vlad Cristache conduce cu mână sigură evoluția progresivă a întâmplărilor de pe scenă și, dincolo de lucrul exemplar cu actorii, creează și decorul – o lume fascinantă și terifiantă deopotrivă. Prin ferestrele ca niște acvarii, se văd pădurea de mesteceni, ploaia, întunericul, lumina. Sperând că la reprezentațiile următoare echipa tehnică își va face datoria, recomand cu căldură ”Umbrele” de la Teatrul Național.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Când ai prea multe de spus, nu știi cu ce să începi. Am multe de spus, dar nimic din culise. Cei care așteaptă picanterii de tabloid pot părăsi pagina. Că n-am. Mai bine definim locul întâmplării: Vox Maris Grand Resort Costinești. Un fel de Wonderland curat, civilizat, liniștit, înflorit, înverzit, cu arteziene care se colorează noaptea și difuzoare susurând muzici de relaxare. Împărăția lui Nicușor Năstase. Un Mecena adevărat, care a construit o sală de spectacole special pentru tinerii actori ce își măsoară, aici, talentul și speranța și puterea de a-și depăși limitele.

Arta doare, dar nu ne lăsăm

Uvertura festivalului: Școala de teatru de la București și cea de la Cluj joacă o rivalitate precum aceea a familiilor Montague și Capulet.

Romeo – Alexandru Voicu (UNATC București) e în cârje, cu piciorul stâng în ghips. L-a lovit o mașină, dar asta nu l-a împiedicat să participe la concurs. E în cârje și Julieta – Oana Serena Secară (Universitatea ”Babeș Bolyai” Cluj). N-are nimic la picioare, dar e solidară cu iubitul Romeo. Cele două clanuri se ciorovăiesc o vreme – cu haz și grație – sfârșind prin a se îmbrățișa. Moment artistic cu happy ending. Actoria se hrănește din iubire. Actorii sunt împreună.

Despre sistem și alte lucruri nu prea greu de înțeles

Gala s-a deschis în prezența ministrului Culturii, Corina Șuteu. Care a amintit că e de meserie critic de teatru și a fost, pentru un scurt răstimp, președinte al UNITER. A uitat să spună că a fost și director al Theatrum Mundi (actualul Metropolis), exact cât a fost nevoie pentru transformarea unei case de cultură a ”iepocii dă aur”, într-un spațiu dedicat spectacolului neconvențional.

Și, pentru că tot era de față doamna ministru, Ion Caramitru (patronul spiritual al Galei, în calitate de președinte al UNITER) a reluat o temă pe care o tot repetă: Anual, facultățile de teatru produc în jur de 300 de absolvenți. La ora aceasta, în jur de 4000 de actori tineri nu sunt angajați. Deci nu au un venit stabil. S-a stârnit mare tărăboi pe ideea că Ion Caramitru i-a făcut ”șomeri” pe actorii implicați în proiecte independente. Actorii cu statut de freelancer s-au simțit insultați dar, cu un mic de efort de gândire, ar putea să le treacă. E vorba despre un sistem care trebuie schimbat din rădăcină. Care să permită teatrelor finanțate de stat să angajeze noile generații de actori. Care să ofere un statut mai generos teatrelor independente. Unde, nu de azi, de ieri, trăiesc cele mai bune spectacole. ”Trebuie să schimbăm legislația, – spune Caramitru – să facem o reformă prin care tinerii artiști să fie mai ușor găsiți pentru instituțiile noastre. Gala HOP demonstrează că talent există. El trebuie întreținut.”

După cei trei ani buni, cât a durat mandatul lui Radu Afrim la conducerea Galei, directoratul artistic a fost preluat de Miklós Bács, actor și profesor de actorie la Cluj.

Despre eficiența metodei sale pedagogice vorbește interminabilul șir de premii colecționate de studenții săi, la toate concursurile posibile. ”Sunt minoritar. – spune Miklós Bács – Am învățat că și noi, ca breaslă, suntem minoritari. Pentru a exista, nu ajunge să fii bun. Trebuie să fii cel mai bun. Din momentul în care ești cel mai bun, existența ta nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării. Societatea va fi obligată să te accepte.” Școala lui Miklós Bács înseamnă, mai presus de toate, un regim draconic. Militărie. A fi cel mai bun înseamnă efort și sacrificii. La Costinești, concurenții și-au început programul la 7, în fiecare dimineață, pe plajă, la workshop-ul Kineto coordonat de Andrei Flaviu Fălcușan. Apoi, la sfat cu juriul. Apoi alt workshop, cu Andrea Gavriliu, Petre Ancuța, Tudor Lucanu și Horia Suru.

Apoi, repetiții pentru proba individuală și cea de grup. Apoi, concursul cu toată avalanșa lui de emoții. Apoi, spectacolul invitat. Apoi, pe la miezul nopții, iar encounter la meeting point, cu sfaturi, cu ou și cu oțet. De plajă, bălăceală, distracție la discotecă – nici vorbă! Spre deosebire de alte ediții, când n-am prea înțeles opțiunile juriului (eh, de gustibus…), anul acesta a fost un juriu pe care l-am înțeles în proporție de 95 %. Jurați din generații diferite, din ”sistem” și din teatrul independent: Victor Rebengiuc, Ofelia Popii, Dorina Chiriac, Andrei și Andreea Grosu.

S-au întâlnit cu tinerii actori câteva nume sonore ale teatrului contemporan: Mariana Mihuț, Marian Râlea, Mihai Constantin, Felix Alexa, Alexander Hausvater, Mihai Constantin, Lia Bugnar, Mircea Cornișteanu, Erwin Simsensohn, Bobi Pricop. Din păcate, singurul director de teatru care s-a deranjat să vină la Gala HOP a fost Ion Caramitru. Păcat. Ar fi avut câte ceva de văzut. Și, eventual, de angajat. Măcar cu contract de colaborare.

Despre concurs, concurenți și premianți – în episodul viitor.

(Va urma)

Gabriela Hurezean

Fotografii de Maria Ștefănescu și Adi Bulboacă

Fără îndoială, această ”Marmură” scrisă de Joseph Brodsky și montată de Yuri Kordonsky pe scena sălii ”Toma Caragiu” a Teatrului ”Bulandra” se poate înscrie pe lista celor mai bune spectacole ale ultimelor stagiuni. Coerent, impecabil coagulat ca prestație actoricească, impact vizual și forță a simbolurilor, noul spectacol înscris în repertoriul Teatrului ”Bulandra” se adresează publicului care pune setea de a gândi înaintea propensiunii spre ”hai să ne râdem”. Deși ceva motive de râs ar exista și în acest spectacol foarte serios, mai ales pentru cei dotați cu antenele necesare înregistrării umorului din subtext. Cam negru, ce e drept…

Colivia din colivie

Totul se întâmplă în fața publicului aflat pe scenă. Nu pentru a imita o fiță practicată și la alte teatre, ci pentru a ne face să înțelegem că suntem parte din substanța poveștii. O poveste cu început înșelător. Îl vedem pe Marian Râlea relaxându-se într-o piscinuță de plastic, dotată inclusiv cu o rățușcă. Piscinuța se află în mijlocul unei arene împodobită cu busturi și capete din marmură, reprezentând mari poeți ai antichității. Acesta ar putea să fie începutul unei comedii explozive. Ca și discuția inițială despre prăjitura cuvenită canarului.

Cineva s-ar putea întreba ce relevanță are canarul ăsta care stă în colivia lui și, probabil, va muri de foame. Dar privind mai bine decorul (extraordinar!) creat de Nina Brumușilă, fisa cade zornăind terifiant. Colivia canarului înfometat are corespondent în meridianele globului terestru care acoperă arena-închisoare în care se află cele două personaje. Suntem prizonierii planetei, iar șansele de evadare sunt iluzorii. Brodsky știe asta foarte bine, din proprie experiență. A fost declarat antisocial, parazit, cinic, (ah, ce cunoscut sună!) a fost arestat, internat la balamuc, deportat în nordul Rusiei, a fugit în lume luând cu sine doar cuvintele sub formă de poezie și filosofie. În 1987, când i s-a decernat Nobelul pentru literatură, Brodsky spunea: ”În tragedia adevărată nu moare eroul, moare corul.” Cei doi din ”Marmură” fac parte din cor. La fel și noi.

Brodsky propune o Romă antică reeditată. Oamenii poartă togi, imperiul este condus de Caligula II cu ajutorul calculatorului. Există telefoane, tablete, ba chiar și un cal în Senat. Dar acțiunea nu se petrece ieri, poate nici azi și, să sperăm, nici mâine. Este atemporală. ”Adevărata libertate e să nu depinzi de timp, barbarule!” – îi spune Tullius (magnificul Marian Râlea) lui Publius (magnificul Victor Rebengiuc). Iar Publius, om simplu, cu picioarele înfipte în pământ și mintea în mâncare și sex, are teoria lui: ”Carența de spațiu este compensată printr-un exces de timp.” Cei doi se află închiși într-un turn, pentru că așa e legea stabilită de Caligula. Trei la sută din populație trebuie închisă, chiar dacă n-a făptuit nicio crimă. În turn au tot ce doresc: meniu care nu se repetă niciodată, canar în colivie, piscinuță, busturi ale clasicilor, noptiere pe post de amante.

Tullius iubește poezia și cere tot mai multe busturi, Publius iubește sexul (cu noptiera) și primește una mai… tânără, rotundă și strălucitoare. ”Viața e când stingi lumina și te sui pe muiere” – consideră Publius. Părerea lui Tullius e la polul opus: ”Dacă nu ești poet, viața ta e un clișeu. Căci totul e clișeu: nașterea, dragostea, bătrânețea, moartea. Nu Cezarii fac istoria, ci lucrurile spuse de poeți.” Doi actori, Victor Rebengiuc și Marian Râlea, pe care nu-i pot descrie pentru că n-am cuvinte, un regizor, Yuri Kordonsky, care montează cu exactitate farmaceutică, o scenografă de elită, Nina Brumușilă, și o traducătoare de reală finețe, Mașa Dinescu, pun mână de la mână pentru a scoate la lumină acest spectacol ce produce orgasme intelectuale prin adâncimea filosofică a întrebărilor pe care le pune, prin vigoarea cu care îți provoacă inteligența, prin splendoarea melancolică a parabolei pe care poți s-o dezlegi. Sau nu. Mi-ar plăcea să revăd de câteva ori acest spectacol. N-am nicio îndoială că la fiecare reprezentație aș descoperi noi și noi sensuri. Încercați. Merită!

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului Bulandra

Regizorul Tudor Cristian Jurgiu are 29 de ani și își face glorioasa intrare în lumea lungmetrajului împreună cu câinele. Japonez. Și cu Victor Rebengiuc, posesorul celei mai frumoase voci și a celei mai bune dicții din filmul autohton. Și din teatru. O voce care poate da viață poeziei și celor mai sofisticate roluri.

Victor Rebengiuc, țăranul aristocrat

Tocmai vocea a fost aceea care m-a făcut să încerc o anume îndoială de fiecare dată când am aflat că Victor Rebengiuc va interpreta un rol de țăran. Surpriza a fost plăcută la “Moromeții” lui Stere Gulea (1987), numai că Ilie Moromete nu e un țăran obișnuit ci un înțelept al satului, un fel de lider spiritual cu sediul în Poiana lui Iocan.

Nici țăranul din “Câinele Japonez” nu e unul obișnuit. Mersul, pantalonii, pălăria, felul în care își vâră degetele în strachina cu brânză îl recomandă pe Costache Moldu drept țăran veritabil. În schimb, demnitatea cu care își asumă nenorocirile care l-au lovit, refuzând să primească gratis ajutorul de la cei din jur, îl definește clar ca personaj de viță nobilă. Nea Costache e singur și bătut de soartă, dar fără a avea patetismul regelui Lear (interpretat magistral de Victor Rebengiuc, la Teatrul ”Bulandra”). Își duce povara cu acel bun simț specific țăranului nemitocănizat prin naturalizare forțată la oraș. Inundația i-a distrus casa și i-a luat tot ce avea. Nevasta i-a murit. Singurul lui fiu, Ticu (Șerban Pavlu), a dispărut din peisaj, căutând o viață mai bună în Japonia. În urmă cu mulți ani, tatăl și fiul s-au despărțit supărați, pentru că Ticu a părăsit țara după ce s-a logodit cu Gabi (Ioana Abur), gest interpretat de obștea satului drept o crasă bătaie de joc. Scenariul scris de Ioan Antoci (absolvent de Teologie, la Iași) si stilizat de Tudor Cristian Jurgiu&Gabriel Gheorghe, sintetizează cu acuitate relațiile interumane din mediul rural, fundamental diferite de cele din mediul urban.

Aici, în comunitatea restrânsă, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu poți fi niciodată cu adevărat singur. Văzând că nea Costache și-a pierdut toată agoniseala, cei mai puțin oropsiți îl ajută fiecare, cum poate. Chiar dacă, neavând bani să plătească, omul refuză țâfnos să primească de pomană, vecina Leanca (Alexandrina Halic) îi lasă laptele pe prispă și îi dăruiește un sacou, iar Gabi, uitând că a fost rănită, îi aduce o lampă și o sticlă de gaz, ca să nu mai stea pe întuneric.

Zâmbind, despre lacrimi

Tudor Cristian Jurgiu știe să spună povestea fără a cădea în telenovelă siropoasă și lacrimogenă, explorând cu subtilitate universul interior al personajelor.

Chiar dacă e supărat pe fiul său, Costache se pregătește cu emoție să-l revadă, iar Victor Rebengiuc transmite cu extraordinară forță iluminarea bătrânului, pe măsură ce reînnoadă relația cu Ticu, se apropie de nora Hiroku (Kana Hashimoto) și de nepoțelul său japonez, Paul Koji (interpretat de Toma Hashimoto, fiul Kanei). Șerban Pavlu exprimă impecabil încordarea fiului rătăcitor și cu musca pe căciulă, care se întoarce acasă pentru a ajuta, dar nu știe la ce să se aștepte. Kana Hashimoto este soția japoneză clasică: suavă, discretă, caldă. Așa cum era de așteptat, micul ”Kojiță” va fi personajul cheie în refacerea relațiilor normale de familie.

”Câinele Japonez” este un film excelent orchestrat de regizorul Tudor Cristian Jurgiu, admirabil interpretat și splendid filmat (director de imagine: Andrei Butică), într-un cadru alcătuit cu maximă inspirație de scenografa Cezara Armașu. Concluzia nu poate fi decât una: Tudor Cristian Jurgiu debutează în lungmetraj sub cele mai bune auspicii. Amănunt amuzant: filmul lui Tudor Cristian Jurgiu l-a avut producător pe Tudor Giurgiu, iar filmările au avut loc în județul Giurgiu.

Gabriela Hurezean

În anul Caragiale, Naționalul bucureștean își celebrează patronul și cu acest spectacol bijuterie, cizelat de Silviu Purcărete până la perfecțiune. ”Conul Leonida față cu reacțiunea”, farsa într-un act scrisă de nemuritorul nenea Iancu și interpretată magistral de Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc va rămâne, fără îndoială, în istoria teatrului autohton ca etalon extrem de greu de depășit. Despre perenitatea teatrului lui Caragiale s-au scris texte interminabile, deși e suficient să parcurgi câteva replici, cum ar fi cea a lui Leonida: ”Când aude de libertate, sare și dumneaei răposata din pat… că era republicană! Zic: gătește-te degrab’, Mițule, și… hai și noi pe la revuluție. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, și-o luăm repede pe jos pân’ la teatru. (…) Dar când am văzut, am zis și eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… Ce să vezi domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, și lume, lume… de-ți venea amețeală, nu altceva.” Modul în care presa manipulează mulțimea de gură cască este la fel de ridicol azi, ca și în vremea lui Caragiale..

”Galibardi”, ”geanta latină”, ”bravos națiune” își au echivalentul și azi în vocabularul omului aproximativ școlarizat, devenit peste noapte expert în politică. Leonida știe din ziar că republica e o mare procopseală, fiindcă ”nu mai plătește niminea bir”, ”fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună”, ”pensia e bașca, după legea cea veche”, iar ”legea murăturilor” interzice plata datoriilor. De unde are republica bani pentru toate acestea? Spune Leonida: ”Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…” În interpretarea magnificilor Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc,  dialogul scris de Caragiale dobândește valențe noi și o incredibilă încărcătură de haz. Pentru că farsa lui Caragiale presupunea un spectacol de cel mult 20 de minute, Silviu Purcărete găsește o soluție genială pentru a face un spectacol care depășește o oră. Cum anume, nu pot să vă spun, pentru că aș distruge mișelește marea surpriză a spectacolului.

Ceea ce pot dezvălui este că Purcărete s-a inspirat din schița lui Caragiale, ”Două loturi” și a materializat, în stilul lui inconfundabil, adverbul viceversa, găsind o complicitate minunată la cei doi protagoniști. Iar scenografia lui Dragoș Buhagiar rimează total cu viziunea specifică a regizorului, impactul vizual fiind acela care te absoarbe din prima clipă la fiecare spectacol al lui Purcărete, acest Da Vinci al regizorilor autohtoni. Regăsim și în casa lui conu’ Leonida cromatica specifică, viața suprareală a obiectelor din decor (și iar nu pot să dau detalii, din respect pentru magia spectacolului). Până și prezența slujnicei Safta (Florentina Țilea/Cătălina Sima), care vine dimineața să aprindă focul, are valențe surprinzătoare, ce duc mai departe mesajul investit de Caragiale în acest personaj secundar, doar în aparență derizoriu. În concluzie, dacă iubiți marile surprize, nu ratați ”Conul Leonida” care se joacă în Sala Mică a Teatrului Național.

Gabriela Hurezean

Foto: Adi Bulboacă