Dacă îmi amintesc bine, acest ”Punk Rock” este al cincilea dintr-o serie de texte pe tema universului adolescentin, montate de Vlad Cristache pe scene prestigioase. Dintre acestea, ”Deșteptarea primăverii” de la Teatrul Mic avea clare simptome de capodoperă (oare, de ce nu se mai joacă?). Proaspătul ”Punk Rock”, înscenat de Vlad Cristache la Excelsior e, în clasamentul meu, doar cu un milimetru în urma ”Deșteptării…”. De unde aplecarea asta a lui asupra adolescenței? Simplu: pentru că, deși pe deplin maturizat ca spirit creator, ca regizor, a rămas același băiețandru pe care l-am cunoscut în urmă cu nici nu mai contează câți ani. Când, elev fiind la Colegiul Mihai Viteazul, îl premiam pentru performanțe uluitoare, la un festival de teatru pentru liceeni. Știe cum gândesc adolescenții, ce așteptări au, cum poți să găsești un limbaj comun pentru a dialoga cu ei, care le sunt aspirațiile, cum se raportează la ”ecosistemul” adesea ostil în care supraviețuiesc încercând să crească. Am pus ghilimele pentru că sistemul nu e, nici pe departe, eco. Nici în Anglia, unde se derulează acțiunea, nici la noi. Piesa lui Simon Stephens (exemplar tradusă de Bogdan Budeș) despre asta vorbește. Despre ostilitatea lumii. Dar, mai presus de toate, despre NEPĂSARE. Despre indiferența cu care adulții – părinți, profesori – trăiesc vieți paralele cu ale celor pe care ar trebui să-i înțeleagă/ajute/ocrotească.

În rolul lui William Carlisle, Dan Pughineanu detaliază cu finețe toate simptomele care definesc o psihoză din ce în ce mai gravă: vorbește precipitat, e mitoman, are o sensibilitate bolnăvicioasă,  pe care încearcă s-o mascheze (fără succes) sub o pojghiță de fals entuziasm. Simptomele sar în ochi, dar nimeni nu le observă, nimeni nu încearcă să vindece cauza. Viața lui Will e o înșiruire de iluzii călcate în picioare. Nu se abate de la regulă nici povestea de iubire pe care încearcă s-o lege cu eleva cea nouă, Lilly (Ioana Niculae – grațioasă, expresivă, bine ancorată în ființa personajului.) Lilly e ușor ezitantă sub apăsarea necunoscutului, apoi din ce în ce mai sigură pe ea, atât de sigură încât va deveni iubita masculului Alfa al găștii.

Nicholas, adolescentul aproape bărbat, este descris de Alex Călin cu ajutorul unei palete generoase de nuanțe. E cel mai rezervat în materie de reacții infantile, dar nu ezită să ”cucerească” tot ce prinde, nici să sară la bătaie când e vorba de arătat mușchii. Bennett Francis (interpretat cu vervă de Matei Arvunescu) este băiatul rău, un campion al bullying – ului, al farselor tâmpite și al glumelor nesărate. Din păcate, acest personaj e cumva incomplet din scriitură, nu se știe exact de unde izvorăște răutatea lui. Dar suntem liberi să bănuim. De obicei, acest comportament este specific copiilor din familii înstărite. Părinții n-au timp să se ocupe de copii și își compensează absența cu bani, mulți bani. Sigur că, într-o logică binecunoscută, prietena lui nu poate fi decât cea mai deșteaptă fată din clasă, Cissy. Excelează la toate materiile, dar pentru a nu fi etichetată drept tocilară, afișează o atitudine rebelă și, evident, o relație cu antipaticul Bennett. Ana Udroiu propune o Cissy dotată cu nerv, cu scăpărări surprinzătoare, cu ironia specifică unui IQ performant.

Ca în orice școală, există și aici o ciucă a bătăilor de joc, Chadwick Meade. Alex Popa învestește în acest băiat o mare doză de sensibilitate din rezervele proprii. Chadwick e un mic savant – filosof, cu viziune necruțător de exactă asupra lumii. ”Mișto”-urile, ”caterincile”, violența colegilor par să nu-l atingă, pentru că pe el îl preocupă accesarea unor sfere infinit mai înalte. Senină, lilială e și cealaltă țintă a zeflemistului Bennett, Tanya – fata care poartă cu nonșalanță cele câteva kilograme în plus. Teo Dincă își alcătuiește personajul uzând de propria drăgălășenie și inocență. Deși într-un rol mai puțin întins, Oliver Toderiță propune un psiholog credibil, mistuit de propriile întrebări și îndoieli.

Dacă, din replici, transpare oarecum învăluită, explozia interioară, generată de frustrări, anxietate, revoltă, țâșnește cu forță prin intermediul pieselor punk, cântate cu talent real de tinerii actori care, iată, se dovedesc a fi și admirabili instrumentiști (îmi pare, totuși, că ar mai fi de lucrat un pic la secțiunea tobe, unde exprimarea e cam monocordă).

Iată ce și-a propus Vlad Cristache, în calitate de regizor, și i-a reușit fără greș: ”Spectacolul pornește de la o suprapunere conceptuală peste patternul clasic Punk…anti-norme sociale, anti-profesori, anti-părinți, anti tot ce limitează manifestarea liberului arbitru. Dar demersul meu este să interogăm, pe parcursul poveștii, această nevoie de libertate pe care o simt adolescenții și să vedem de unde vine și care sunt consecințele din păcate dure ale acesteia… Unde e limita peste care nu poți să treci în încercarea de a fi cu adevărat liber și să evadezi din cușca normelor impuse de societate? Spectacolul este, în egală măsură, punk și anti-punk.” Ideea de cușcă este exploatată cu subtilitate de scenografa Andreea Tecla. Pereții bibliotecii în care se consumă trama sunt din hârtie care, prin sfâșiere, deschide portaluri spre adevăruri usturătoare (dar și spre un reflector care te orbește când îți bate în ochi!). Alți pereți sunt, de fapt, un fel de gard din sârmă, asemănător celor în spatele cărora sunt exilate sălbăticiunile la Zoo. Și ce altceva este un adolescent, dacă nu o mică sălbăticiune, fragilă, însetată de atenție, grijă și iubire?!

N-am rămas la felicitările și fursecul de după premieră, pentru că voiam să-mi limpezesc în liniște tulburarea. Am rămas cu o concluzie de neclintit: acest spectacol despre visuri, psihoză, iubire, sex, violență, relații interumane, ar trebui văzut de toți adolescenții care au peste 15 ani, de toți profesorii, de toți părinții. De toți cei care consideră că adolescenții merită un tratament mai bun.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

Veștile bune sunt păsări rare în vremurile pe care le trăim (probabil din cauza unei karme planetare nasoale), dar când am auzit că Vlad Cristache e noul director – momentan interimar – al Teatrului Excelsior, am aplaudat și am țopăit puțin de bucurie. Pentru că știu de multă vreme de ce e în stare. Încă din vremea când era elev la Colegiul Mihai Viteazul și aduna fără drept de apel premii pentru regie, la un festival de teatru adolescentin. Descopeream, fără urmă de dubii, un copil minune. Majoritatea copiilor minune se dezminunățesc la vârsta adultă. Nu și Vlad Cristache. A absolvit Regia la UNATC, a montat spectacole pe cele mai importante scene, inclusiv la Teatrul Național (excepționalul ”Umbre”, cu Mariana Mihuț&Victor Rebengiuc) sau Teatrul Mic, unde a creat fabuloasa ”Deșteptare a primăverii”, în decor inventat tot de el. Pentru că Vlad Cristache e genul de artist care știe exact ce vrea să facă, prin ce mijloace și cu ce aliați. Și iată că știe și în ipostază de manager, poziție care presupune picioare bine înfipte în pământ, dar și o imaginație săltăreață, dar în același timp bine cantonată în lucrativ.

A organizat o conferință de presă, dar nu cu critici murați și constipați, ci chiar cu publicul țintă al Teatrului Excelsior: adolescenții. Au participat la eveniment peste 100 de redactori de la reviste de liceu, bloggeri, vloggeri și alți influenceri din lumea celor foarte tineri. Au ascultat cu atenție tot ce li s-a spus și au pus întrebări care vădeau interes real pentru fenomenul teatral și pentru ceea ce le este destinat special în domeniu. Faptul că Vlad Cristache este manager la Excelsior (și n-am nicio îndoială că va  rămâne și după interimat) și Alexandru Mâzgăreanu – la ”Nottara” deschide o nouă eră în teatrul autohton, marcat de colbul înecăcios al gerontocrației și al numirilor politice. O eră a prospețimii, a desprăfuirii repertoriului, a curajului, a inspirației, a cultivării adevăratelor valori. O atestă și primii aliați cu care pornește Cristache la drum, în noua stagiune: Bobi Pricop și Eugen Gyemant. Doi regizori tineri, aflați deja în vârful topului. Pentru că, nu-i așa, cine se aseamănă, se adună. Adăugând în ecuație și actorii de elită ai tânărului teatru, avem imaginea succesului deplin. Tuturor, știți voi ce vă doresc, în cantități industriale, și aplauze fără sfârșit”

Nu vreau să alterez informația concretă despre cele discutate la conferința de presă, așa că voi reproduce mai jos detaliile primite direct de la sursă.

”Teatrul EXCELSIOR își dorește să fie mai aproape de publicul tânăr, prin creații scenice curajoase și proiecte interdisciplinare inovatoare și propune o nouă ofertă repertorială, inspirată de o viziune artistică și managerială care accentuează misiunea sa de a fi un spațiu efervescent de întâlnire cu teatrul și artele aliate, conectat intens și autentic la universul tinerei generații.

Unii dintre cei mai importanți tineri regizori din România și din străinătate vor semna spectacolele noii stagiuni, care aduc în atenția publicului piese contemporane distinse cu numeroase premii internaționale. Prima noutate a stagiunii este Aproape (titlu original Almost, Maine de John Cariani), în regia lui Eugen Gyemant, un spectacol care îmbină candoarea și realismul fantastic într-o comedie romantică în care dragostea devine un happening pe fundalul magic al Aurorei Boreale. Premiera: 8-9 octombrie 2022

The Sweet Science of Bruising de Joy Wilkinson transformă povestea fascinantă a patru tinere care participă la un campionat underground de box feminin, într-un spectacol-metaforă electrizant, semnat de regizoarea Sânziana Stoican, despre curajul de a-ți găsi propria identitate într-o lume dominată de bărbați. Premiera: 22-23 octombrie 2022

Luna decembrie va fi un tur de forță la EXCELSIOR, cu nu mai puțin de trei premiere.

Bobi Pricop va monta o adaptare a celui mai important roman SF al tuturor timpurilor, Solaris (scenariu de David Grieg după romanul omonim de Stanislaw Lem) – o producție multimedia imersivă care va îmbina prezența actorilor cu elemente hi-tech și mecanisme scenice complexe pentru a recrea atmosfera suprarealistă a Planetei Solaris.

Vlad Cristache va semna regia piesei Punk Rock de Simon Stephens, care urmărește povestea unui grup de liceeni aflați în fața examenului de bacalaureat. Spectacolul explorează anxietatea, depresia și violența latentă, ascunse sub aparenta jovialitate a vieții de adolescent.

Cea mai cunoscută poveste a tuturor timpurilor, Romeo și Julieta vi se va dezvălui într-o versiune scenică surprinzătoare, semnată Michelangelo Campanale – o co-producție eveniment Teatrul EXCELSIOR, Compania La Luna nel letto și Teatrul Național Emilia Romagna – care va marca o deschidere internațională fără precedent pentru cel mai tânăr teatru din București.

EXCELSIOR urmărește, totodată, să răspundă unor nevoi reale, identificate în rândul publicului său țintă – adolescenții – prin intermediul unor proiecte care îmbină dimensiunea artistică și pe cea educațională, explorând practici, concepte și valori cheie precum apartenența la comunitate, dezbaterea interactivă, incluziunea, participativitatea și creativitatea.

PERETELE/ THE WALL este un proiect experimental conceput în parteneriat cu Galeria de artă contemporană Kulterra, care își propune să îi apropie pe adolescenți de teatru, chiar în școlile unde învață. Cinci street artists consacrați se vor inspira din universul vizual al spectacolelor Teatrului EXCELSIOR și vor crea 20 de lucrări grafitti în incinta a 20 de licee din București.

#oradedirigenție este proiectul prin care EXCELSIOR le oferă liceenilor o alternativă atractivă la conținutul deseori anost al orelor de dirigenție. Trei tineri regizori vor crea spectacole bazate pe texte scrise special în acest scop, prezentate ca un  flashmob în sala de curs, valorificând astfel arta teatrului ca spațiu al dezbaterii unor teme de interes pentru adolescenți.

Vlad Cristache, managerul Teatrului EXCELSIOR: „Îmi doresc să combat acea imagine-clișeu, descurajantă, a teatrului care stă într-un „turn de fildeș”. Ne-am propus să ne împrietenim cu publicul nostru și să devenim teatrul adolescenților și al tinerilor din București – cel mai cool și fresh loc în care îți poți petrece timpul liber. Pregătim spectacole special gândite pentru ei, spectacole incisive, cu atitudine, care să dea voce preocupărilor și întrebărilor lor, dar și proiecte educaționale care să aducă teatrul mai aproape de ei, dincolo de sala de spectacole. De acum, tinerii sunt center stage-ul Teatrului EXCELSIOR.”

Gabriela Hurezean

Fotografii de Vlad Catana

Conform caietului program, la Sala Atelier a Naționalului bucureștean, bunăstarea luminilor este deservită de următorii: Ionel Docan (maestru lumini), Cristian Simon, Ioan Manolea (pupitru lumini), Eugen Stoiciu, Nițu Fontel, Vasile Neguț (electricieni scenă). Dacă îl adăugăm și pe regizorul tehnic – Marcel Bălănescu – avem șapte magnifici care au făcut tot posibilul să distrugă un spectacol excepțional, ”Umbre” de Marilia Samper, în regia lui Vlad Cristache. Imaginați-vă un mare dulap de sticlă, aflat în mijlocul scenei, în care încep să pâlpâie spasmodic niște neoane. Pâlpâitul de stroboscop a ținut până aproape de sfârșitul spectacolului, orbind/isterizând spectatorii care au ajuns să asculte replicile cu ochii închiși, dând mărunt din buze. Nu știu cu ce s-a ocupat în acest răstimp – aproape o oră! –  marea echipă de luminiști-electricieni. Probabil, au ieșit la o țigară, au plecat la mare sau ceva.

Cu toate acestea și în ciuda acestora, spectacolul a fost o revelație. Actorii au rezistat eroic, ne-au apucat de inimă și ne-au ținut în lumea misterioasă a piesei (aparent polițistă) scrisă de Marilia Samper. Alexandra Sălceanu este Alba, adolescenta de 16 ani, care pleacă la o petrecere, vineri seara. Am admirat din nou versatilitatea acestei tinere actrițe, la fel de credibilă în rolul unei femei mature, înrăită de viață, ca și în cel al unei copile inocente, jucăușe, plină de bucurie și radiind iubire. Alba este unicul copil cuplului năclăit în rutină, dar care încearcă să mai păstreze aparențele romantismului de la început.

La început, Ana Ciontea este mama iubitoare și grijulie, apoi sfâșiată de disperare și, în final, explodând într-o răzbunare nedreaptă. Tatăl – Gheorghe Visu – încearcă să mai fie tânăr și zglobiu, caută resurse pentru a ieși din rutină și, apoi, din ghearele durerii fără leac. Familia vecină nu mai încearcă nimic, după dispariția celei care le-a fost mamă și soție. Tatăl întruchipat de Mircea Rusu își amorțește durerea cu alcool, cinism și aroganță, fiul – Emilian Mârnea, subtil, ambiguu – nu mai găsește nicio cale de comunicare cu tatăl său, pare slab, neajutorat, ciudat, dar se dovedește a fi singurul dintre toți care nu renunță la speranță și care are puterea de a o împlini.

Mai avem un cuplu de bătrâni în scaune rulante – magnifici Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc – care discută banalități și se tem să moară unul înaintea celuilalt. Doi bătrânei care sunt împreună de o viață și se iubesc, chiar dacă nu le-a fost sortit să aibă copii. Cea mai frumoasă declarație de dragoste: ”Eu te-am vrut pe tine cu tot ce puteai să-mi dai și cu tot ce puteai să nu-mi dai”. Par niște personaje colaterale, inventate, poate, de dragul contrastului, dar aparențele înșală iar.

Cei doi sunt personaje cheie în această parabolă despre încredere și neîncredere, despre nenorocirea care schimbă oameni, despre dreptate și nedreptate, despre găsirea care poate fi mai crudă decât pierderea și, mai presus de toate, despre marea iubire. Un rol deosebit de pregnant, Străinul, îi revine lui Gavril Pătru, care oferă un impresionant recital actoricesc întruchipând un nefericit cu mintea rătăcită, nevinovat și blând, trăind printre umbrele pădurii.

Așa cum ne-a obișnuit, de la o vreme, Vlad Cristache conduce cu mână sigură evoluția progresivă a întâmplărilor de pe scenă și, dincolo de lucrul exemplar cu actorii, creează și decorul – o lume fascinantă și terifiantă deopotrivă. Prin ferestrele ca niște acvarii, se văd pădurea de mesteceni, ploaia, întunericul, lumina. Sperând că la reprezentațiile următoare echipa tehnică își va face datoria, recomand cu căldură ”Umbrele” de la Teatrul Național.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Deși știu de multă vreme ce pot talentul și imaginația lui Vlad Cristache, cel care a transpus regizoral textul pe scena Teatrului de Comedie, am purces la premieră cu o strângere de inimă. Tot aici, la Comedie, s-a născut, în urmă cu exact zece ani, spectacolul lui Horațiu Mălăele cu prima capodoperă a lui Gogol, ”Revizorul”, unde adunarea Mălăele + Mihăiță a dat și continuă să dea rezultate mirobolante, foarte greu de egalat, că despre depășire anevoie se poate vorbi. Se pare, însă, că provocările de acest tip îl mobilizează pe Vlad Cristache, astfel încât spectacolul tânărului regizor se apropie curajos de strălucirea celui montat de experimentatul  Mălăele.

Cei care îl cunosc mai bine pe Cristache, știu că imaginea aia de băiețandru premiant/ochelarist/timid maschează o ironie pe cât de subtilă, pe atât de necruțător  tăioasă. Fantezia lui Vlad Cristache pare a nu avea limite. Voi înșira, de-a valma, doar câteva argumente. Drezina pe care cei doi servitori (Șerban Georgevici și Dan Rădulescu) străbat avanscena, are dublu rol: metaforă și ”cortină” ce escamotează schimbarea decorului. Numele Alion se poate pronunța (din greșeală?) Alien și, țuști, apare un mic personaj foarte amuzant. Sertarele morgii sunt și căi de acces, și balcoane, și ascunzători, și cuptoare. Apariția lui Cicikov (Dragoș Huluba, explorând cu perspicacitate misterele personajului) este ”salutată” de notabilitățile guberniei cu mârâit de haită furioasă. Deh, homo homini lupus.

Familia Manilov (Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea și copiii Vlad Bazgă și Tudor Roșu) sunt rude apropiate cu psihopații suprareali ai lui Tim Burton, venind din același univers al nebuniei violente. Farmec și haz are și scena bârfei, articulată cu virtuozitate de minunatele Delia Seceleanu (Sofia Ivanovna) și Delia Nartea (Anna Grigorievna). Admirabil rezolvat (interpretativ și vizual) este personajul lui Constantin Cojocaru, moșierul Pliușkin – un fel de mumie conservată într-un borcan cu formol. Doi valeți și doi căpitani interpretează mereu surprinzătorul Lucian Ionescu, în timp ce Ana Ciontea creionează o moșiereasă bigotă, prostănacă, dar degrabă ispitită de ochiul necuratului. Bogdan Cotleț este Mijuev, ginerele zombie al lui Nozdriov (Gheorghe Visu, ca de obicei, impecabil). În deplină afinitate cu viziunea lui Vlad Cristache, scenografia lui Andu Dumitrescu reproduce morga-măcelărie-muzeu al ororilor, în care fantoșele prind viață iar spectatorul descoperă chipuri cunoscute, poate amuzat, poate îngrozit.

Ca să n-o mai lungim fără rost, la Comedie s-a născut un nou spectacol, a cărui longevitate este garantată de coerența exprimării, originalitatea viziunii regizorale și farmecul actorilor (să nu-i uităm pe Constantin Florescu, Bogdan Ghițulescu, Andreea Samson, Ana Constantinescu, Gheorghe Dănilă, Ioan Chelaru, Dan Aștilean, Ioan Coman). Felicitări lui Andu Dumitrescu pentru cel mai inspirat concept de caiet  program și celor care l-au redactat: Monica Similea, Bogdan Amarfi, Alexandru Turcu.

Fără niciun dubiu asupra faptului că spectacolul ”Suflete moarte” de la Teatrul de Comedie este unul dintre cele mai importante evenimente ale stagiunii, vă invit să vă convingeți singuri de asta. Printre râsete și frisoane.

Gabriela Hurezean