Nu-i de colea să aduni cu lungmetrajul de debut premii ca BAFTA, Grand Prix (Cannes), Golden Globe, Oscar, David di Donatello și altele, și încă altele, până și Premiul Gopo! Tu fiind exponentul unei cinematografii din Est, pe care occidentalii n-o mai prea caută, fiindcă s-a fumat deja și exoticul mizerabilism comunist/postcomunist. Cu toate acestea, lui László Nemes, un tânăr regizor din Ungaria, i-a reușit această greu egalabilă performanță. Deloc grăbit să-și confirme valoarea, Nemes lucrează în ritm tacticos la al doilea lungmetraj al său, ”Apusul” (”Sunset”/”Napszállta”), lansat după patru ani de la debutul oscarizat. Deocamdată, ”Apusul” e gratulat cu Premiul FIPRESCI, la Veneția. Sigur că toată lumea – critici și cinefili – se precipită să caute asemănările cu ”Fiul lui Saul”. Care ar fi acestea? Nu prea multe. Picturalitatea. Perspectiva volatilă. Faptul că Nemes continuă să sufle în ceafa personajului principal. Provocarea imaginației. Prim-planul exploatat la maximum. Ca orice regizor important, după doar două filme, Nemes prezintă o amprentă inconfundabilă, căreia îi adaugă, iată, noi elemente. Aici, misterul. Adâncit, poate, până prea departe. L-am întrebat de ce l-a ales pe Vlad Ivanov pentru rolul lui Oszkár Brill și mi-a răspuns că l-a văzut în niște poze și în filme și l-a frapat aerul lui ”mysteriously dangerous”. Pentru acest personaj, Ivanov a avut un excelent antrenor de limbă maghiară. Își rostește atât de corect replicile, încât, dacă nu știam dinainte că e el, aș fi fost ferm convinsă că e un actor din Ungaria. Și încă unul foarte bun, pentru că Brill are ascunzișuri greu de interpretat, e alunecos și foarte înșelător!

Revenind la mister. Irisz Leiter (Juli Jakab) vine la Budapesta, mânată de dorul pentru locul unde a copilărit. Dar manufactura de pălării a părinților săi (morți într-un incendiu) este acum a lui Brill. Care ezită s-o angajeze, deși Irisz are școală bună, italiană, în materie de făcut pălării. Dar fata asta cu privire impenetrabilă și înfățișare de androgin nu renunță cu una, cu două, la planurile ei. Mai ales că, între timp, a aflat că are un frate. Lui Nemes nu-i plac poveștile clare, administrate cu pipeta. Nici mie. Numai că, de dragul misterului, lasă fraza (prea) neterminată. Sau, cum ar veni, se lasă blocat în propriile enigme. E ca un pictor care nu se poate hotărî ce culoare să mai pună, și câtă umbră, și câtă lumină. Irisz lansează întrebări care rămân mereu fără răspuns dar, din planul secund, încețoșat, se aud șușoteli, frânturi de frază, respirații, rumoare, urlete de durere. Dacă la ”Fiul lui Saul” lucrurile au o claritate tăioasă, atroce, aici adevărul este blurat și lăsat în seama cinefilului mai mult sau mai puțin dispus să dezlege mistere.

Ajunsă la Budapesta, Irisz trăiește între coșmar și realitate, în plină decadență a aristocrației austro-ungare. Domnii sunt atotstăpânitori, iar doamnele – subspecii, jucării sexuale. Mai sunt, apoi, anarhia și violența unor justițiari neînțeleși. Acesta este apusul lumii intrate în putrefacție, care se va revărsa sângeros în primul Război Mondial. Nemes spunea la avanpremieră că Irisz își caută fratele pentru că la el e cheia misterului. Eu, una, nu știu dacă l-a găsit până la urmă. Dar filmul e bun. Mergeți să-l vedeți!

Gabriela Hurezean

Dacă nu te prăbușești în extaz la vederea unui film premiat înseamnă că nu ești în stare să percepi adevărata valoare. Asta e mentalitatea pe aici, pe plaiurile Mioriței. Și ale Cântării României. Au fost filme de Oscar pe care le-am amendat, fapt care mi-a atras o avalanșă de catilinare din partea unor doamne sensibile, mari consumatoare de siropuri lacrimogene. Despre ”4, 3, 2”-ul lui Mungiu am scris că aruncă în derizoriu tema extrem de gravă a avorturilor din anii ceaușiști. Așa că mi-am făcut rost de un stagiu la stâlpul infamiei. Acestea fiind zise, sunt pregătită să afirm că ”Bacalaureat” nu este cel mai bun film al lui Cristian Mungiu. Nu vreau să spun că e un film prost, Doamne ferește! O fi având el niște calități, din moment ce juriul competiției oficiale i-a acordat un premiu pentru regie. Același juriu a acordat Palme d’Or unui film în care e vorba despre un bătrân bolnav și singur (”Daniel Blake”), care se luptă cu sistemul, și Grand Prix – unui film despre un scriitor bolnav, aflat în pragul morții (”Juste la fin du monde”). Depresia e la modă.

În filmul lui Mungiu, moare doar un personaj secundar, bolnav de cancer. Și nu e nicio luptă cu sistemul, ci doar o tentativă de a-l învinge pe căi lăturalnice. O rezolvare a problemei la mica înțelegere, pe principiul ”o mână spală pe alta”. Am văzut ”Bacalaureat” în urmă cu vreo două săptămâni, la Sala Elvira Popescu. Sonorul – sub orice critică. Noroc cu subtitrarea în franceză. Pe măsură ce trama prindea contur, mi se înnodau în minte două schițe de-ale lui Caragiale: ”Bacalaureat” (!) și ”Lanțul slăbiciunilor”.

Cristian Mungiu spunea într-un interviu că, pentru a oglindi cu fidelitate realitatea românească, se inspiră copios din presă. Căci, vorba profesorilor mei de la ziaristică, un reportaj bine documentat se scrie singur. Numai că, în timp ce filmele sale anterioare aveau o singură temă clară, o singură demonstrație dusă cu bine până la capăt, de data asta parcă a vrut să spună totul dintr-o suflare. În ”Bacalaureat” avem de toate: corupție, parenting, educație, sănătate, violență, mister, poliție, politică, exodul creierelor, criza familiei, bucătărie, ciorbă, compromisuri, dădăceală. Înghesuite, toate, în același joben de iluzionist și generând, inevitabil, disiparea nu tocmai inspirată a sensului.

Avem și câteva clișee: doctorul Romeo ascultă în mașină muzică barocă (vă mai amintiți în câte filme ați văzut faza asta?), doctorul Romeo mănâncă niște ciorbă sleită în bucătăria sărăcăcioasă a amantei, doctorul Romeo locuiește într-un cartier tip ghettou, doctorul Romeo se simte urmărit etc. Arhisuficient spoilărita deja, voi spune despre acțiunea filmului doar că are o tensiune bine gradată și câteva enigme pe care poți să le dezlegi. Sau nu. Abuzez de libertatea pe care mi-o oferă Mungiu, în calitate de regizor și scenarist, și încerc să propun soluții pentru întrebările ce par lăsate fără răspuns. Cine e autorul tentativei de viol asupra Elizei? Evident, suspectul numărul 4 (Valeriu Andriuță), cel care face o criză de isterie la confruntare. Cine a spart fereastra și parbrizul? Există în film un mic indiciu care duce la Matei, copilul amantei. A fost sau nu de față la tentativa de viol iubitul Elizei, Marius? Judecând după zâmbetul de copil care a făcut o boacănă, dar refuză să recunoască, e limpede că a fost de față. Acest din urmă amănunt face ca happy ending-ul filmului să nu fie chiar atât de happy, dar cu atât mai realist. Atitudinea Elizei (care refuză șmecheria de la bac) pledează pentru intransingența și înțelepciunea noii generații. Atitudinea lui Marius vorbește despre o situație care nu e chiar atât de roz, despre adolescenți care, pentru a supraviețui, se ”adaptează” regulilor unei societăți alienate, în care lașitatea și minciuna sunt la ordinea zilei. Această ecuație de mare  subtilitate mi-a plăcut foarte tare. După cum nu am decât vorbe bune la adresa distribuției.

Adrian Titieni parcurge cu mult rafinament traiectoria descendentă a doctorului Romeo, care se vrea un campion al moralității, dar își înșală nevasta și nu ezită să recurgă la matrapazlâcuri umilitoare, sub nemuritorul slogan ”e pentru copilul nostru”. Maria Drăguș e perfectă în rolul Elizei, adolescenta inteligentă, curajoasă, care nu acceptă compromisuri și privește cu ochi lucid rătăcirile tatălui său.

Splendidă e Lia Bugnar, soția trădată, bolnavă de tristețe, care suportă totul de dragul copilului dar, la un moment dat, își pierde răbdarea. Deși apare sporadic, Rareș Andrici joacă un personaj cheie, Marius, băiatul care una spune în cuvintele rostite și alta, în priviri, zâmbet și expresie corporală. Mălina Manovici este amanta lui Romeo, în aparență placidă, în realitate deloc împăcată cu poziția a doua în viața doctorului. În roluri la fel de bine articulate apar Vlad Ivanov (mă întreb: se mai face vreun film fără el?), Gelu Colceag, Petre Ciubotaru, Alexandra Davidescu, Emanuel Pârvu, Lucian Ifrim, Gigi Ifrim, Adrian Vancică, Orsolya Moldovan ș.a.

La Cannes, presa străină a apreciat ”climatul anxiogen” și ”portretul României delincvescente” creionate de Cristian Mungiu. N-am nicio problemă cu ”mizerabilismul” prezentat în filmele Noului Val, e o realitate incontestabilă, nici cu ”oglinda” pe care mi-o pune în față Mungiu (ah, ce șablon!), dar mi-ar plăcea să-mi ofere ceva nou, care să mă surprindă. ”Bacalaureat” nu m-a surprins niciun pic. Excepțional începutul filmului, cu groapa care devine tot mai adâncă, în timp ce mușuroiul de pământ crește implacabil, dar mediocru finalul care se sprijină ironic pe un alt film și pe altă muzică.

Îmi plac filmele românești. Îmi place să recunosc personaje, locuri, mentalități, povești dar, cum spuneam, mi-e dor de ceva nou. Așa cum au fost, la vremea lor, celelalte filme ale lui Cristian Mungiu, pe care le-am iubit: ”Occident”, pentru acuratețea punerii în pagină, ”Amintiri din Epoca de Aur”, pentru umor și pentru fidelitatea evocării, ”Dincolo de dealuri”, pentru fabuloasa picturalitate. Domnule Mungiu, cred că a venit vremea să creati filme făcând abstracție de festivaluri și premii. Hai, că se poate!

Gabriela Hurezean

Povestea cu urmăritorul pozitiv care descoperă că urmăritul negativ i s-a insinuat în familie a devenit un clișeu al thrillerelor hollywoodiene de categorie B. Regizorul Radu Muntean reia tema în stil propriu, o dezbracă de brizbrizuri și frisoane artificiale și obține un rezultat care îi determină pe cei de la The Hollywood Reporter să scrie: ”Un film foarte bun, dacă nu chiar revoluționar, despre ­– așa cum o sugerează și titlul – perspectivă și distanță.”

Cei trei scenariști, Radu Muntean, Alexandru Baciu și Răzvan Rădulescu, ”descojesc” personajul pozitiv și pe cel negativ, scoțând la iveală sâmburele de rău din miezul binelui. Și invers. Orice amănunt, cât de mic, are valențe definitorii în acest film. Toți cei implicați în poveste locuiesc într-un bloc vechi, de patru etaje, fără lift, construit, probabil, pe la începuturile erei totalitariste. (Radu Muntean ne-a dezvăluit la vizionarea cu presa că blocul se află la intrarea în Drumul Taberei, știți, în apropiere de Afi Palace). Dacă locuiești la ultimul etaj, te vei perinda prin fața ușilor apartamentelor de la etajele inferioare. Vei auzi sunetele care se propagă din interior. Și mirosurile care vin de prin bucătării. Ciorbe, tocănițe, chiftele, vinete coapte… Oamenii din bloc nu sunt nici bogați, nici săraci. Pătrașcu are o firmă de înmatriculări auto, dar nu e înstărit. E un cetățean ca majoritatea. Așa cum ne-a obișnuit prin toate rolurile sale, de la ”A fost sau n-a fost?” la ”Aferim!”, inepuizabilul Teodor Corban își investește personajul cu toate trăsăturile de care are nevoie pentru a fi viu, cu adevărat viu.

Pătrașcu are ceva simț civic, o demonstrează faptul că adună ”cârnații” depuși de câinele lui pe aleile parcului. Își dorește o viață sănătoasă, deci s-a lăsat de fumat, mănâncă salate și face jogging. Își iubește soția și fiul. Are principii morale în stare de funcționare. Cel puțin până la un moment dat. Tot sistemul lui de valori se dărâmă în ziua când, urcând scările, își ascute auzul în dreptul ușii din dosul căreia se aud niște răcnete. Apoi îl vede ieșind pe vecinul Vali, care încuie ușa pe dinafară, deși femeia din interior continuă să țipe. Apoi află că femeia care țipa e moartă. Apoi vine poliția și Pătrașcu nu spune nimic. Din cauza mentalității ăleia care îi animă pe mulți: Nu mă amestec. Nu mă leg la cap dacă nu mă doare. Nu vreau să fiu târât pe drumuri pentru declarații la poliție și la proces. Chiar dacă anumite ezitări se fac simțite. Excepțională secvența în care Pătrașcu se duce la Poliție, unde are un  prieten, pe comisarul Bolocan (Liviu Cheloiu). Impecabil redată senzația aia de stânjeneală care se face simțită între doi oameni dintre care unul are ceva de spus, dar e prea laș s-o facă, iar celălalt pur și simplu n-are chef să-l întrebe care este adevăratul motiv al vizitei.

La fel, tensiunea dintre Pătrașcu și Vali se revarsă dincoace de ecran, făcându-l părtaș la acțiune pe cinefilul uimit. Ce îl uimește pe cinefil? Păi, de exemplu, pe mine m-a uimit până la extaz Iulian Postelnicu, în rolul lui Vali Dima. Tot ce știm despre personajul lui e mai mult ghicit. Că e un psihopat posesiv, care preferă să-și vadă amanta moartă decât s-o lase să plece în Italia.  Că are o căsnicie aparent liniștită, totuși își înșală nevasta. Că e un băiat simpatic, priceput în ale calculatoarelor, care sare imediat să ajute pe cine are nevoie. Că are stomacul îngrozitor de sensibil, și vomită pe bază de mustrări de conștiință.

Nu știm exact dacă îl urăște pe Pătrașcu pentru că nu l-a denunțat sau pentru că a fost indiscret și a aflat de crima lui. Iulian Postelnicu e absolut mi-nu-nat în acest rol! Îl știam din grupul Divertis, îl văzusem făcând roluri secundare în filme, știam că e un bun actor, dar n-aș fi bănuit că e chiar atât de bun! Momentul în care cărțile sunt date pe față, în mașină, este apogeul filmului. ”De ce nu le-ai spus?” – îl întreabă Vali pe Sandu Pătrașcu și în ochii lui ferocitatea se împletește cu groaza, într-un fel de opacitate rece, ucigătoare. Această privire am mai văzut-o doar la Jack Nicholson, în ”The Shining”. Da. Iulian Postelnicu este un foarte mare actor. Este printre puținii care n-au nevoie de cuvinte pentru a transmite ceva. Spune cu ochii, corpul, tăcerea.

În filmul lui Radu Muntean, tăcerea este primordială, sfidând vorbăria incontinentă care sufocă filmele românești. Ar mai fi multe de spus despre omogenitatea echipei de actori care, în roluri mari sau mici, dau consistență tramei. Îi voi aminti pe Ionuț Bora (Matei, fiul lui Pătrașcu), Oxana Moravec (soția lui Pătrașcu),  Tatiana Iekel (mama lui Pătrașcu), Constantin Drăgănescu și Vlad Ivanov (vecinii cu care urmărește meciul la televizor), Ioana Flora (soția lui Vali), Paul Ipate (client), Maria Popistașu (sora fetei ucise). Remarcabil este și modul în care directorul de imagine Tudor Lucaciu îl decupează pe Sandu Pătrașcu din mediul înconjurător, respectând stilul pe care regizorul Radu Muntean îl numește minimalist, dar care s-ar putea numi, tot atât de bine, redus la esență. Foarte bun film, greu de depășit, greu de uitat.

Gabriela Hurezean

Nu-mi place să scriu sub imperiul umorilor de moment. De aceea, se întâmplă să scriu câte o cronică de teatru la multe luni după premieră. Las să treacă trauma. Starea de arici turbat. De data asta am avut nevoie doar de șase zile.

Antecedente:

Vinerea trecută, la ”Bulandra” (Sala ”Toma Caragiu”), am fost ținuți în picioare 30 de minute. Unii, care au vrut să se asigure că vor prinde un loc, chiar mai mult. Ca niște copii răi, care merită să fie pedepsiți. Unii ”copii răi” veniseră pe jos câțiva kilometri. Alții erau cățărați pe tocuri chinuitoare. Chestia asta se întâmplă de fiecare dată la ”Bulandra”. Și mă refer la ambele săli. Uneori, în Icoanei, se mai rezolvă problema, oblomovizând vizavi, pe gardul parcului. Numai că, de data asta, nu purtam echipamentul de stat pe gard. După o jumătate de oră, onoratului public îi cam tremurau picioarele. Și nervii. E drept, la fără un sfert s-a permis intrarea în foaier. Acolo am devenit mult mai intimi. Spațiul fiind mic, am stat 15 minute ”șold la șold”, ca să citez un celebru om de cultură și politică. Fata de alături a îndrăznit să-și dea cu părerea, spunând ceva despre lipsă de ospitalitate, nesimțire etc. Cinic, băiatul cu care venise s-a făcut purtătorul de cuvânt al gazdelor: ”Dacă tot ai intrat gratis, taci dracu’ și rabdă!” Dar partea cea mai captivantă de-abia acum urmează: la 19 trecute fix, s-a urnit draperia de la intrare și am putut să vedem că, din lărgimea generoasă a treptelor, mai rămăsese maximum o treime. Restul era blocat cu ceva negru. Cei prezenți, în majoritate oameni de teatru, actori, cronicari, studenți la UNATC sau, pur și simplu, admiratori ai lui Andrei Șerban (deci rafinați ai consumului de teatru) s-au transformat într-o masă amorfă care se bulucea orbește. O turmă. Fix ca în ”iepoca dă aur”. Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine e o insultă să fiu catalogată drept turmă. Mai ales într-o instituție de cultură. Eram atât de iritată, încât nici nu l-am văzut pe Andrei Șerban care stătea pe marginea scenei. De-asta nu i-am dat bună seara. Deși merita.

Ce zice Andrei Șerban:

De obicei, nu contează explicațiile regizorului despre spectacolul său. Contează doar rezultatul. Dacă nu-l înțelegi fără explicații, nu e bine. Apar doar două variante: e prost spectacolul; e prost spectatorul. Că Andrei Șerban aplică aici teoria lui Brecht – via Meyerhold – se poate observa cu ochiul liber. Spre deosebire de Stanislavski (adeptul ”sufletismului” și experiențelor personale ale actorului puse în slujba construirii personajului), Meyerhold consideră că personajul poate fi interpretat cu exactitate matematică, la rece, acordând atenție, mai presus de toate, măsurii și ritmului. Pe scenă nu se trăiește, ci se joacă, iar corporalitatea/ mișcarea sunt esențiale în alcătuirea expresiei. Și, supunându-se acestei reguli, Andrei Șerban ni se revelează, acum, ca un excepțional coregraf! Am văzut cea de-a treia repetiție cu public a spectacolului ”Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht.

Chiar dacă decorul, costumele, machiajul se află încă în stadiu de eboșă, spectacolul în sine este deja perfect cizelat. Asta, în ciuda faptului că Rodica Mandache a intrat în distribuție doar de o săptămână, în urma îmbolnăvirii titularei. Să tot fie șase ani de când, tot așa, de la repetiția cu public pentru ”Lear(a)” a lipsit Mariana Mihuț (tot probleme de sănătate) și atunci a jucat în locul ei însuși Andrei Șerban. A fost un moment antologic! La întâlnirea de vineri, regizorul a mai povestit despre ajutorul pe care îl așteaptă din partea publicului pentru că ”spectacolul e ca mâncarea, până nu e servită oaspeților, nu știi cum va fi asimilată”. Dar mai spune Andrei Șerban: ”Mă deranjează atitudinea publicului față de lipsa de calitate. Cu cât spectacolul e mai prost, cu atât publicul se ridică mai repede în picioare. Vă rog să stați jos la aplauze, e mai comod…” Nu pot să cred că maestrul n-a prins skepsisul cestiunii: la un spectacol ratat, publicul se ridică în picioare din prima pentru că se grăbește să plece. Când actorii ies a doua oară la rampă, spectatorii încă aplaudă, e drept, în picioare, dar sunt deja cu spatele spre scenă…

Un spectacol surprinzător!

În textul lui Bertolt Brecht și în viziunea lui Andrei Șerban totul este dualitate. Poate, de aceea, ”Omul cel bun din Seciuan” are și două distribuții total diferite.

Am văzut-o pe cea cu Alexandra Fasolă în rolul titular. Ea este Shen Te, prostituata altruistă, nevoită să se dedubleze pentru a se apăra de răutatea lumii. Tânăra actriță – am decoperit-o la TES, în ”Yentl”, tot bărbat și femeie, în același timp – întruchipează fără greș personajul dublu, un fel de Dr. Jekyll și Mr. Hyde. În timp ce Shen Te este luminoasă, transparentă, eterică, pură, grațioasă, aproape volatilă, versiunea ei masculină, Shui Ta, este rece, distant, bățos, imobil. Bunătatea ei ar putea să salveze paradisul zeilor, dar aceeași bunătate ar putea s-o distrugă pe ea.

Rolurile celor trei zei care ar trebui să demonstreze că în lumea muritorilor mai există oameni buni sunt încredințate unor actrițe cu vastă experiență: Rodica Mandache, Mirela Gorea, Manuela Ciucur. Care, la rândul lor, apar și în altă ipostază: Rodica Mandache este doamna Iang, pe care scrupulele n-o dau afară din casă (de mare haz accentul ei evreiesc!), Manuela Ciucur este doamna Shin, o cucoană de cartier,  cu vocație de rapper, Mirela Gorea este nepotul rebel. Complexă este și Proprietăreasa Mi Tsu în varianta Danielei  Nane.

Dacă, până acum, aceasta a fost interpretată de femei mature și chiar de bărbați în travesti, acum Mi Tsu este exact cum îi e numele: o femeie foarte frumoasă, statuară,  pisicoasă, voluptuoasă, lascivă, calină, dulce, care se prelinge felin prin decor, dar care ascunde o adevărată harpie în spatele surâsului strălucitor. Din categoria mari surprize face parte Vlad Ivanov, în triplu rol: Vang, sacagiul sărman, Shu Fu, latifundiarul filantrop, și femeia. Vang te face să-l compătimești și să-l îndrăgești, Shu Fu – să-l detești instantaneu, iar femeia – să râzi cu poftă. Și, peste toate acestea, Ivanov se dovedește a fi un cântăreț absolut remarcabil!

O mare surpriză este și prezența Adelei Bengescu în rolul unei fetițe care amintește frapant de personajele benzilor desenate manga. De o expresivitate extraordinară, tânăra actriță îți confiscă atenția fără drept de apel, deși rolul ei este unul secundar, mai degrabă de componentă a unui cor antic. Deși greu recognoscibilă sub barba și ochelarii Bărbatului, cu mare plăcere am revăzut-o pe Marcela Motoc, revenită acasă după un lung periplu prin lume și un mare succes la Paris, cu one woman show-ul ”Fata din curcubeu”. Se integrează armonios în tablou Cătălin Babliuc (aviatorul șomer Sun), Profira Serafim (tâmplarul/bătrânica), Adrian Ciobanu (polițistul/șomerul), Mihai Niță (cumnata), Ana Covalciuc (băiatul), Simona Pop (fratele). Traducerea vioaie, contemporană, aparține lui Andrei Șerban și Danielei Dima.

Scenografia Iulianei Vâlsan, deși încă nefinisată, promite de pe acum, iar muzica lui Raul Kusak (care cântă live, fiind singurul personaj aflat nonstop pe scenă) ți se lipește de timpan într-un mod deosebit de plăcut. Premiera este programată pentru luna octombrie, mai povestim atunci.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălin Agopian