În seara asta, la Teatrul Național din București are loc spectacolul ”Novecento” de Alessandro Baricco, în regia lui Daniel Simion, cu Vlad Udrescu, Ștefan Stoianovici (pian) și Sergiu Bivol (trompetă). Să tot fie vreo șapte ani de când am văzut primul spectacol regizat de Daniel Simion, la Teatrul de Artă. ”O femeie singură”, one woman show al Andreei Bibiri, un eveniment teatral care mi s-a întipărit adânc în memoria sufletului. Știam că lucrează la un nou spectacol, de la o bună prietenă, Costinela Caraene, managerul proiectului. Fiind o producție a Teatrului Apropo, primele repetiții au avut loc la sediul instituției din Pipera. Daniel m-a invitat la avanpremieră și i-am răspuns că nu mă descurc noaptea în locuri necunoscute. Mai bine îmi povestește el despre spectacol. Așa că a urmat o conversație interesantă, pe messenger.

-         Ai regăsit ceva din tine în textul lui Baricco și dacă nu, ce altceva te-a conectat cu povestea?

-         Întâi o poezie:

• ocean

și

bloc de gheață

și

plimbând mâini nemișcate

guri de aer

și

moleculele superbe

ascultă orca

și

fluturi sloi

spre asfințit urcă

spre ploi de miere acvatică

și

superbul așternut al apei

și

glas sau vorbă

și

timp sau clopot

și

final bombastic

tot în oceanul ăsta

ne-am născut apă

și

în apă încă plutim.

-         Spectacolul e construit pe muzică. Vorbește-mi despre interferența  ta cu muzica.

-         Interferența mea cu muzica e MARE…nu ca o mare, nu ca un ocean, ci adâncă, te bagi cu capul la fund și nu mai auzi nimic, parcă timpul se oprește, parcă ești aici și acolo și niciunde, parcă povestești și nu ai cui. Trompetistul nostru în direcția aia se duce, spre înec, spre înecul lui virtual (și-a vândut chiar și trompeta), trupul lui nu mai există, complementarul lui s-a dus odată cu vasul care a explodat. Mă uit la stele. Le înțeleg. Poate nu le aprob. Relația mea cu muzica e mare…nu ca o mare, ci ca un mod de a fi.

-         Cum te armonizezi cu echipa de artiști pe care o orchestrezi?

-         Din punct de vedere constructiv, întâlnirea mea cu Vlad Udrescu, și apropierile noastre au fost o întâmplare încântătoare. Cred că s-au aliniat planetele. Glumesc. Profesional, perfect. Uman, firesc. Dar nu numai Vlad, ci întreaga echipă, coordonată perfect de Costinela Caraene, pusă în scenă de un scenograf intens, Alexandra Lupeș,  muzicianul de geniu Ștefan Stoianovici, care mângâie clapele pianului cu o precizie fantastică! A fost un mediu de lucru profund și pe alocuri ideal… Radu Popescu (directorul teatrului APROPO) – un geniu managerial.

-         Mi-ai ghicit gândul. Chiar despre Vlad Udrescu voiam să te întreb. E un actor exceptional. I-am văzut performanțele de la Teatrul din Craiova, e adorat de critică, propus la premii, aplaudat, încununat, e clar că se află în vârful talazului, nu prea are timp liber și e o adevărată binecuvântare că ai reușit să-l atragi în proiect.

-         Am fost și eu la Craiova, să-l văd. Actorul e un om ALTFEL, pretențios și special. Ai nevoie de timp și spațiu să-l înțelegi. Pe actor trebuie să îl îmbrățișezi și să-i spui povești frumoase. Important este și timpul pe care îl petreci cu el. Eu am o teorie. Actorul e ca pisica, o mângâi, îți toarce, o ignori, îți întoarce spatele. Relațiile mele cu actorii sunt, de obicei, intense și adevărate. Relația mea cu Vlad Udrescu e specială, pentru simplul fapt că l-am înțeles și m-a înțeles. Echipa este ceva relativ, providența ne salvează. Cred foarte, foarte mult în șansă, întâmplare, noroc. Sunt, cumva, marcat de o stea norocoasă.

-         Cum depășești momentul de criză, când te simți la malul burnout-ului, sau te lasă inspirația, sau nu ești înțeles de actori?

-         Nu prea mai am momente de criză și, când le aveam, le rezolvam cu pastile sau alcool, Din fericire, nu mai consum nici pastile, nici alcool. Au fost multe clipe când inspirația o găseam în vicii și se reflecta în calitatea vieții mele. Funcționau pe moment, dar pe termen lung au lăsat cicatrici interioare. Problema, în relația cu actorii sau echipa, e în comunicare. Dacă e bună, se evită criza. Deocamdată, încerc să-mi găsesc inspirația în perspective și în *lumi*

-         Ce asculți când vrei să-ți crească vibrația?

-         Chopin, nocturne.

-         Îți doresc cea mai înaltă vibrație la premieră. Și pe scenă, și în public.

Gabriela Hurezean

Fotografii – Costinela Caraene

Am avut nevoie de ceva timp să vindec sfârtecările cu care m-am ales la spectacolul ”câine cu om. câine fără om”, montat de Radu Afrim la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. Oarecum, e și bine, pentru că trecerea timpului filtrează impresiile, lăsând să supraviețuiască doar esențialul. Deci, voi scrie din cicatrice în cicatrice. Trebuie să mărturisesc din capul locului că nu prea-mi plac spectacolele coupé/melanj, pe texte aparținând unor autori diverși. Cele mai multe au rămas la nivelul de montaj literar-artistic. Mai mult sau mai puțin amatoricesc. Teoria nu se aplică deloc spectacolului creat de Radu Afrim cu o trupă de actori aparținând celei mai înalte elite. Marius Manole spunea că, după părerea lui, la Craiova e concentrată cea mai bună echipă de actori din țară. Așa cred și eu. Trupa craioveană reeditează, în această perioadă, (cu totul și cu totul nefastă) epoca de glorie a Danaidelor lui Silviu Purcărete și a Festivalului Shakespeare, inventat de Emil Boroghină.

Textele scrise de Lia Bugnar, Dan Coman, Oana Pellea, Simona Goșu, Maria Manolescu, Radu Tudoran și Radu Afrim, adunate sub titlul ”câine cu om. câine fără om”, ar putea să poarte și titlul ”câine cu om. câine cu neom”. Iar înscenarea rezultată din coagularea înșiruirii de povești seamănă cu vitraliul unei catedrale. În stare să lumineze și să întunece deopotrivă. E nevoie de o sclipire de geniu pentru a aduce la numitorul comun al excelenței actori și povești. Și vorbim despre sublima complicitate între toți cei care au creat acest spectacol. Pe care nu ezit să-l consider capodoperă. Pentru acribia cu care Afrim și echipa șlefuiesc fiecare moment, fiecare imagine, fiecare sunet, fiecare gest. Pentru fluiditatea discursului artistic. Pentru intensitatea răscolitoare a mesajului. Pentru vocile sclipitoare care se desprind contrapunctic din oratoriu.

Pe George Albert Costea l-am mai văzut în câteva roluri, la Craiova și la București. A fost foarte bun de fiecare dată, dar n-aș fi bănuit că poate să metabolizeze o asemenea multitudine de caractere într-un singur spectacol, să împletească atât de natural râsul cu plânsul. El este vecina Avieriței, baba scrântită care debitează premoniții cu acșient moldoviniesc, caraghioasă și angoasantă în egală măsură. El este și crainica tv, de un comic irezistibil, care bruiază dialogul celorlalți,  vorbind despre Patrocle din ”Dumbrava Minunată”, teatru radiofonic la televizor. El este Ochiuc, singura bucurie a bătrânei mame cu mintea rătăcită. Și e chiar câine, deși e om. Cu duioșie, cu expresivitate, cu devotament, absorbind suferința celor din jur. Tot el e mireasa grațios burlescă în grupul vocal care interpretează vechiul șlagăr ”Vânătorul”, dar și vampirul întristat la gândul că își va pierde câinele, singurul lui prieten, din păcate, muritor. Indiferent că joacă un rol de mai mare întindere sau face parte dintr-o haită de câini speriați, în noaptea de Anul Nou, George Albert Costea e acolo, în miezul personajului, cu sensibilitate și forță.

Textul lui Dan Coman, ”Ochiuc”, revelează alte două prestații actoricești de indiscutabilă valoare: Tamara Popescu, în rolul mamei cataleptice, a cărei singură conexiune cu viața e câinele –  impecabil cantonată în personaj, fără urmă de ezitare (la fel de convingătoare ca în fetița stranie, splendidă compoziție în ”Fragil” de Simona Goșu). Interpretând rolul fiului, în același ”Ochiuc”, Vlad Udrescu oferă un recital actoricesc de mare rafinament, punctul forte al interpretării sale fiind accentul de Târgu Mureș, pe care și l-a adus de acasă, conferind un binevenit surplus de culoare în paleta cromatică a tânărului care ar face orice sacrificiu pentru a aduce mamei sale micul licăr de bucurie.

Alt fragment de vitraliu care îmi persistă viu în memorie este ”Hingherul” de Radu Tudoran. Dacă empatizezi profund cu animalele, această poveste îți va lăsa urme greu vindecabile în suflet. Alex Calangiu își înzestrează hingherul cu toată cruzimea caracteristică gâdelui feroce, cu o întunecime a inimii care se propagă terifiant până la inima spectatorului. Chiar dacă ucide fără vreo mustrare de cuget (aici prefer să nu intru în amănunte, că ustură al naibii), hingherul are, totuși, un câine cu care se împrietenește. Admirabil Claudiu Mihail în această probă de maximă virtuozitate, în care împletește cu migală spaima, devotamentul, groaza, disperarea, revolta, evadarea. Iar scena finală, cu câinii din magazia hingherului, de o forță ucigătoare, îți va rămâne în memorie la infinit. Și va ieși la suprafață de fiecare dată când vei ezita să aperi un animal chinuit.

Mult mi-a plăcut și momentul ”Manga” (de Maria Manolescu). Adrian Tudor este Andu, un adolescent depresiv, cu tendințe suicidale. Prin tot ce povestește el, numele său, Andu, se transformă în Undo (trad: anulare, desființare). Se urăște pe sine, urăște oamenii, urăște lumea și chiar și câinele pe care încearcă să-l arunce pe fereastră, de la etajul X. Atunci se produce miracolul. Câinele îl va salva pe băiatul care voia să folosească fereastra, nu liftul, pentru a coborî în stradă. Trecerea de la depresie la dorința de a trăi este împlinită emoționant de Adrian Tudor, acest tânăr actor care va avea multe de spus pe scenă, sunt sigură!

Cu ”Minunatu” suntem prieteni vechi, cam de când ne-am împrietenit și cu Oana Pellea, pe facebook. Povestea scrisă de îndrăgita actriță (și militantă pentru drepturile animalelor) este adusă pe scenă de Iulia Lazăr, care evită cu uimitoare precizie o capcană în care ar putea cădea orice actriță mai puțin experimentată. Care ar încerca să supraliciteze asemănarea cu modelul din viața reală, îngroșând trăsăturile până la caricatural. Oricum, între cele două există o oarecare asemănare, chiar și în ceea ce privește modul în care articulează cuvintele. Am aplaudat cu fervoare sensibilitatea, emoția irizantă, smerenia cu care Iulia Lazăr abordează acest rol.

Ar mai fi multe de spus despre structura vitraliului afrimian, dar publicul n-are răbdare pentru romane fluviu. Voi enumera doar o listă a excelențelor care joacă oameni și câini: Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Costinela Ungureanu, Alina Mangra, Cătălin Miculeasa, Raluca Păun, Geni Macsim, Mihai Vîță, Petronela Zurba. O echipă monolit, perfect coagulată în matricea spectacolului, sunând precum orga în oratoriu. Mulțumită și scenografiei semnate de Irina Moscu, pe cât de inspirată, pe atât de funcțională, dar și coregrafiei de mare expresivitate, creată de Flavia Giurgiu. Remarcabile efectele lui Cristian Niculescu – video&animație. În concluzie, adâncă reverență Radu Afrim și toată echipa, dacă eram UNITER vă premiam pe toți pentru rol principal. Dacă îmi amintesc bine, spectacolul se va juca iar pe 1 aprilie. Dragi prieteni, merită să faceți un drum până la Craiova pentru a vă ”păcăli” cu niște trăiri de neuitat!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Afrim și Cristi Floriganța

Andrei Gheorghe

L-am descoperit cu mult înainte de ”Midnight Killer”. Eram în vacanță,  la mare, și am văzut la SOTI Neptun un talk show în care politicianul invitat era făcut franjuri mici. Autorul masacrului era un tânăr și neobișnuit de obraznic jurnalist, Andrei Gheorghe. Am plecat de la mare cu un singur regret: că n-o să-l mai pot vedea pe ”nebun”. Din fericire, a venit la București, a făcut televiziune, a făcut radio și, ceea ce mult mai puțini știu, a făcut teatru. ”Alogic 14” (de Nicolae Cajal), spectacolul în care a jucat alături de Roxana Guttman, la Green Hours, l-a scos la iveală pe actorul Andrei Gheorghe. Unul cu totul și cu totul remarcabil. Barry din piesa lui Bogosian, ”Radio”, este el. Clar, el! Citat din caietul program al spectacolului: ”Salutare! M-am întors și sunt același, cu aceleași ocupații. Voi continua să trollez demnitari, medici, profesori, popi, îngeri, catedrale, antisemiți, homofobi, legionari, negaționiști și alte asemenea făpturi imbecile. Cu drag, Andrei Gheorghe”.

Bobi Pricop

Regizor tânăr, dar uimitor de matur. L-am descoperit pe Bobi Pricop la Naționalul bucureștean, montând un spectacol care va rămâne mereu foarte sus în topul meu. Am avut impresia, o vreme, că excelența ”Întâmplării ciudate cu un câine la miezul nopții” se datorează, în mare parte, high-tech-ului impresionant și scenografiei lui Adrian Damian. După ce am văzut alte spectacole ale lui Bobi Pricop, mi-am dat seama că excelența în tot ce creează izvorăște din capacitatea sa de a coagula toți factorii implicați în susținerea a ceea ce el știe foarte exact că vrea să zică. Așa și cu spectacolul ”Radio”, pe care l-a montat la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. ”Mi-am petrecut copilăria ascultându-l pe Andrei Gheorghe. – mărturisește Bobi Pricop – Acel ”Salutare, națiune!”, auzit în miez de noapte, la căști. Midnight Killer era genul de emisiune care te ducea în toate direcțiile, cu o atmosferă de libertate absolută, se putea spune cam orice. Asta cred că era cel mai fascinant: neprevăzutul către care accelera Andrei Gheorghe cu mult umor negru, un cinism total hipnotizant și replici geniale. E un privilegiu să pot readuce pe scenă puțin din nostalgia acelor ani, așa cum o percep eu, să experimentez felul în care doar o voce care pătrunde prin întuneric în mintea ta devine spectacol.” A avut nevoie de ceva timp până să-l găsească pe actorul perfect pentru acest rol.

Sorin Leoveanu

E Barry. E Gheorghe. E sarcastic. Dezabuzat. Vulnerabil. Lipsit de empatie. Disperat. Revoltat. Obosit. Plictisit. Toate acestea separat și toate împreună. Barry e dureros de lucid. Știe ce poate să ia în serios și ce nu. Rafalele de prostie și ticăloșie care îi explodează în cască par să-l lase rece. Da, sunt vocile pe care le știm atât de bine, și noi, de la televiziunile aservite politic. Și de la cele cu profil tabloid. Cotcodăcesc, miorlăie, grohăie, croncăne, schelălăie, rag. Sunt vocile care nu contează, pe care nu le ascultă nimeni, dar care vor să se facă auzite. Iar Barry Champlain le aude. Și chiar le răspunde. Deși nu-i pasă. Dincolo de bunăvoința aia rece și albă, se poate simți ironia cu tăiș subțire, de scalpel. Cine este Barry în ochii publicului său? O spune Kent: ”Râdem de ne căcăm pe noi cât de labagiu ești!”. Cine este publicul, în ochii lui Barry, o spune chiar el: ”Critic sistemul dar rămân în el. Vreau bani, rating și succes. Mă doare-n cur de voi și de lume. Ăsta-i adevărul! Aș putea să spun că-mi pare rău, dar n-am s-o fac. Cine dracu’ sunteți voi? Lumea e un loc îngrozitor. (…) Totul e megafutut. Dar vouă vă place așa. Toarceți de fericire când alții suferă.” Scuze pentru exprimarea frustă, dar cum v-ați fi așteptat să se exprime un personaj needucat la mânăstire, ca Barry?! Revenind la limbajul academic, voi spune că Sorin Leoveanu face un rol greu de egalat, alcătuit din nuanțele cele mai rafinate, fără accente inutile, cu fluidă naturalețe la schimbările de stare. Și încă un amănunt: astăzi, când prin exprimare firească, pe scenă, se înțelege turuit și bălmăjeală de neînțeles, Leoveanu sfidează regula, etalând o dicție impecabilă!

Toți

Un spectacol e foarte bun atunci când toți cei care îl alcătuiesc sunt foarte buni. Înainte de începerea spectacolului, am studiat decorul lui Nikola Toromanov. Două ”acvarii” simetrice. În stânga – cabina tehnică, în dreapta – Bobby’s, o cafenea al cărei rost se dezvăluie abia la sfârșitul poveștii. Al treilea acvariu, luminat crepuscular, se află la mijloc, în spatele pupitrului lui Barry. Acolo se întrevede, fantomatic, Eduard Gabia. Cu tobele lui. Freamăt, frison, puls. Emoție. Ceea ce performează Gabia în penumbra încețoșată e o transpunere în sunete a tot ce nu se poate vedea din Barry.

Îmi pare inspirată și ideea de a invita să ”cânte” în deschidere celebrități ale radioului actual. Bogdan Șerban (Radio Guerrilla) a fost guest star-ul premierei, introducând publicul în atmosfera anilor 80, când Bogosian și-a scris piesa. Violență, seriale TV, rasism, pornografie, degenerescență generală. Rețin știrea despre cartea lui Steinbeck, ”Oameni și șoareci”, retrasă din școli pentru conținut vulgar. De ce mi-o suna cunoscut? Dar să vizităm cabina tehnică. La butoane: Tom, băiatul cu mâna în ghips. Deși nu are text, Cătălin Vieru trăiește intens și expresiv evenimentele din micul studio de radio. Prezență discretă, grațioasă, transparentă, Linda (Romanița Ionescu) este asistenta îndrăgostită fatal de Barry. L-a auzit emițând adesea panseuri gen ”nu-i nimic mai plictisitor decât oamenii care te iubesc”, cu toate acestea fata caută alte și alte căi de a se face auzită. În disperare de cauză, îl sună în timpul emisiunii, prezentându-se cu un nume fictiv. În acvariul din stânga își face veacul și Fred (patronul postului de radio), interpretat cu eleganță de Marian Politic. Despre actorii care îi întruchipează pe ascultătorii emițători de întrebări și opinii la telefon ar fi de scris o cronică fluviu. Pentru că rolul cel mai greu este acela care nu îți permite să te sprijini pe ceva: expresie corporală, costum/machiaj, decor, privire etc. Trebuie să te definești exclusiv prin voce. Prin ceea ce spui și, mai ales, prin felul cum spui. Prin respirație, prin pauza grăitoare dintre cuvinte, prin intensitate, prin accent, prin ezitare… Și toți cei distribuiți în invizibil își fac apariția la modul copleșitor. Iată-i: Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Dragoș Măceșanu, Tamara Popescu, Gabriela Baciu, Angel Rababoc, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Ștefan Cepoi, Constantin Cicort, Alina Mangra, Geni Macsim.

Dintre vocile din eter, singura care se materializează este a lui Kent, iar Vlad Udrescu este realmente surprinzător în construirea acestui june superficial, ignorant, pus pe glume tâmpite, preocupat, mai presus de toate, de felul în care îi stă freza și care, din păcate, nu reprezintă doar viitorul ”visului american”. ”Caterincoșii” proliferează și pe la noi. Se râde mult și cu poftă la scena cu Kent în studioul lui Barry, însă,  vorba ceea, ”râzi, tu, râzi, Harap Alb, dar nu e râsul tău!”. Recitindu-l pe Eric Bogosian, Bobi Pricop construiește un mic univers conturat cu limpezime, numai că, pastișând legea lui Haeckel, aș spune că microcosmosul imită macrocosmosul. Voi încheia cu o replică a lui Barry, atât de actuală: ”Vreau să vă aud. Ce-aveți de gând să faceți pentru țara asta. Aici, la radio. Night Talk. Ultima noastră scăpare. OAMENII NU MAI ȘTIU SĂ VORBEASCĂ UNII CU ALȚII.” Spectacolul se reia în martie, merită să-l vedeți, chiar dacă asta înseamnă un drum până la Craiova.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Albert Dobrin, Cătălin Cârneanu, Mihai Popa

Dintre cei care au concurat la succesul spectacolului ”Mizantropul” de Molière, montat de Alexandru Mâzgăreanu la ”Nottara”, primul care trebuie elogiat este traducătorul. Doru Mareș  a știut să găsească sinonimele necesare pentru a aduce textul la zi (de exemplu ”fraier” în loc de ”prost”)  fără, însă, a falsifica în vreun fel conținutul și mesajul textului. Mai mult decât atât, a impus un ritm care nu obstrucționează rostirea firească a replicilor scrise în versuri. O bună materie primă pentru  regizorul care declară din capul locului: ”Orice text clasic mă interesează în măsura în care există în el ceva actual. Cred că e important felul în care tratezi temele respective, e important să le privești cu prospețimea zilei de azi.”

Într-adevăr, Alexandru Mâzgăreanu privește ”Mizantropul” cu prospețimea zilei de azi, dar și cu ironia ei, inevitabilă. Tinerii aristocrați din vremea lui Molière  sunt, acum, copiii de bani gata care își fac veacul prin cluburile de fițe, superficiali, snobi, agresivi. Și cei de atunci, ca și cei de acum își merită cu prisosință titlul de ”atârnători” (am împrumutat din argoul speciei). Mâzgăreanu ne introduce sugestiv în atmosferă, pe muzica trance, duduitoare, mixată de DJ Du Bois (Alexandru Suciu). Suntem într-un club pentru așa zisele VIP-uri, muzica e asurzitoare, beizadelele dănțuiesc. După gustul meu, introducerea dansantă a fost ceva mai lungă decât era nevoie, dar mi-a oferit suficient timp să observ în detaliu că Alexandru Călin dansează ca un profesionist. La fel își joacă și rolul. Philinte este prietenul și, oarecum,  alter ego-ul rațional al lui Alceste, caracter complex, inteligent, ironic, fin observator, care face notă discordantă în ”gașca” de petrecăreți.

Dan Rădulescu a fost ales pentru a da viață mizantropului Alceste și o face exemplar, aducând în scenă un personaj care se abate frapant de la viziunile consacrate. El nu mai este maturul/întunecatul/încruntatul/pateticul de până acum, ci un fel de copilandru îmbufnat că n-a obținut jucăria pe care și-o dorea, sau a obținut-o, dar s-a stricat. Momentan, jucăria este văduvioara Célimène  – Anca Dumitra, evoluând într-un crescendo bine măsurat, cu apoteoză în scena demascării. Antologică expresia împietrită pe fața ei! În viziunea lui Mâzgăreanu, Célimène e foarte aproape de fetișcanele de Dorobanți, care au o unică preocupare: să parvină prin intermediul bărbaților influenți (a se citi ”fraieri” cu bani) pe care îi cunosc și îi joacă pe degete, ca pe niște marionete. Și duduile, și marionetele  – de același calibru în materie de pauperitate  a intelectului, diferența fiind dată de faptul că bărbații au mulți bani iar ele – mulți… nuri. Personajul e bine definit prin vestimentație: totul scurt, sclipicios, mulat, cu decupaje grăitoare. I se cuvine încă o bilă albă regizorului, pentru că el s-a ocupat de costume și decor.

În ordinea logică a lucrurilor, Célimène flirtează cu Oronte (Sorin Dobrin), Acaste (Vlad Udrescu) și Clitandre (Șerban Gomoi), astfel încât Alceste are toate motivele să fie gelos și să urască întreaga omenire, răzbunându-se pe cine apucă. Magistrală scena în care poetul amator Oronte (că, de, dacă ai mulți bani, poți să te consideri și artist…) își citește sonetul pe fundalul naiului lui Gheorghe Zamfir, care îngână ”Păstorul singuratic” direct din telefonul mobil. Toți cei trei domni sunt bine instalați în roluri, cu o mențiue specială pentru Sorin Dobrin, remarcabil în scena demolării poetice pe care i-o administrează Alceste, după citirea sonetului.

Reușite și interpretările celorlalte două personaje feminine din piesa lui Molière. Éliante, verișoara Célimènei, prilejuiește debutul unei tinere actrițe pe care o remarci încă de la intrarea în sală, pentru că stă la ușă, ca hostess-ele din cluburi. Clara Popadiuc creionează cu mână sigură portretul fetei care, încă nepervertită de falsa strălucire a high life-ului, se mulțumește să întârzie în umbra Célimènei. Am remarcat la Clara Popadiuc un amănunt care poate trece neobservat: deși încălțată cu pantofi cu tocuri, a alergat pe scenă fără să se audă, spre deosebire de majoritatea colegelor sale, care bocănesc pe tocuri mai ceva ca o cavalcadă furioasă. Din astfel de mici amănunte, puse laolaltă, se alcătuiesc marile talente.Interesantă este și Arsinoé, atât din punct de vedere al viziunii regizorale cât și din cel al interpretării actoricești. În textul lui Molière, Arsinoé este o femeie în vârstă, pasionată de bârfă. Alexandru Mâzgăreanu întoarce foaia și ne oferă o demoazelă de club, expertă în colportarea ”știrilor” otrăvitoare și neîntrecută în inventarea lor. Sorina Ștefănescu o întruchipează cu aplomb și acuratețe.

Sunt pe deplin actuale aserțiuni ca ”Viciul îi ține p-ăștia-n post,/Lingăii care le ridică osanale” (…) ”aplaudacii unor jalnici căcănari” precum în actualitate sunt ancorate și ilustrația muzicală realizată de Alexandru Suciu și coregrafia lui Arcadie Rusu.

Spectacolul despre care vă povestesc, prezentat de Asociația Opera Prima în parteneriat cu Fundația Dignitas, a fost ultimul jucat la Teatrul ”Nottara”. Încă nu se știe dacă se va găsi vreo scenă care să găzduiască în continuare acest valoros experiment. Să sperăm că se va găsi, mai sunt destui spectatori care s-ar putea bucura de el.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Tuță

La televizor, ”turnirul” electoral al prezidențiabililor se contabilizează în găleți de zoaie aruncate peste adversar. Decât să te uiți la țigănia ieftină a ”polemicii politice”, mai bine faci un drum până la Teatrul Național ”I.L. Caragiale” din București și meditezi asupra unei parabole/metafore/parodii pe aceeași temă, dar infinit mai inteligent și mai rafinat expusă: ”DISTOPIE.shakespeare.REMIX”, un spectacol-concept de Catinca Drăgănescu.

Catinca Drăgănescu este acel gen de regizor care ori te enervează și îl detești (mai ales când te regăsești în oglinda pe care ți-o pune în față…), ori te pune pe gânduri și-l iubești. Pe mine m-a atras în a doua categorie, încă de la primul spectacol pe care i l-am văzut, undeva, într-un fel de debara a unui club aflat întâmplător chiar pe strada mea. După un stagiu destul de îndelungat prin underground-urile teatrelor independente, iată că este invitată, în sfârșit, și pe scena Teatrului Național, sub ”basca” programului 9G la TNB, dedicat celor mai interesanți reprezentanți ai tinerei generații de regizori și actori. Deloc intimidată de prestanța locului, Catinca Drăgănescu pune mânuța-i fină pe scalpel, decupează din piesele lui Shakespeare replicile cele mai actuale, personajele cele mai scelerate, însetate de putere și parvenire, apoi le rearanjează sub forma unui puzzle mișunător după regulile jocurilor video.

Personajele de bază sunt cele din ”Lear”, pentru că acolo se vede cel mai bine cum reprezentantul cinstei, al sincerității și iubirii dezinteresate va pierde întotdeauna în ” meciul” cu ipocrizia, minciuna manipulatoare,  promisiunile deșarte, lingușeala, trădarea, ticăloșia. Fiecare nivel al jocului revelează prin intermediul replicilor scrise de marele Will noi și noi metode de a câștiga în lupta politică: traseismul, alianțele contra firii, delațiunea, șantajul, corupția, imoralitatea, lașitatea, crima. Fie că înseamnă (anatomic) un organ situat aiurea în corpul uman, fie că are semnificația unei nații supuse dictaturii, cuvântul distopie reprezintă anormalul, deviația imposibil de integrat într-o lume normală. În cazul nostru, personajele nu au niciun scrupul când e vorba să acceadă la un nou nivel al ”jocului”. Regan (Simona Cuciurianu), Goneril (Oana Popescu), Cornwall (Vladimir Purdel) și Albany (Vlad Udrescu) vor parcurge toate nivelele nemerniciei pentru a-și adjudeca puterea și hălcile de țară dăruite de naivul Lear. Așa cum era de așteptat, în condițiile date, singurul personaj pozitiv, preacinstita Cordelia (Cristina Drăghici) va deveni Bufonul, caraghiosul de care vor râde toți.

Rolul de MC (sau arbitru de joc) a revenit Crinei Ene. Rareori am văzut o distribuție atât de omogenă, vibrând la unison, fără stridențe sau note false, cum am văzut în acest spectacol. Pe lângă virtuozitatea… dirijorală a Catincăi Drăgănescu și cea de ”orchestră” îndelung exersată a actorilor, spectacolul care se joacă în Sala Mică a Teatrului Național din București are și alți stâlpi de rezistență: mișcarea scenică imaginată de Andreea Belu, scenografia Ioanei Drăgănescu și a Soranei Țopa, minunatele costume create de Ludmila Corlățeanu&Atelier ATU, light și sound designul lui Alexandru Raptis și Media – Darie Armin Alexandru. Dincolo de jocul video pe care se structurează scenariul spectacolului, poate și spectatorul să-și ofere un joc: acela de a descoperi din ce alte piese shakespeareene a decupat Catinca replici, gesturi, idei. Dacă o aserțiune devenită slogan, ca ”Lumea-ntreagă e o scenă/ Și toți oamenii-s actori”, e ușor de întors ”acasă”, în piesa ”Cum vă place”, sunt mai greu de recunoscut – mai ales pentru cei care nu vizitează prea des opera lui Shakespeare – citatele din ”Othello”, ”Titus Andronicus” , ”Neguțătorul din Veneția” ș.a. Mi s-a părut foarte inteligentă ironia cu care celebra replică a muribundului Hamlet, ”Restul e tăcere”, e înnodată cu un hit mai puțin cunoscut la noi, ”Silence is sexy”, pe care îl găsiți mai jos.

În încheiere, trebuie să recunosc spășită că, deși subiectul campanie electorală nu e deloc de râs ci, mai degrabă, de jelit cu foc, în timpul spectacolului mi-a fugit gura spre urechi destul de des. Asta, pentru că stau departe de jocurile pe calculator (n-am depășit stadiul Jewel Quest) dar și de groapa cu politicieni.

Gabriela Hurezean