Miercuri seara, în Sala Studio a Teatrului de Comedie, a avut loc premiera unui spectacol în care, mărturisesc, nu mi-am pus mari speranțe. Pentru că am văzut piesa lui Mihail Sebastian, ”Jocul de-a vacanța”, în sufocant de multe montări, majoritatea anoste. Ca să nu zic plictisitoare. În schimb, aveam încredere în ”nebunia” directorului George Mihăiță de a accepta cele mai năstrușnice propuneri repertoriale, cu niște rezultate realmente surprinzătoare. Evident, la modul cel mai plăcut! Fapt confirmat și de acest spectacol născut în generosul ”ecosistem” al proiectului  COMEDIA ȚINE LA TINEri.

Ceea ce am văzut miercuri seara la Comedie mi-a amintit cuvintele lui Constantin Noica, pe care le aproximez din memorie: ”Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit și să le muți într-un alt făgaș.” Exact asta face tânărul regizor Dragoș Alexandru Mușoiu cu textul lui Sebastian, începând cu descifrarea lui, într-o cheie total diferită de cele cu care ne-am obișnuit: “Pentru mine, Jocul de-a vacanța nu este doar o poveste de iubire, nici o autobiografie camuflată a lui Mihail Sebastian. Este o propunere curajoasă de experiment social, care vizează eliberarea de orice convenție socială prin înlocuirea unui joc vechi, cunoscut, bine implementat, cu unul nou, al non-convenției. Un experiment care eșuează, dar care devine valid tocmai prin acest eșec.” Da, experimentul lui Ștefan – jocul de-a vacanța – eșuează, în schimb, experimentul lui Mușoiu îmi pare o reușită clară.

”Mutarea în alt făgaș” nu ține de faptul că personajele au celulare, tablete, căști, așteaptă mailuri și nu scrisori de la poștaș. Nu ține nici de aspectul multimedia al spectacolului, bine articulat de grafica Alinei Radu. Ține de schimbarea radicală a viziunii. Dacă, în majoritatea variantelor de până acum, cei cinci vilegiaturiști de la Pensiunea Weber își făceau veacul pe niște șezlonguri, de data asta avem un mediu inedit, grație talentatei scenografe Adeline Andreea Bădescu. Scena a fost transformată într-un fel de bazin acoperit cu fâșii de bandă elastică, potrivite pentru a ascunde, a trece ”dincolo” printre ele, sau pentru a deveni o trambulină. În funcție de evoluția lui Ștefan Valeriu (și, apoi, a celorlalți patru) acest bazin poate fi iad, ascunzătoare, câmp de bătaie, piscină, pat pentru dormit și iubit, sălaș al vampirilor etc.

Apoi, muzica! Pentru că n-am găsit nicăieri indicații despre cel care semnează ilustrația muzicală, bănuiesc că tot regizorul s-a ocupat și de asta. Ironia cu care este recitit și recalibrat textul este prezentă și în temele muzicale care însoțesc eroii. Ștefan apare din adâncuri, mefistofelic, în sonorități ce amintesc de partitura scrisă de Badalamenti pentru ”Twin Peaks”, iar Corina îi cucerește pe bărbații din jur acompaniată de cântece din ”Vrăjitorul din Oz” și ”Sunetul muzicii”, dar nu lăsate în legea lor, cum le interpretează Judy Garland și Julie Andrews, ci date pe mâna unui freakadadisk țăcănit. Inspirată a fost ideea de a elimina câteva personaje care nu făceau decât să lungească inutil spectacolul (Agnes, Maiorul, Mecanicul) cum inspirată a fost și alcătuirea distribuției.

Florentina Năstase propune o Corină credibilă, de o fragilitate înșelătoare, inteligentă, ironică, jucăușă, visătoare și, până la urmă, necruțător de lucidă. Grația și voioșia o plasează imediat în centrul atenției, acolo unde se poate juca în voie cu sentimentele celor care i-au căzut în mreje.La fel de înșelător este și Ștefan Valeriu, pe care Alexandru Bogdan îl construiește cu finețe, din nuanțe și vibrații măsurate farmaceutic. Cel care, la început, pare un mizantrop cu vocație mefistofelică, își revelează, pe rând, sensibilități nebănuite, parcurgând o scală impresionantă a stărilor, de la politețe rece și cinism, la plâns și disperare.

Aceeași bună măsură a exprimării scenice o putem admira și în interpretarea lui Florin Dobrovici, care ne oferă un Bogoiu contradictoriu din scriitură: vrea să știe cu exactitate matematică pe ce lume trăiește dar, în același timp, visează periple imposibile, corăbii, iubiri. Fiind cel mai experimentat din distribuție, Dobrovici își joacă rolul impecabil. Un foarte tânăr actor (considerat o mare speranță), Dan Baltag, face față cu succes unui rol deloc ușor, Jeff, adolescentul în vârstă de 16 ani. Vizibil marcat de tracul premierei, n-a rezistat tentației de a îngroșa grimase și gesticulație, dar pe măsură ce s-a acomodat – știm cu toții că publicul de premieră e mai rece decât cel obișnuit – și-a intrat în rol, jucând în limitele unui firesc binevenit.

În contrast cu eroii mai sus amintiți, care se exprimă mai mult prin trăire decât prin culoare, avem și un trio foarte colorat. Madame Vintilă este, în versiunea Smarandei Caragea, o femeie dispusă să recurgă la orice mijloace pentru a-l cuceri pe Ștefan. Coafură electrocutată, echipament de aerobic, impostație insinuantă, voluptuoasă, atitudine lascivă. Unele accente – care puteau lipsi – te pot duce cu gândul la parodierea unei celebre actrițe (nu spun cine, că e ofticoasă).

Cei doi intruși în universul ermetic al pensiunii Weber, călătorul și nevasta lui, aduc spectacolului cea mai intensă notă de comic. Ana Bianca Popescu și Vladimir Purdel alcătuiesc un cuplu specific de neamuri proaste. Zgomotoși, sclipicioși, agresivi, caraghioși, cei doi nou veniți în vârful muntelui aduc cu sine vulgaritatea agresivă a lumii în care ne întoarcem cu toții la sfârșitul vacanței. Am apreciat ironia la adresa vocii străzii, care acumulează urlete despre te miri ce.

Dacă eram regizorul spectacolului, cred că estompam puțin cromatica excesivă a acestor ultime trei personaje. Dar poate că, în cazul ăsta, se râdea mult mai puțin. Și ”Jocul de-a vacanța” nu e o tragedie, ci doar o privire lucidă asupra lucrurilor.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

La televizor, ”turnirul” electoral al prezidențiabililor se contabilizează în găleți de zoaie aruncate peste adversar. Decât să te uiți la țigănia ieftină a ”polemicii politice”, mai bine faci un drum până la Teatrul Național ”I.L. Caragiale” din București și meditezi asupra unei parabole/metafore/parodii pe aceeași temă, dar infinit mai inteligent și mai rafinat expusă: ”DISTOPIE.shakespeare.REMIX”, un spectacol-concept de Catinca Drăgănescu.

Catinca Drăgănescu este acel gen de regizor care ori te enervează și îl detești (mai ales când te regăsești în oglinda pe care ți-o pune în față…), ori te pune pe gânduri și-l iubești. Pe mine m-a atras în a doua categorie, încă de la primul spectacol pe care i l-am văzut, undeva, într-un fel de debara a unui club aflat întâmplător chiar pe strada mea. După un stagiu destul de îndelungat prin underground-urile teatrelor independente, iată că este invitată, în sfârșit, și pe scena Teatrului Național, sub ”basca” programului 9G la TNB, dedicat celor mai interesanți reprezentanți ai tinerei generații de regizori și actori. Deloc intimidată de prestanța locului, Catinca Drăgănescu pune mânuța-i fină pe scalpel, decupează din piesele lui Shakespeare replicile cele mai actuale, personajele cele mai scelerate, însetate de putere și parvenire, apoi le rearanjează sub forma unui puzzle mișunător după regulile jocurilor video.

Personajele de bază sunt cele din ”Lear”, pentru că acolo se vede cel mai bine cum reprezentantul cinstei, al sincerității și iubirii dezinteresate va pierde întotdeauna în ” meciul” cu ipocrizia, minciuna manipulatoare,  promisiunile deșarte, lingușeala, trădarea, ticăloșia. Fiecare nivel al jocului revelează prin intermediul replicilor scrise de marele Will noi și noi metode de a câștiga în lupta politică: traseismul, alianțele contra firii, delațiunea, șantajul, corupția, imoralitatea, lașitatea, crima. Fie că înseamnă (anatomic) un organ situat aiurea în corpul uman, fie că are semnificația unei nații supuse dictaturii, cuvântul distopie reprezintă anormalul, deviația imposibil de integrat într-o lume normală. În cazul nostru, personajele nu au niciun scrupul când e vorba să acceadă la un nou nivel al ”jocului”. Regan (Simona Cuciurianu), Goneril (Oana Popescu), Cornwall (Vladimir Purdel) și Albany (Vlad Udrescu) vor parcurge toate nivelele nemerniciei pentru a-și adjudeca puterea și hălcile de țară dăruite de naivul Lear. Așa cum era de așteptat, în condițiile date, singurul personaj pozitiv, preacinstita Cordelia (Cristina Drăghici) va deveni Bufonul, caraghiosul de care vor râde toți.

Rolul de MC (sau arbitru de joc) a revenit Crinei Ene. Rareori am văzut o distribuție atât de omogenă, vibrând la unison, fără stridențe sau note false, cum am văzut în acest spectacol. Pe lângă virtuozitatea… dirijorală a Catincăi Drăgănescu și cea de ”orchestră” îndelung exersată a actorilor, spectacolul care se joacă în Sala Mică a Teatrului Național din București are și alți stâlpi de rezistență: mișcarea scenică imaginată de Andreea Belu, scenografia Ioanei Drăgănescu și a Soranei Țopa, minunatele costume create de Ludmila Corlățeanu&Atelier ATU, light și sound designul lui Alexandru Raptis și Media – Darie Armin Alexandru. Dincolo de jocul video pe care se structurează scenariul spectacolului, poate și spectatorul să-și ofere un joc: acela de a descoperi din ce alte piese shakespeareene a decupat Catinca replici, gesturi, idei. Dacă o aserțiune devenită slogan, ca ”Lumea-ntreagă e o scenă/ Și toți oamenii-s actori”, e ușor de întors ”acasă”, în piesa ”Cum vă place”, sunt mai greu de recunoscut – mai ales pentru cei care nu vizitează prea des opera lui Shakespeare – citatele din ”Othello”, ”Titus Andronicus” , ”Neguțătorul din Veneția” ș.a. Mi s-a părut foarte inteligentă ironia cu care celebra replică a muribundului Hamlet, ”Restul e tăcere”, e înnodată cu un hit mai puțin cunoscut la noi, ”Silence is sexy”, pe care îl găsiți mai jos.

În încheiere, trebuie să recunosc spășită că, deși subiectul campanie electorală nu e deloc de râs ci, mai degrabă, de jelit cu foc, în timpul spectacolului mi-a fugit gura spre urechi destul de des. Asta, pentru că stau departe de jocurile pe calculator (n-am depășit stadiul Jewel Quest) dar și de groapa cu politicieni.

Gabriela Hurezean