Când am primit invitația la premiera cu ”Idolul și Ion Anapoda”, am avut imediat viziunea unei comedii romantice de epocă. Dulce și roz. O viziune nu tocmai încurajatoare. Dar m-a provocat distribuția: cinci actori cu locuri speciale în galeria mea de preferințe. Așa că am purces la drum cu încredere și ceea ce am văzut a fost peste așteptări.

Mariana Cămărășan (care semnează inspirata regie alături de Toma Dănilă) a adaptat piesa lui G.M. Zamfirescu, recitind-o cu fină ironie și transformând-o într-o poveste atemporală, universal valabilă. Rolul titular i-a fost încredințat lui Richard Bovnoczki, un actor care poate juca orice vârstă, orice stare, orice situație,  fără machiaj sau alte adjuvante. Un actor care îți merge drept la inimă, pe căi numai de el știute.

Ion Anapoda, în versiunea Bovnoczki, este un visător incorigibil, un om bun, chiar și atunci când se dedă machiavelâcului. Este atât de discret și umil, încât nici nu i se rostește numele, fiind doar ”Dânsul” pentru cei din casă. Și nu renunță la bunătate/inocență, deși știe că va fi tratat drept imbecil și anapoda. O situație cunoscută, nu-i așa? E o adevărată încântare să-l vezi cum jubilează călcând cu galoșii pe covorul sacru, cum se fâstâcește mereu, cum devine Pygmalion pentru noua Galateea, nefericita Frosa, cum pritocește planuri de anihilare a adversarului, cum rezistă unor avansuri amoroase pe care nu și le dorește.

Oana Pellea este Stăvăroaia, stăpâna casei. Cu haru-i infailibil, actrița conferă personajului viață, culoare, vibrație, consistență. E și zmeoaică dictatorială,  și femeie singură, însetată de iubire, și intrigantă, și vulnerabilă, și atotștiutoare, și înșelată în așteptări, dar niciodată resemnată. Explorându-și rolul până la ultima fibră, actrița își schimbă până și timbrul vocii, în slujba identificării profunde cu personajul. Stăvăroaia Oanei Pellea este cameleonică: o scorpie în raport cu Frosa cea din flori, ocrotitoare și complice/interesată cu Mioara, nepoata favorită, romanțioasă și tandră cu bărbatul care ar putea să-i dăruiască o iubire târzie.

Stăvăroaia dansează conga și tango, poruncește, oftează, terorizează, speră, se bucură, e dezamăgită și, în general, are un haz nebun, care te trimite cu gândul, obligatoriu, la o altă splendidă performanță a Oanei Pellea, Veta, din ”Noaptea furtunoasă” regizată de Mihai Măniuțiu.

Cu admirabil simț al măsurii, Cristina Casian creionează o eroină caricaturală: Mioara, nepoata Stăvăroaiei, este ”femeia fatală” pe care o iubesc toți bărbații din piesă. Naivă, credulă, influențabilă, aproape că face jocurile interesate ale Stăvăroaiei, acceptând compania ”Morții Obosite”, directorul adjunct de la bancă, cocoșat, dar bogat. Deși, în această versiune regizorală, Mioara este o proastă ridicolă, la modul cel mai concret, Cristina Casian își ține în frâu cu măiestrie personajul, acordându-i exact cantitatea de ironie de care e nevoie.

Oropsita Frosa (pe care Stăvăroaia o urăște, oarecum motivat) este magistral interpretată de Florina Gleznea. Copila luată ”de suflet” parcurge o traiectorie destul de grea, în condițiile date, de la servitoarea terorizată, speriată, nevricoasă, la domnișoara care, încet, încet, se lasă cizelată. Pentru ca Frosa să nu devină un fel de Cosette, patetismul personajului este tăiat regizoral prin nota de burlesc dată de bătăile cu mătura, cu papucul și cu ce se mai nimerește. Momente pe care actrița le parcurge cu nonșalanță, fără a-și pierde acea capacitate – pe care i-am admirat-o mereu – de a spune mai multe cu ochii.

István Téglás propune un Valter mereu depășit de situație, un păcălici amintind prin grație, mobilitate, expresivitate, de celebrul Valentin le Desossé al lui Toulouse-Lautrec. Valter se vrea un dandy cuceritor, dar nu e decât e un fel de copil mare, uimit și neajutorat, asistând neputincios la rătăcirile femeii iubite. Și cu acest personaj, abordat într-o cheie cu totul și cu totul inedită, István Téglás demonstrează polivalența luxuriantă a talentului său.

Totul, în acest spectacol, este încărcat cu haz. Vladimir Turturică a creat un decor asortat: rame groase, fără conținut, covor – carpetă cu Napoleon călare, în amintirea răposatului Stavăr. Umorul, mai mult sau mai puțin latent, mustește în viziunea regizorilor Mariana Cămărășan și Toma Dănilă. Acel strigăt al Stăvăroaiei, ”Stavăr? Toată lumea-n dulap!” e de un comic criminal și spune totul despre fosta ei căsnicie, în care ”fiecare era cu ale lui”. Ca să nu mai lungim vorba, ”Idolul și Ion Anapoda” , noua premieră de la ARCUB, este o comedie ca la carte, prietenoasă și relaxantă, numai bună de încălzit o seară ploioasă, de toamnă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălina Flămânzeanu

Să tot fie vreo două săptămâni de când am fost la premieră, dar am ezitat să scriu despre ”Cea mai puternică” pentru că nu mă puteam hotărî care e mai bună dintre cele două versiuni pe care le-am văzut. Prima, montată la Teatrul Luni de la Green Hours de regretatul Cornel Todea, miza pe simplitate (aș putea spune chiar pe minimalism dus la limită), pe interiorizare, pe subtilă sugerare a tensiunii. Cele două actrițe, Roxana Guttman (soția) și Dana Dembinski-Medeleanu (amanta) transmiteau o emoție puternică tocmai pentru că nu dramatizau, nu gesticulau, dar erau cumva foarte aproape de tine, spectatorul. O poveste spusă în șoaptă, care te făcea să urli pe dinăuntru.

Și au trecut două săptămâni și eu tot nu știu care dintre cele două variante e mai bună. Singurul lucru care mi-e foarte clar este că varianta Cornel Todea și varianta Antoaneta Cojocaru sunt diametral opuse. Și asta e foarte bine. Deci n-am cum să compar struguri cu frăguțe. Voi lăsa, așadar, comparația în coadă de pește și voi încerca să descriu ce am văzut în Sala Nouă a Teatrului de Comedie, aflată pe strada Sf. Vineri, lângă Templul Coral. ”Cea mai puternică” este o piesă în care August Strindberg își etalează – ușor narcisist – un amănunt din propria biografie: acela că a fost un neobosit vânător de fuste. Și-a înșelat nevasta cu tot ce-a prins, de la actrițele însetate de glorie, la servitoarele din casă. În ”Cea mai puternică” avem confruntarea dintre soție, o celebră actriță, și amantă, o actriță aflată la început de carieră. În calitate de regizor, Antoaneta Cojocaru propune un spectacol-laborator în care teatrul tradițional se intersectează cu teatrul dans, cu pantomima, cu muzica. În calitate de actriță, propune o Doamnă Y eterică, grațioasă, dar cu mici explozii de sarcasm. Are melancolia celei ce știe că va fi singură de Crăciun și de toate sărbătorile, dar și ironia răutăcioasă a femeii care are acces copios la ceea ce ar trebui să aparțină exclusiv celeilalte.

Doamna Y, tăcută și înveșmântată în alb, contrastează cu Doamna X, (prea) volubilă și îmbrăcată în negru. Mihaela Teleoacă își conturează cu linii ferme personajul. Doamna X intră în scenă cărând după ea sacoșele cu daruri pentru familie și bradul de Crăciun. Tot calabalâcul ăla o face să semene cu un om al străzii care vagabondează purtând cu sine tot ce are. Numai că tot ce are Doamna X este o imensă suferință. Leoaică rănită, încearcă să-și ascundă  devastarea interioară povestind exaltată despre cadourile pe care le-a cumpărat pentru copii, dar mai ales despre papucii cu lalele brodate, cumpărați pentru preaiubitul soț. În ciuda aparenței de banalitate a subiectului de conversație, între cele două există o încordare cu tendințe de explozie. Doamna Y tace și surâde ironic, Doamna X e deja în pragul unei crize de isterie dar, în realitate, amândouă sunt la fel de nefericite, fiecare dintre ele este o victimă. Realitate excepțional ilustrată prin mișcarea scenică (coregrafia: Ioana Marchidan), despre care nu vă voi povesti nimic pentru că stric frumusețea și lirismul momentului. Marele Strindberg se întreabă, în subtext: Cine e mai nefericită? Amanta care își petrece singură toate sărbătorile sau soția care își ratează sărbătorile alături de soțul morocănos, mereu cu gândul la cealaltă? Și cât de fericită este femeia care îl ține legată de ea pe bărbatul care nu o mai iubește? Cu cât mai raționale sunt întrebările de acest tip, cu atât mai ridicolă este fraza finală pe care Strindberg o plasează în gura soției înșelate (citez din memorie, aproximativ):  ”Merg acasă, la bărbatul meu, mă duc să-l iubesc!” Asta cu iubitul nu ține nici ca sfidare triumfătoare la adresa amantei. O nevastă înșelată nonstop n-are cum să-și mai iubească soțul. Îl ține lângă ea strict din orgoliu, pentru a demonstra rivalelor, iar și iar, că ea este ”cea mai puternică”.

Probabil, acest final este o mică vendetă administrată de Strindberg soției sale, actrița Siri von Essen, care nu i-a rămas datoare și i-a plantat, la rândul ei, niște coarne de cerb lopătar (vezi cartea acestuia, ”Pledoaria unui nebun”). Scenografia lui Vladimir Turturică susține sugestiv atmosfera spectacolului, de mare efect marea de spumă albă în care își scaldă tristețea cele două femei. ”Cea mai puternică” – un spectacol foarte bun, melancolic fără a fi apăsător, cu două actrițe care își investesc în roluri trupul și sufletul și inteligența și curajul de a risca.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Zgondoiu

Instituția independentă, intitulată UNTEATRU, se află pe o stradă (Ilfov, în spatele CEC-ului) ale cărei case nu au numere. Cel puțin, nu la vedere. Ultima dată, am văzut numărul clădirii în care se află UNTEATRU pe un burlan. De data asta n-am mai fost atentă să văd dacă e, încă, acolo. M-a furat magia locului. Parcă toată strada e din povestirile lui Mircea Eliade, nu doar ”La țigănci”, pe care am văzut-o transformată în spectacol.

Sala e mică, încap maximum 50 de oameni, de aceea, a reconstitui lumea fantastică din ”La țigănci” într-un spațiu atât de drastic limitat poate fi o aventură în care îți prinzi urechile. Dar ajung câțiva metri de mătase neagră și un candelabru cu flori transparente, ca un nor luminos, și, deodată, ești exact acolo unde vrea Eliade. Sau cei doi regizori ai spectacolului, Andrei și Andreea Grosu (care au realizat și adaptarea textului, liberă dar, paradoxal, foarte fidelă). În rolul profesorului de pian Gavrilescu, strălucește Richard Bovnoczki, un actor pe cât de bun, pe atât de scump la vedere. Și nu din vina lui… Gavrilescu este loser-ul clasic. A ratat tot ce se putea rata în viață și, deși sensibil și talentat, își târâie zilele ca profesor de pian. Sărac. Însurat cu o femeie pe care n-o iubește.

Ochii lui Richard Bovnoczki exprimă cu tulburătoare acuitate toate stările prin care trece nefericitul omuleț: melancolie, dezamăgire, curiozitate, uimire, dar mai ales teama, acea teamă devoratoare, care l-a împiedicat mereu să trăiască. Este omul care nu mai are speranțe sau visuri, pe deplin resemnat cu propria ratare, cu prea târziul absolut. Dar ceea ce, pe dinafară, pare un bordel, pentru el va fi purgatoriul. Baba, precum Charon, îi va permite să treacă dincolo, iar cei trei îngeri ai morții îl vor ajuta să-și revadă greșelile, majoritatea izvorâte din lașitate. Răscumpărarea este imposibilă, pentru că nu va putea niciodată să deosebească țiganca dintre cele trei însoțitoare prin labirinturile propriei conștiințe. Dacă, în realitate, între actrițele care întruchipează trio-ul angelic nu există nicio asemănare, prin machiaj și coafură s-a obținut o fascinantă iluzie optică: Florina Gleznea, Corina Moise și Cristina Casian par gemene identice!

Înveșmântate la fel, în stil office, cu pantaioare negre, singurele detalii care le deosebesc sunt culorile intense ale pantofilor stiletto. Iar descălțarea va echivala cu o dezveșmântare totală. Cele trei actrițe parcurg cu flexibilitate și putere de convingere traseul de la simple (aparent) prostituate, la făpturi eterice, supranaturale. O excelentă soluție scenografică este învelirea în voal a capului Babei, astfel încât aceasta să devină o apariție realmente fantomatică, înfricoșătoare. Mihaela Trofimov este la fel de credibilă în rolul Babei ca și în cel total diferit, al iubitei părăsite, solara Hildegard, care va apărea, la sfârșit, precum Beatrice din Divina Comedie, pentru a-l conduce pe Gavrilescu spre… pădure (cum scrie Dante: ”Pe drumul vieții-ajuns la jumătate/Mă regăsii într-o pădure-obscură/Căci drumul drept lăsasem a-l străbate…”).

Liviu Pintileasa interpretează nuanțat rolul taxatorului din tramvai și pe cel al vecinului bețiv. Impresionantă creație actoricească oferă și Bogdan Cotleț în triplu rol: ușierul de ”La țigănci”, fiul Georgeștilor (cu admirabilă finețe a umorului) și muscalul blând și romantic. Cum spuneam, scenografia lui Vladimir Turturică accentuează atmosfera de mister care, pe nesimțite, îl va absorbi și pe spectator, astfel încât, la un moment dat, călătoria lui Gavrilescu va fi și călătoria publicului. Pe scurt, Andrei și Andreea Grosu au reușit să materializeze ceea ce și-au propus: “La tigănci – textul care vorbește cel mai clar și, în același timp, cel mai ascuns despre vis. Sau nu. Frumusețea luptei pe care o duci cu un text care are la bază o nuvelă fantastică e că indiferent de cine câștigă, rezultatul este uluitor: un spectacol în care recreem o lume neînțeleasă pe care încercăm să o decriptăm prin bucățele de limbaj recognoscibil.” Spectacolul – finanțat de ARCUB prin programul București 555 – s-a finalizat cu deplin succes, iar cei care l-au susținut merită, și ei, toate aplauzele noastre pentru bunul gust cu care își aleg proiectele în care se implică.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă